O urâciune a pustiirii

de Rod Dreher

Fapta acestei femei din Noua Zeelandă e o urâciune. Folosesc acest cuvânt fără nicio exagerare, și voi arăta ce vreau să spun după ce veți vedea următoarele:

«Când Scout Barbour-Evans e întrebat/ă dacă va avea un băiețel sau o fetiță, ace(a)sta are pregătită replica obligatorie: „Eu sper să fie un om”.

Însărcinat/ă în luna a opta, acest takatapui (membru al comunității curcubeului) din Dunedin – care dorește să fie cunoscut/ă sub pronumele de grup they (ei) și them (lor) – a atras multe priviri piezișe, remarci inoportune și întrebări.

O altă întrebare recurentă este: „Dar cine-i tati?” – la care studenta/ul politehnist/ă de la Otago, voluntar, celibatar/ă din proprie voință, răspunde: „Eu. Mie îmi va spune copilul pāpā.”»

Biologic vorbind, Barbour-Evans este femeie. Mai departe:

«Totodată, ace(a)sta aștepta cu nerăbdare să treacă la următoarea etapă din tranziția de gen: histerectomia.

Barbour-Evans s-a lăsat însămânțat/ă la doar câteva luni după ce trecuse printr-o dublă masectomie. Întreruperea tratamentului cu testosteron pe durata sarcinii și amânarea tranziției i-au creat dificultăți.

„Fără testosteron, fără medicamente anxiolitice și somnifere, am ajuns în primul trimestru să am atacuri de panică de câte patru ore, dar situația s-a normalizat și s-a calmat pe măsură ce corpul mi se acomoda.”

Alți tați transgenderi își pot masca sarcina sub acoperirea unei burți de bere, dar fizicul minion al lui Barbour-Evans nu-i poate permite asemenea disimulări.

Ca urmare, i se întâmplă foarte des să-i fie atribuit un gen pe care îl refuză.»

Ia să vedem: această femeie și-a extirpat sânii în încercarea de a-și crea o nouă identitate, masculină. Ulterior, s-a oprit din a mai lua testosteron atât timp cât a fost necesar să poată rămâne însărcinată prin intermediul unui donator de spermă. După ce a trebuit să îndure „nedreptăți” (atribuirea unui gen nedorit) pe parcursul sarcinii și după ce va naște copilul, ea vrea să se supună unei histerectomii. Și, chiar dacă și-a extirpat sânii, Barbour-Evans tot mai intenționează să-și „hrănească pruncul la piept”. Mai departe:

«Recentele modificări legislative le permit părinților trans și gay să fie trecuți în acte potrivit modului în care se identifică în raport cu proprii copii.

„Simt că sunt cu adevărat privilegiat/ă pentru că sunt în poziția de a face propria alegere pe această temă, dar și pentru că voi avea șansa unui cadru legal și social care să-mi permită să-mi cresc copilul în felul care mi se pare cel mai adecvat.”»

Legile din Noua Zeelandă au fost modificate în așa fel încât permit o astfel de sminteală – și evident că media o elogiază, inclusiv prin abuzarea limbii engleze pentru a-i satisface lui Barbour-Evans dorințele . Apoi vin cele mai bune rânduri, probabil, din întreaga poveste:

«Trolii internetului îi spun că e nebună sau bolnavă psihic – „ceea ce și sunt”, spune Barbour-Evans, „dar asta nu din cauza genului meu”.»

 Citiți întregul articol aici. 

 

Barbour-Evans chiar este bolnavă psihic. A scris despre asta într-un articol din Medium. Iată niște extrase:

«Am scris o poveste mai lungă săptămâna aceasta despre ultima mea internare într-o clinică psihiatrică, precum și despre ceea ce a condus la asta. Am primit reacții incredibil de pozitive la acel articol. Cred că vă datorez tuturor o notă mai amplă, nu doar o serie de tweeturi.

Încă de când eram adolescentă, am decis că nu vreau să-mi ascund afecțiunea psihică. Nu am apreciat niciodată felul în care societatea tratează boala psihică, într-un mod așa de diferit față de boala fizică. Uneori facem tot ce putem să ne ferim de gripă, dar gripa tot ne infectează. Nu cred că depresia e foarte diferită, deși, tehnic vorbind, ea nu este contagioasă.

Aveam 18 ani când am fost prima dată consultat de un psihiatru. Mai înainte, timp de 4 ani, urmasem consiliere psihologică, doar că nu avusesem încă acces la un doctor psihiatru. Cel care m-a luat în primire era unul dintre cei mai buni din toată Australia, și un sponsor generos al clinicii pediatrice unde fusesem înregistrat ca pacient.

Am fost diagnosticat cu tulburare bipolară de tip II, tulburare de anxietate socială, tulburare compulsiv-obsesivă, și anorexie pe fond nervos. Era cu siguranță o combinație greu de tolerat, chiar dacă niciodată nu mi-a plăcut să-mi recit mecanic lista de diagnostice. M-am întors înapoi acasă, în Noua Zeelandă, și de la acel moment am fost rediagnosticat cu tulburare de personalitate borderline, apoi iarăși rediagnosticat cu tulburare de stres post-traumatic, cu „tulburare necunoscută, de comportament sau de personalitate”, și cu disforie de gen – un termen medical pretențios, utilzat pentru a spune că pacientul este transgender, și care ne permite să accesăm acele servicii medicale de bază pe care ar fi trebuit să le putem alege de unii singuri.»

Biata femeie ar avea nevoie de un ajutor sistematic. Dar societatea noastră, fiind una radical-individualistă, îi permite să-și mutileze trupul și să aducă pe lume un copil – sărbătorind-o totodată ca pe un soi de pionier al justiției sociale.

Expresia „urâciune a pustiirii” are un înțeles anume în Biblie. Ea desemnează un „sacrilegiu distructiv”. Evanghelia îi dă un sens apocaliptic; utilizat de Hristos, termenul se citește ca o profeție despre distrugerea de către romani a Ierusalimului și a Templului. Unii dintre creștinii contemporani văd aici o dublă profeție – cu privire la Ierusalim, și totodată cu privire la Zilele din urmă.

Aici, eu mă folosesc de sintagmă pentru a defini sacrilegiul pe care acestă femeie care si-a pierdut mințile l-a comis la adresa propriului trup, trup despre care creștinii cred că este un „Templu al Duhului Sfânt” (1 Cor. 6-19). Sfântul Pavel le dă creștinilor învățături precise că trupul nu-i aparține individului, ci lui Dumnezeu. Prin urmare, ei sunt îndrumați să-și utilizeze trupul în feluri care reflectă voința Domnului.

Scout Barbour-Evans are de gând să-și distrugă feminitatea – în cazul de față, puterea de a da viață și puterea de a susține viața. Cel puțin pe moment, ea nu și-a anihiliat posibilitatea de „a da viață”, păstrându-și uterul, deși curând și-l va extirpa. Și-a extirpat deja sânii, sânii de care o mamă se folosește pentru a-și hrăni pruncul, chiar dacă Barbour-Evans – fiind bolnavă psihic – susține că, printr-un tratament cu substanțe chimice, își va putea hrăni bebelușul chiar și fără sâni. La capătul operației finale, ceea ce va ieși din toate acestea va fi o femeie bolnavă psihic, grav mutilată, care are în grijă un prunc.

Barbour-Evans este o icoană a Noii Ordini: un Eu cu desăvârșire autocreat, care s-a folosit de tehnologie (chirurgicală și chimică) pentru a distruge ceea ce natura i-a hărăzit, și e pe cale să mai distrugă și un dar de la Dumnezeu: capacitatea de a dărui o viață nouă. Aspectul cu adevărat revoluționar aici este că ordinea socială, culturală, legală a fost modificată nu doar pentru a tolera un asemenea fapt, ci pentru a-l sărbători de-a dreptul.

În curând, celebrarea va fi una obligatorie. Nu ni se va mai permite să ne eschivăm de la o asemenea nebunie. A nu aproba sau consimți la astfel de fenomene nu va mai fi ceva tolerabil. Spre pildă, personalului medical îi va fi impus, la cerere, să ofere ca serviciu tranziția de gen celor care o doresc. Dacă n-ați sesizat ce urmează, și că asta va urma peste puțin timp, înseamnă că sunteți orbi.

Tineretul este deja supus „catehizării”. În Scoția, guvernul a dispus recent o revizuire a programei educaționale la nivel național, incluzând lecții despre „drepturile LGBTI” , fără posibilitatea altor opțiuni educaționale.

(Întâmplător, școlile catolice din Scoția sunt finanțate prin stat, astfel că se vor supune și vor arde un prinos de tămâie pentru idoli. De altfel, un purtător de cuvânt al episcopatuelor catolice scoțiene a declarat că Biserica salută noua linie politică, exprimându-și speranța că impactul va fi unul „pozitiv pentru toată lumea”. S-ar zice că noua promoție de episcopi pro-LGBT ai Papei Francisc – vezi laudele exprimate de Pr. James Martin la adresa Papei aici, la minutul 6:48, pentru activitatea depusă pe acel front – va lucra pentru ca instituțiile catolice să exprime Noua Ordine.)

Și nu e doar în Scoția. California face la fel. În felurite moduri, toate școlile dintre cele două oceane sunt transformate în sens queer. Din Opțiunea Benedict:

«În plus, școlile publice sunt, prin însăși natura lor, în primele linii ale celor mai recente și mai negative tendințe din cultura populară. De exemplu, sub presiunea guvernului federal și a activiștilor LGBT, multe sisteme educaționale primesc și normalizează transgenderismul – fiind susținute de mulți dintre părinți.

Carl Trueman, teolog, a făcut această descoperire atunci când a încercat să organizeze opoziția mamelor și taților din același district școlar din suburbiile Philadelphiei față de o politică transgender pe care el însuși o considera corozivă la adresa drepturilor parentale și a practicării sportului feminin.

„M-a uimit faptul că părinții fie nu găseau nicio problemă în măsura respectivă, fie o considerau un câștig. Nimeni nu părea să înțeleagă că problema includea ceva mai mult decât ajutorul acordat unui copil care se confruntă la modul real cu probleme de identitate”, spune Trueman. „Ei pur și simplu nu reușeau să observe că propunerile stabileau un precedent semnificativ pentru extinderea drepturilor școlilor în detrimentul drepturilor părinților. Nu mai e nevoie să spun că noua politică a fost adoptată fără vreo opoziție semnificativă”.

Ca o confirmare anecdotică a tendinței, o femeie din suburbiile orașului Baltimore mi-a spus că: „Toți cei care declară că ești un alarmist când pui problema așa cum ai făcut-o în ‘Opțiunea Benedict’ sunt cu siguranță oameni care nu au de crescut copii.” Mai departe, ea a spus că, la nivelul liceului unde învață fiica sa, uimitor de mulți adolescenți li se adresau părinților pentru a le spune că se cred transgenderi și că și-ar dori să li se administreze hormoni.

Și părinții, ei ce fac?

„Vei fi surprins să afli cât de mulți dintre ei chiar asta fac”, mi-a declarat femeia. „Le este foarte teamă că-și vor pierde copiii. Și cultura noastră le transmite să reacționeze în acest fel. Acest soi de părinți devin cei mai duri susținători ai transgenderismului.”

La trei luni după conversația dintre noi, fiica acelei femei s-a întors de la școală cu revelația că este în realitate băiat, cerând ca familia ei s-o trateze ca atare.

Una dintre cititoarele blogului meu afirmă că observă un fenomen similar urmărindu-și fata cum trece de la gimnaziu la anii terminali. „Nimic nu e mai șocant decât momentul în care un copil de doisprezece ani se întoarce acasă de la școală și începe să bifeze care dintre colegii săi sunt bisexuali”, spune cititoarea mea. „I-am afirmat că e improbabil statistic să fie atâția elevi bisexuali într-o singură promoție, și că, în principiu, pentru acele fete – căci e vorba doar de fete – clasa a șaptea este o etapă mult prea timpurie pentru a le permite verdicte despre propria sexualitate. Drept replică, fata mi-a oferit un discurs despre fluiditate de gen și nonbinaritate.”

Cititoarea mea și-a sunat o amică a cărei fiică frecventa aceeași clasă și a întrebat-o ce se petrece. „Pe unde umbli?”, a râs interlocutoarea ei. „Cel puțin o treime dintre fetele astea se declară bisexuale.”»

Fie că pe căi oficiale – mai precis, instituționale – fie prin schimbarea de paradigmă culturală, fenomenul are, cu siguranță, loc. O doamnă progresistă, profesor de liceu în străfundurile unei circumscripții intens republicane, mi-a mărturisit cândva vara trecută că e încântată să vadă cât de neinformați sunt părinții elevilor ei față de radicalismul sexual și identitar de gen al adolescenților respectivi.

De ce ar conta acest lucru pentru creștini, de ce în asemenea proporție? Pentru că avem o religie a întrupării. Învățăturile creștine tradiționale afirmă că materia e importantă. Materia are un înțeles implicit. Logosul divin este pătruns în Creație, și este cel mai complet exprimat de Întruparea lui Dumnezeu Însuși în forma Sa umană, Iisus Hristos. Datorită Întrupării, nu mai putem separa trupul din Dumnezeu. Trupul uman e parte din cosmosul înțelesurilor. Așa cum scriam în Opțiunea Benedict:

«În privința sexualității, învățătura primilor creștini nu are ca izvor doar cuvintele lui Hristos și ale Apostotului Pavel; în sens mai larg, ea emană din antropologia biblică. Ființa umană poartă în ea imaginea lui Dumnezeu, oricât de mânjită ar fi ea de către păcat, și reprezintă vârful unei ordini create și insuflate cu înțeles de către Dumnezeu.

În cadrul acelei ordini, omul are un scop. Lui îi este dat un rost, îi sunt insuflate anumite finalități. Atunci când Pavel îi mustra pe creștinii corinteni că a face sex cu o prostituată e ca și cum ai uni trupul lui Iisus Hristos cu trupul acelei prostituate, el nu vorbea în metafore. Dat fiind că-i aparținem lui Hristos ca un întreg de trup, minte și suflet, contează enorm și cum ne folosim trupul și mintea în latura lor sexuală.

Tot ceea ce facem e păcat, dacă nu-i în armonie perfectă cu voința Domnului. Păcatul nu e doar încălcare a normelor, e și a nu trăi în concordanță cu însăși structura realității.
Creștinul care-și pune în practică credința nu-și va uni trupul cu un altul, dacă prin aceasta se va situa în afara orânduirii dumnezeiești. Acest fapt presupune că nu va exista contact sexual în afara legământului ce consacră, întru Hristos, iubirea dintre un bărbat și o femeie. Potrivit învățăturii ortodoxe creștine, cei doi chiar devin „un singur trup”, într-un mod care transcende planul simbolic.

Dacă sexul se sfințește prin legământul căsătoriei, atunci sexul marital este icoana raportului dintre Hristos și aleșii Lui, Biserica Lui. Prin el se dezvăluie puterea miraculoasă, dătătoare de viață a comuniunii spirituale, ce are loc atunci când un bărbat și o femeie – și doar un bărbat, cu doar o femeie – se dăruiesc unul altuia. Ideea că mariajul ar putea fi ceva indiferent de sexul soților ar fi o inovație totală față de tradiția teologică creștine.

„Importanța diferențierii sexuale n-a fost niciodată ceva subsumat preferințelor unei creaturi anume, nici întâmplării că Dumnezeu i-a acordat episodic unei creaturi anumite preferințe”, scrie teologul catolic Christopher Roberts. Mai departe, autorul constată că înțelesul sexualității a depins mereu de relația acesteia cu ordinea Creației și cu eshatologia – cu finalitatea ultimă a umanității. „Devenise cât se poate de clar, poate începând de la Luther, că o Creație diferențiată le va fi fost transmisă ființelor umane ca informație divină despre cine e om și ce înseamnă să fii om”, scrie Roberts.

În opoziție cu teoria genului, de sorginte modernă, întrebarea nu este dacă suntem bărbați sau femei, ci cum putem fi bărbați și femei dimpreună. Legitimitatea dorințelor noastre sexuale este fixată de ceea ce permite natura. Datele biologice nu sunt aspecte accidentale ale persoanei noastre. Căsătoria trebuie să fie complementară sexual pentru că că doar perechea masculin -feminin poate oglindi în sine generativitatea ordinii divine. „A făcut bărbat și femeie” – așa scrie în Cartea Facerii, fiind revelată codificarea complementarității în natura realității înseși.»

Iată de ce lupta contra trupului este un război cosmologic. Cei mai mulți dintre creștinii occidentali contemporani, complet pătrunși de nominalism, nu mai pricep acest fapt. Odinioară, la o discuție de grup cu alți creștini privind problematicile LGBT, o interlocutoare mai nervoasă ne întrebase: „Când am putea să ne oprim din a mai discuta pe tema asta ca să ne-ntoarcem la a vorbi despre Evanghelii?!” De parcă Evangheliile ar fi în vreun fel rupte de trupesc, de Creația însăși! Putem fi siguri că pentru ea întregul creștinism ținea de exprimarea acordului cu un enunț („a-L primi pe Iisus Hristos ca Mântuitor personal”) și de un soi de rearanjare a emoțiilor. Numai că un asemenea creștinism este unul contrafăcut. Taie conexiunea dintre Biblie și trup, taie legătura metafizică dintre Dumnezeu și Creație, și vei avea de-a face cu insanități precum cea care ține cap de afiș săptămâna aceasta.

Ascultați-mă, transumanismul e aici. Credința că trupul nu e decât expresia voinței unui individ uman, că el nu are un înțeles și limite intrinseci, această credință pregătește terenul pe care va păși un viitor post-uman. Pentru aceia care cred că trupul este un templu al Duhului Sfânt, desfigurarea radicală la care-și supune Scout Barbour-Evans propriul său trup, vrerea sa de a-și transpune boala psihică în carne, reprezintă un profund sacrilegiu. Ca și cum, peste noapte, am devenit acea cultură care declară nebunia a fi însăși sănătatea, și care-și propune să-i pedepsească pe aceia care refuză să achieseze la o asemenea demență ideologizată, de masă.

Suntem pregătiți pentru așa ceva? Eu aș crede că nu.

 

traducere după Rod Dreher – An Abomination Of Desolation, publicat pe site-ul The American Conservative

https://www.theamericanconservative.com/dreher/scout-barbour-evans-abomination-of-desolation-transgender/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s