Stalinismul american, atunci și acum

de Andrew J. Bacevich | TAC

Stânga a revenit la entuziasmul pentru epurări al anilor 1930 – în spirit, chiar dacă nu și-n substanță.

Acum optzeci de ani, mulți intelectuali americani, în special aceia care se vedeau pe sine ca pionieri ai progresului, erau niște adepți devotați ai stalinismului. Astfel, ei credeau (cu pasiune) că viitorul avea să fie al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, și nu al Statelor Unite. Aflată sub oblăduirea lui Iosif Stalin, URSS indica drumul către o ordine mondială mai umană, mai echitabilă, mai pașnică. Lionel Trilling, cândva întruparea supremă a sofisticării intelectuale, susținea că la nivelul anilor 1930 „o mare și influentă parte din intelighenție” vedea stalinismul ca fiind „sacrosanct”. Cei ce susțineau o viziune contrară stalinismului riscau să fie transformați în paria.

Ca exemplu oarecare, în septembrie 1932 zeci de personalități-reper ale mediului literar american semnau un manifest ce descria Uniunea Sovietică ca fiind țara unde șomajul fusese „eradicat”, unde „o revoluție culturală multilaterală a biruit pe multiple fronturi”. În URSS, „lucru fără precedent în istoria scrisă, s-a născut o civilizație unificată prin credința vie că omul însuși va putea construi o societate fără clase”. Semnatarii – printre care se găseau figuri notabile, de pildă: Sherwood Anderson, Theodore Dreiser, John Dos Passos, Sydney Hook, Langston Hughes, Lincoln Steffens și Edmund Wilson – lansau un apel către „scriitori, artiști, oameni de știință, educatori, ingineri”, ca de altfel și către „toți cei ce muncesc în profesii cinstite”, să voteze cu partidul comunist în alegerile prezidențiale care urmau să aibă loc. Autorii susțineau că o victorie a comuniștilor ar fi dus la adoptarea modelului sovietic și a politicilor URSS de către Statele Unite, ceea ce ar fi pus capăt Marii Crize și ar fi promovat cauza justiției sociale.

Intelectualii americani ai acelei epoci îl percepeau pe Stalin însuși ca model al unei guvernări luminate. Mai simplu spus: Stalin era „Omul care ne trebuie”. Lucrând aproape de unul singur, stăpânul URSS făcea din țara lui un rai al muncitorimii. În 1933, an după care partidul nazist a preluat puterea în Germania, aprecierea lui Stalin de către admiratorii săi americani a crescut încă și mai mult. S-ar fi zis că fascismul era în ascensiune, peste tot în lume. Doar Stalin părea să fi înțeles amploarea amenințării acesteia. Doar Stalin manifesta curajul și voința de a i se opune.

Și astfel se face că, atunci când procesele-spectacol de la Moscova din 1936-1938 au dat de înțeles că liderul sovietic n-ar fi tocmai Iubirea Întruchipată, staliniștii americani s-au grăbit să-i ia apărarea. O „Declarație a progresiștilor americani”, semnată de figuri precum Nelson Algren, Elizabeth Gurley Flynn, Dashiell Hammett, Lillian Hellman, John Howard Lawson, Dorothy Parker, George Seldes și Irwin Shaw, aducea un prinos de slăvire uimitoarelor realizări ale lui Stalin, cum ar fi:

soluționarea pe căi pașnice și vizionare a problemelor tuturor popoarelor conlocuitoare și a naționalităților din interiorul granițelor URSS; copleșitoarele avansuri în industrie și agricultură; creșterea nivelului de trai; înmulțirea oportunităților educativ-culturale și a instituțiilor sanitare; implicarea activă a imensei majorități a poporului în procesele dezvoltării la nivel social; [și] o politică externă sănătoasă, prin care URSS a preluat vizibil conducerea efortului de menținere a păcii.

Vina acelora pe care Stalin îi punea la popreală era absolut indiscutabilă. Respectivii americani insistau a spune că „însăși greutatea dovezilor acumulate” a demonstrat că victimele epurării – victime a căror loialitate față de revoluție nu fusese până atunci disputată – primeau ce li se cuvenea. Cei acuzați în procese ar fi „recurs la duplicitate, la conspirație, la alianțe cu dușmanii tradiționali ai Uniunii Sovietice – naționaliști aflați în legătură cu aliații lor capitaliști, fasciști, alb-gardiști, ba chiar și cu foștii agenți provocatori ai țarismului”. Extrapolând, oricine ar fi pus în dubiu aceste enunțuri era simultan un dușman al adevărului și un aliat, conștient sau nu, de-al lui Hitler și Mussolini. Printre progresiști, disensiunile pe aceste subiecte nu puteau fi tolerate. A-ți exprima vreo opinie diferită însemna a fi expulzat din rândurile intelighenției.

Evident că, în realitate, Uniunea Sovietică era un stat polițienesc brutal, opresiv, și evident că Stalin era un criminal în masă cu tendințe megalomane. Așa se face că, nu mult după ce progresiștii americani au legitimat procesele de la Moscova, Germania nazistă și URSS semnau împreună un pact de neagresiune, dând semnalul pentru distrugerea Poloniei și pentru multe altele.

Dacă anii treizeci au fost, cum îi descria W. H. Auden, „deceniul căzut și fără de onoare”, la aceasta vor fi contribuit și trufașii intelectuali americani care s-au lansat cu entuziasm în a populariza una dintre cele mai grotești înșelăciuni ale secolului 20. Stalinismul american a reprezentat abandonul gândirii critice puse în slujba adevărului – funcția firească a unui intelectual – în favoarea unui fetiș ideologic bizar, chiar dacă la modă în acel moment. Direct sau indirect, acoliții americani ai lui Stalin au adus prejudicii incalculabile cauzei libertății, justiției sociale, decenței elementare.

Teza mea este că în zilele noastre asistăm la ceva asemănător. Parcurgem o nouă eră căzută și fără de onoare, la capătul căreia, cândva, intelectualii progresiști vor avea multe de explicat. Nu foarte departe de intelectualii staliniști ai anilor 1930, mulți dintre scriitorii și gânditorii de vază ai zilelor noastre – acea „turmă de minți independente”, cum o definea, în glumă, Harold Rosenberg – și-au cedat orice formă reală de independență pentru un fetiș ideologic la modă.

La fel ca staliniștii americani, ei cer conformism și nu permit nicio disidență. Programa lor nu mai este centrată pe socialismul în varianta lui Marx, rafinată de Lenin și de Stalin, ci pe demolarea normelor tradiționale în ceea ce ține de sex, gen și sexualitate, toate acestea în numele atingerii libertății complete.

În rândurile lor, spiritul (chiar dacă nu și substanța) stalinismului american cunoaște un reviriment. Precum devotații staliniști odinioară, ei văd utopia ca fiind tangibilă – imediat după colț. Ultima versiune pe care o propun pentru a îndrepta lumea vizează exprimarea dezinhibată a sexualității, diversitatea prin constrângere și o posibilitate infinită de opțiuni în tot ce ține de identitatea unei persoane.

Disprețul cultivat de staliniștii americani de-a lungul anilor 1930 față de valorile burgheziei (valori precum procedura legală și prezumția de nevinovăție) are astăzi un succesor în disprețul față de așa-zisa „ordine heteronormativă”. Ca în vremea proceselor de la Moscova, o acuzație e suficientă ca dovadă a vinovăției, inclusiv atunci când e vorba de administrarea unor pedepse; dezavuarea și umilirea în public au luat astăzi locul exilării și al execuției.

Putem lua ca probă tratamentul la care a fost supusă Katie Roiphe ca urmare a unui eseu publicat de Harper’s Magazine (revistă unde eu însumi sunt redactor-colaborator), prin care se delimita de susținerea necondiționată a atitudinilor privind agresiunea și hărțuirea sexuală de după scandalul Harvey Weinstein. Deja înainte ca eseul drei Roiphe să apară, autoarea fusese ținta unor atacuri nemiloase, în baza zvonurilor despre ce ar fi putut fi vorba în eseu. După cum se exprima într-un tweet unul dintre călăii anticipativi: „mamă, să-și publice katie roiphe articolul ăla și o să vedeți cum i se termină ei cariera.” Acei „vechi bolșevici” care intrau în dizgrația lui Stalin atunci, în anii treizeci, ar fi privit acum cu simpatie la soarta drei Roiphe.

În zilele noastre, cultural-progresiștii sunt pe cai mari. Dacă vreți dovezi, petreceți-vă câteva zile urmărind ce se mai publică în New York Times și în Washington Post, sau ce e mai e nou-nouț ca film sau serial TV. Ironia face că incoerența mandatului de președinte al lui Donald Trump, la fel ca și lungul său istoric de acte indecente, au dat cauzei progresiste un imbold în plus. Dacă progresiștii par să fi ieșit învingători din războaiele culturale, poate că e și din cauza lui Trump – parcă le-ar fi centrat mingea pentru șutul pe poartă.

Avem destule motive să ne îndoim că utopia imaginată de progresiștii acestei vremi se va și materializa vreodată. Potrivit verdictului lui Trilling, stânga intelectuală a anilor 1930, cea îndrăgostită de URSS-ul stalinist, a dat naștere unei abordări politice care era, mai presus de toate, „rigidă și obtuză”. Cu toată ostentativa ei „solicitudine pentru om [sic]”, acelei stângi îi lipseau spiritul, imaginația și creativitatea, pe lângă o cunoaștere – una adecvată măcar la nivelul primar – a firii omenești. Stânga aceea nu era doar prost orientată; era plictisitoare. Ea nu putea evita pe termen lung momentul unei binemeritate judecăți. Ceea ce-i așteaptă și pe ideologii culturali ai zilelor noastre.

Traducere după articolul American Stalinism Then and Now, apărut pe site-ul The American Conservative

https://www.theamericanconservative.com/articles/american-stalinism-then-and-now/

Un gând despre „Stalinismul american, atunci și acum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s