Trufie și senzualitate: valorile metafizice ale Revoluției

Două noţiuni, concepute ca valori metafizice, exprimă din plin spiritul Revoluţiei: egalitatea absolută şi libertatea totală. Şi două sunt pasiunile care-i servesc cel mai mult: trufia şi senzualitatea. 

A. Trufie şi egalitarism 

Omul trufaş, supus autorităţii altuia, urăşte, în primul rand, autoritatea care-l apasă în mod direct. 
Într-un al doilea Stadiu, omul trufaş urăşte, în general, orice autoritate şi, chiar mai mult, urăşte însuşi principiul autorităţii considerat în abstract. 
Urând orice autoritate, el urăşte de asemenea orice superioritate, indiferent de ce ordin este.
Şi în toate acestea este o adevărată ură faţă de Dumnezeu. 

Trufia deci poate să ducă la cel mai radical şi mai total egalitarism. 
Acest egalitarism radical şi metafizic are aspecte variate:

Egalitatea între oameni şi Dumnezeu dă naştere la panteism, imanentism şi la toate formele ezoterice ale religiei care urmăresc să-L aşeze pe Dumnezeu într-o relaţie de la egal la egal cu oamenii, cu obiectivul de a-i încununa pe aceştia cu toate proprietăţile divine. Un ateu este un egalitarist care, dorind să evite absurditatea de a afirma că omul este Dumnezeu, cade în altă absurditate afirmând că Dumnezeu nu există. Laicismul este o formă de ateism şi deci o formă de egalitarism. Laicismul susţine că este imposibil de a fi sigur de existenţa lui Dumnezeu. Ca o consecinţă, el afirmă că omul trebuie să acţioneze în sfera temporală ca şi cum Dumnezeu n-ar exista; pe scurt, omul trebuie să acţioneze ca o persoană care l-a detronat pe Dumnezeu. 

 

 

Egalitatea între diferitele religii: toate discriminările religioase sunt un izvor de nemulţumire pentru că nu respectă egalitatea fundamentală a oamenilor. De aceea, diferitele religii trebuie să fie tratate în mod strict egal. A pretinde că o religie este singura adevărată, excluzându-le pe toate celelalte, înseamnă a afirma o superioritate. O asemenea poziţie ar fi opusă smereniei evanghelice şi totodată lipsită de înţelepciune, deoarece ar împiedica accesul la inimile oamenilor. 

Egalitatea în sfera politică: suprimarea sau, cel puțin, atenuarea inegalităţii dintre cei care guvernează şi cei care sunt conduşi. Puterea nu vine de la Dumnezeu, ci de la mase; ele comandă şi guvernul trebuie să asculte. Monarhia şi aristocraţia sunt proscrise ca regimuri intrinsec rele, pentru că sunt antiegalitare. Numai democraţia este considerată a fi legitimă, dreaptă şi evanghelică. 

Egalitatea în structura societăţii: suprimarea claselor, în special a acelora care se perpetuează pe calea eredităţii. Orice influenţă aristocratică trebuie înlăturată, atât în orientarea societăţii cât şi în tonus-ul general al culturii şi al obiceiurilor. Ierarhia naturală care constă în superioritatea muncii intelectuale faţă de munca manuală va dispărea prin eliminarea deosebirii dintre cele două. 

Desfiinţarea organismelor intermediare dintre individ şi stat, precum şi eliminarea privilegiilor inerente oricărui organism social. Oricat de mult urăşte absolutismul regal, Revoluţia urăşte încă şi mai mult organismele intermediare şi monarhia organică medievală. Explicaţia este că absolutismul monarhic tinde să-şi aşeze toţi supuşii, chiar si pe cei de rangul cel mai înalt, la un nivel de egalitate reciprocă. Coborându-i astfel, ea prevesteşte anihilarea individului şi anonimatul care şi-a atins apogeul în marile concentrări urbane ale societăţii socialiste. Familia ocupă primul loc printre grupurile intermediare care urmează a fi desfiinţate. Atâta timp cât Revoluţia nu reuşeşte să o şteargă de pe faţa pământului, ea încearcă să o reducă, să o mutileze şi să o defăimeze în toate chipurile. 

Egalitatea economică (viziunea socialistă originară, specifică ulterior comunismului – n.n.): nimic nu aparţine nimănui, totul aparţine colectivităţii. Proprietatea particulară e suprimată, la fel şi dreptul fiecăruia la roadele muncii lui şi la alegerea propriei profesiuni. 

Egalitatea sufletelor: propaganda standardizează, ca să spunem aşa, toate sufletele, prin faptul că le răpeşte particularităţile şi aproape chiar şi orice viaţă individuală. Chiar diferenţele dintre sexe, cu privire la psihologie şi atitudine, tind să fie diminuate cât se poate de mult. Date fiind toate acestea, poporul, care este în esenţă o mare familie de suflete diferite dar în armonie unele cu altele, strânse în jurul unor interese comune, dispare. În locul lui apare masa, cu marele ei suflet colectiv, pustiu, de sclav. 

Egalitatea în toate relaţiile sociale: adică între bătrâni şi tineri, profesori şi studenţi, soţ şi soţie, părinţi şi copii etc. 

Egalitatea în ordinea internaţională (internaționalismul – n.n.): un stat este format dintr-un popor independent, exercitând o stăpanire absolută peste un teritoriu. De aceea, în dreptul public, suveranitatea este imaginea proprietăţii. Odată ce admitem ideea unui popor cu caracteristici care îl deosebesc de alte popoare şi admitem ideea de suveranitate, suntem inevitabil în prezența inegalităţii: de capacitate, de valoare, de număr etc. Odată ce ideea de teritoriu este admisă, avem inegalitatea cantitativă şi calitativă între diferitele spaţii teritoriale. Atunci se înţelege că Revoluţia, care este în mod fundamental egalitară, visează la topirea tuturor raselor, a tuturor popoarelor şi a tuturor statelor într-o singură rasă, un singur popor şi un singur stat.

(…)

Limitele inegalităţii: din toată această explicaţie doctrinală nu se poate conchide, bineînţeles, că inegalitatea este întotdeauna şi în mod necesar un bine. 
Toţi oamenii sunt egali prin fire; ei diferă doar în accidentele lor. Ei au drepturi care decurg din simplul fapt că sunt oameni şi aceste drepturi sunt egale pentru toţi: dreptul la viaţă, la onoare, la suficiente condiţii de existenţă, la muncă, şi deci la proprietate, la întemeierea unei familii şi, mai presus de orice, la cunoaşterea şi practicarea adevăratei religii. Iar inegalităţile care nu respectă aceste drepturi sunt împotriva ordinii Providenţei. Totuşi, între aceste limite, inegalităţile care rezultă din accidente ca virtutea, talentul, frumuseţea, puterea, familia, tradiţia etc., sunt juste şi în conformitate cu ordinea universală. 

B. Senzualitate şi liberalism 

Alături de trufie, care este generatoarea oricărui egalitarism, se află senzualitatea care, în sensul larg al cuvantului, este muza liberalismului. În aceste sumbre profunzimi se produce joncţiunea dintre cele două principii metafizce ale Revoluţiei, egalitatea şi libertatea, principii care sunt în contradicţie unul cu altul din atât de multe puncte de vedere. 

Ierarhia înăuntrul sufletului: Dumnezeu, care a imprimat semnele ierarhiei în toată creaţia vizibilă şi invizibilă, a făcut aceasta şi în sufletul omenesc. Inteligenţa trebuie să îndrume voinţa şi aceasta din urmă trebuie să conducă sensibilitatea. Ca o consecinţă a păcatului originar, există înăuntrul omului o fricţiune constantă între poftele simţurilor şi voinţa călăuzită de raţiune: ”Eu văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii minţii mele”. 
Dar voinţa, ca o regină redusă la guvernarea unor supuși care mereu încearcă să se revolte, are mijloacele de a ieși întotdeauna învingătoare … atâta timp cât nu opune rezistenţă harului lui Dumnezeu.

Egalitarismul înăuntrul sufletului: procesul revoluționar urmăreşte să realizeze o nivelare generală, dar deseori el se reduce la a uzurpare a funcţiei dominante de către cei care ar trebui să se supună. Transpus la relaţiile dintre puterile sufletului, acest proces nu poate decât să producă tirania lamentabilă a tuturor pasiunilor (patimilor – n.n.) dezlănțuite asupra unei voințe slabe şi decăzute şi a unui intelect ignorant. Astfel se întâmplă, în special, atunci când o senzualitate violentă domină toate sentimentele de modestie şi ruşine. 
Când Revoluţia proclamă libertatea absolută drept principiu metafizic, o face numai ca să justifice cursul liber dat celor mai tiranice pasiuni şi celor mai virulente erori. 

Egalitarism şi liberalism: inversiunea de care am vorbit, adică dreptul de a gândi, de a simți şi de a face tot ce pasiunile neînfrânate îți cer, este esenţa liberalismului. Aceasta se vădeşte foarte clar în formele cele mai exacerbate ale doctrinei liberale. Oricine le analizează îşi dă seama că liberalismul nu e preocupat atât de libertatea întru bine. Ceea ce-l interesează este libertatea întru rău. Când este la putere, uşor şi chiar cu bucurie el desparte cel mai mult posibil libertatea de scopul binelui. În schimb, în multe feluri, protejează, favorizează şi dă prestigiu libertății întru rău. Prin aceasta el se arată potrivnic civilizaţiei catolice care acordă tot sprijinul şi toată libertatea în favoarea binelui şi limitează răul cât poate de mult. 
Acum, această libertate întru rău este tocmai libertatea dată omului atâta timp cât este „revoluționar” înăuntrul lui, adică atâta timp căt consimte la tirania pasiunilor asupra inteligenţei şi voinței lui. 

În felul acesta, liberalismul este fructul aceluiaşi pom ca şi egalitarismul. 

Incidental, prin generarea urii împotriva oricărei autorități, trufia produce o atitudine evident liberală. Şi, din acest punct de vedere, ea trebuie considerată ca un factor activ liberalismului. Cu toate acestea, cănd Revoluția şi-a dat seama că, dacă oamenii sunt lăsaţi liberi, fiind inegali în aptitudini şi în aplicarea lor, libertatea va da naştere la inegalitate, ea a hotărât, din ură pentru inegalitate, să sacrifice libertatea. Aceasta a dat naştere la faza ei socialistă care nu-i nimic altceva decât o etapă. Revoluţia are ca ultim scop realizarea unei stări de lucruri în care libertatea completă va coexista cu egalitatea completă. 

Astfel, istorioriceşte mişcarea socialistă nu este altceva decât un rafinament al mişcării liberale. Ceea ce-l face pe liberalul autentic să accepte socialismul este tocmai faptul că, sub domnia acestuia, o mie de lucruri bune sau cel puţin inofensive sunt interzise în mod tiranic, în schimb satisfacerea metodică (uneori sub o aparenţă de austeritate) a celor mai rele şi mai violente pasiuni, ca invidia, trandăvia și desfrâul este favorizată. 
Pe de altă parte, liberalul îşi dă seama că extinderea autorităţii regimului socialist nu este altceva decât un mijloc în concordanţă cu logica sistemului, pentru a ajunge la acea anarhie finală, atât de mult dorită. 

Astfel, ciocnirile unor liberali naivi sau rămași în urmă cu socialiştii sunt numai episoade superficiale în procesul revoluţionar. Ele sunt neînţelegeri inofensive care nu deranjează nici logica profundă a Revoluţiei, nici marşul ei inexorabil într-o direcție care, atunci când vezi lucrurile clar, este şi socialistă și liberală în acelaşi timp. 

Egalitarism, liberalism şi anarhism: potrivit punctelor anterioare, efervescenţa pasiunilor dezordonate stârnește ură, pe de o parte, faţă de orice constrângere şi lege şi, pe de altă parte, faţă de orice inegalitate. Astfel, această efervescenţă duce la concepţia utopică a anarhismului marxist, prin care o umanitate evoluată, trăind într-o societate fără clase şi fără nici o formă de guvernământ, ar putea să se bucure de o ordine perfectă şi cea mai deplină libertate fără a să apară de aici vreo inegalitate. După cum se vede, este în acelaşi timp idealul cel mai liberal şi cel mai egalitarist care se poate imagina. 

De fapt, utopia anarhică a marxismului constă dintr-o stare de lucruri în care personalitatea umană ar fi realizat un progres atât de mare încât s-ar putea dezvolta în mod liber într-o societate fără stat şi fără guvern. 
Acea societate, deşi lipsită de orice guvernământ, ar urma să trăiască într-o ordine perfectă. Producţia economică ar fi organizată şi cât se poate de dezvoltată, iar deosebirea dintre munca intelectuală şi cea manuală ar fi un lucru din trecut. Un proces selectiv, încă nedeterminat, ar urma să-i ducă pe cei mai capabili la conducerea economiei fără ca din aceasta să rezulte constituirea unor clase.
Acestea din urmă ar fi singurele şi neînsemnatele rămăşiţe ale inegalităţii. Dar, întrucât această societate comunistă, anarhică, nu este capătul istoriei, pare legitim de presupus că aceste rămăşiţe ar fi desfiinţate într-o evoluţie mai îndepărtată. 

(extras din volumul „Revoluție și contrarevoluție” al lui Plinio Corrêa de Oliveira)