Puși în fața noilor transformări aduse de „Revoluția permanentă” – numită, în etapa actuală, „progresism” – mulți fac ceea ce sufletele obișnuite, lipsite de cutezanță, au făcut în toate epocile.
Zâmbind, ei situează astfel de transformări în categoria imposibilului. Pe de o parte fac asta pentru că dacă ar acepta posibilitatea unor astfel de schimbări, le-ar da peste cap rutina mentală. Și, pe de altă parte, pentru că le văd ca fiind deviante de la ceea ce este decent, rezonabil.
Este forma lor de a-și proteja confortul psihic, confortul sufletesc. Pentru oamenii obișnuiți, singura direcție normală a istoriei apare a fi ceea ce este decent și rezonabil.
În fața unor semnale care ar trebui să-i îngrijoreze, ei vor zâmbi neîncrezători și optimiști, cum a zâmbit Leon al XI-lea cu privire la „mărunta ceartă a unor călugări” – cum a perceput el Reforma protestantă.
Vor zâmbi cum a zâmbit Ludovic al XVI-lea la primele efervescențe ale Revoluției franceze, care i se înfățișau din când în când potolite de sunetul clavecinului la care-i cânta soția în splendidele saloane de la Versailles.
Vor ridica neîncrezători o sprânceană, așa cum au făcut-o destui intelectuali și oameni politici români în 1944 și 1945, când refuzau să creadă că e posibilă instaurarea unui regim stalinist în România.
La fel și astăzi, optimiștii și scepticii se lasă pradă zâmbetului în fața manipulărilor și paselor hipnotice ale zâmbitorului și „tolerantului” progresism post-comunist și nu sesizează convulsiile care prefigurează noul chip al neîncetatei revoluții nihiliste.
Dacă într-o zi această nouă revoluție va reuși să dobândească controlul total asupra vieții omenirii – laică sau chiar religioasă – se va datora neglijenței și complicității pasive a zâmbitorilor și optimiștilor profeți ai „rezonabilului” poate mai mult decât furiei activiștilor revoluționari și serviciilor propagandiștilor de profesie.
„Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic” – spunea acum două secole Edmund Burke referindu-se la una din primele manifestări violente ale Revoluției – cea franceză. Vor fi învățat oamenii buni ceva?
Imagine: Moartea Prințesei de Lamballe, de Leon Maxime Faivre, 1908
Reacționarii 
Problema este alta: cei care nu negociaza cu cei cu care ar putea sa ajunga la un compromis, sunt condamnati sa faca fata fortelor primare dezlantuite cu care orice discutie este inutila, pentru ca nu mai ai cui sa te adresezi!
ApreciazăApreciază
Nu vor da vada , nu vor sa auda, cei care trebuie sa fie vigilenti! Este o moleseala, ori nu percep, ori le este bine…
ApreciazăApreciază
Ori nu au vizibilitate in planul mediatic ,ocupat de iohannisti ,pesedisti, useristi ,pemepisti si mai toate partidele de la putere infestate de securisti.
ApreciazăApreciază