Viitorul creștinilor – după cele petrecute în Indiana (I)

de Rod Dreher

(relatare din primăvara 2015, după scandalul generat de adoptarea în statul Indiana a unei legi privind protejarea libertăților religioase)

Am stat aseară îndelung la telefon cu un profesor de drept de la una dintre facultățile de elită ale țării. Acest profesor este creștin practicant, dar la locul său de muncă își ascunde cu cea mai mare grijă credința; este convins că, dacă ar afla colegii lui din lumea academică, i-ar face viața foarte grea. Inițial, contactul nostru a fost pe e-mail – se numără printre cititorii acestui blog –, dar aseară am vorbit la telefon. A fost de acord să discute cu mine despre situația din statul Indiana, cu condiția să nu-i divulg numele sau instituția unde lucrează. Eu îi cunosc identitatea, iar atunci când el îmi spune că este „bine informat în privința lumii academice și a Curții Supreme”, pot să vă asigur că, dată fiind poziția pe care o ocupă și din care predă, și dat fiind conținutul CV-ului său, spune adevărul.

Îl voi numi profesorul Kingsfield, după personajul cu aceeași ocupație din filmul The Paper Chase. Ce l-a făcut să ia legătura cu mine? „Sunt foarte îngrijorat”, a spus el, referitor la evenimentele de săptămâna trecută. „Corpul social capabil să asigure și pe viitor libertatea religioasă pur și simplu nu mai există.”

Ceea ce îl dădea peste cap pe prof. Kingsley, ca și pe mine, de altfel, nu erau atât detaliile legislației din Indiana, cât modul în care supracultura tratează legea. „Când un savant ca Doug Laycock, un om perfect decent, un specialist în libertate religioasă și chiar un partizan al căsătoriei între persoane de același sex, care e și printre cei mai buni din țară … când ce spune unul ca el se vede distorsionat, îți dai seama la ce sminteală s-a ajuns.”

„Alasdair Macintyre are dreptate”, spunea prof. Kingsley. „E ca și cum ar fi explodat o bombă nucleară, doar că dată cu încetinitorul.” Ce voia să spună era că societatea noastră și-a pierdut capacitatea de a raționa ca un tot unitar, pentru că prea mulți dintre noi vrem și credem lucruri radical incompatibile unul cu altul.

Numai că doar una dintre tabere deține puterea. Când l-am întrebat pe Kingsfield ce nu înțeleg oamenii din afară la modul cum gândesc elitele dreptului și ale academismului, el mi-a răspuns: „există această totală neînțelegere a elitelor în privința religiei”. „Universitarii cred că religia înseamnă cântec, joc și veselie, și să ne iubim ca frații, sau că așa ar trebui să fie, așa că nu vor vedea niciun motiv întemeiat pentru o ciocnire”, a spus Kingsley. „Fac atât de multe greșeli, dar nu vor să asculte!”

„Pentru elitele din aceste sfere înalte”, a continuat el, „religia, în cel mai bun caz, e ceva ce un adult cu judecata limpede ar trebui să facă doar în spatele ușilor închise. Oamenii aceștia chiar nu înțeleg că există o legătură strânsă între credința Surorii Helen Prejean și munca pe care această călugăriță o face pentru condamnații la moarte. Mulți se uită de sus la americanul de rând, la oamenii simpli din America profundă.”

„Partea tristă”, a spus el, „este că vechile moduri de a aspira la adevăr, de a vedea toată știința ca parte din cunoașterea naturii realității, nu mai stau în picioare. Totul se reduce la putere. Ei au puterea culturală și consideră că trebuie s-o folosească în slujba binelui, dar noțiunea lor despre bine nu este ancorată în nimic. Au multă putere în instanțele de judecată, dar și în sfera politică și în cea a educației. Treaba lor este să-i provoace pe oameni să gândească critic, dar gândirea critică înseamnă să gândești ca ei. Ei chiar sunt convinși că știu mult mai multe decât oricine înaintea lor, și că n-are niciun rost să-i mai asculte pe alții, fiindcă ei au deja toate răspunsurile corecte.”

În tabăra conservatoare, spunea Kingsfield, politicienii republicani sunt de-o incompetență abisală când trebuie să argumenteze public de ce libertatea religioasă este fundamentală pentru modul de viață american. (…)

Kingsfield a spus că miezul controversei, atât din punct de vedere juridic, cât și cultural, este opinia majoritară a judecătorilor Curții Supreme în cazul Planned Parenthood contra Casey (1992), mai precis, infam-faimoasa aserțiune a judecătorului Kennedy cum că la baza libertății se află „dreptul individului de a-și defini propria concepție despre existență, despre sens, despre univers și despre misterul vieții omenești”. După cum au atras destui atenția – și după cum Macintyre prea bine înțelegea –, acest principiu al „minunatului mister al vieții” (precum l-a caracterizat în răspăr judecătorul Scalia) dinamitează stâlpii de susținere ai statului de drept și face imposibilă orice rezolvare a viziunilor morale rivale, altfel decât prin impunerea uneia dintre ele cu forța.

„Definirea de sine în mod autonom este la originea tuturor acestor probleme”, a spus prof. Kingsley. Ne aflăm acum, a spus el, în punctul în care devine legitim să ne întrebăm dacă autonomia sexuală este mai importantă decât Primul Amendament (care interzice Congresului SUA să legifereze o religie oficială de stat, o favorizare a vreunei religii sau, dimpotrivă, o împiedicare a libertății religioase, precum și îngrădiri la adresa libertății de exprimare, a libertății presei, a dreptului la adunare pașnică și la a trimite petiții guvernului).

Implicațiile evenimentelor de săptămâna trecută pentru creștinii drept-credincioși – adică aceia care respectă învățăturile tradiției creștine în privința homosexualității și a naturii căsătoriei – sunt vaste. Există o dimensiune juridică, dar există și o dimensiune culturală, pe care Kingsley o vede (pe bună dreptate, cred eu) ca fiind mult mai importantă.

Mai întâi cea juridică. Kinglsey mi-a spus că a analizat lista întrebărilor lui Ross Douthat și consideră că sunt un cadru bun de referință pentru încercarea de a schița o cale de urmat mai departe. (…)

„Am citit lista și cred că este foarte utilă”; mi-a spus Kingsley. „Eu cred că zidurile de apărare reprezentate de dreptul părinților de a crește un copil și de a educa un copil, sunt mai durabile decât altele.”

Un profesor universitar titularizat pe post probabil că este în siguranță. Cei care nu au un post permanent sunt în pericol. Cei despre care se crede că ar fi religioși sau cel puțin religioși în moduri pe care supracultura juridică le socotește că ar constitui bigotism, e cel mai probabil să nu fie niciodată angajați. De exemplu, a spus profesorul, a avut acces la cele dezbătute în cadrul unei ședințe a comisiei de angajare, din cadrul facultății, unde s-a discutat candidatura unei creștine liberale. Deși candidata părea să aibă vederi foarte liberale, în toate sensurile termenului, faptul că era creștină pe față a dat naștere unei discuții în care s-a pus întrebarea dacă universitatea dorește sau nu să angajeze o persoană „fundamentalistă”.

„Cred că, din punctul de vedere al angajării unor oameni [în lumea academică], în mintea oamenilor pare să fie o întrebare admisibilă”, a spus Kingsfield. (Și nu doar în lumea academică, aș adăuga eu). Kingsley spune că școlile patronate religios vor avea un grad ridicat de protecție din partea legii, cel puțin pentru o vreme, în măsura în care școala respectivă poate fi socotită ca făcând parte dintr-un cult anume, cu doctrine clare, pe care biserica în cauză le cere membrilor săi să le respecte în viața de zi cu zi și să le susțină cu tărie.

„Vor fi ceva discuții, dacă se aplică sau nu și organizațiilor caritabile, școlilor, adăposturilor și altor așezăminte organizate para-bisericesc”, spune el. „Dacă ești o biserică, ești destul de bine protejată în privința celor pe care-i angajezi, îi plătești, și așa mai departe. Dacă ești școală și ai mare grijă să nu angajezi decât oameni din cultul căreia îi aparții, probabil nu vei avea probleme, deși se pune întrebarea ce faci cu cineva care spune «Sunt un bun catolic, chiar dacă sunt homosexual».”

„Posibil să scapi, dacă un episcop certifică faptul că ești un catolic cu bună reputație”, a continuat el. „Catolicii au o linie clară, referitor la ce constituie biserica vizibilă și ce înseamnă să fii catolic. La fel și creștinii ortodocși. Dar dacă ești o biserică evanghelică, iar declarația ta de credință e ceva mai generală și te bazezi pe o premisă larg împărtășită că membrii tăi necăsătoriți vor trăi în castitate, nu sunt prea sigur că vei avea câștig de cauză.”

Pentru bisericile organizate ierarhic și bine definite doctrinar, multe depind în plan juridic de ceea ce fac episcopii. „În măsura în care unii episcopi catolici vor împinge responsabilitatea în brațele altcuiva, cum a făcut episcopul acela din New Jersey [Bootkoski, dioceza Metuchen] cu profesoara [Patricia Jannuzzi], nu sunt sigur deloc ce se va întâmpla cu ei.”

(Bootkoski a decis ca Jannuzzi să fie concediată din postul deținut la o școală catolică din dioceza lui, după o postare pe Facebook în care aceasta expunea învățătura catolică privind homosexualitatea, dar fără să-și măsoare cuvintele. „Comentariile profesoarei au fost deranjante și nu oglindesc învățăturile despre acceptare ale Bisericii”, a spus episcopul într-o declarație publică. Din ce spunea Kingsfield, se prea poate ca această declarație să fi marcat un jalon important, care va îngreuna pe viitor situația diocezei în instanță, dacă va fi să fie dată în judecată pentru decizia de a angaja sau nu pe cineva.)

„Dacă ești catolic în San Francisco, într-un mediu social bezmetic, stai bine, fiindcă îl ai pe [Arhiepiscopul] Salvatore Cordileone, care nu va abdica de la principii. La Philadelphia este Arhiepiscopul Chaput. Dar dacă ești în Indiana sau New Jersey, nu te văd bine. Există un mod în care atenția acordată de episcop conducerii bisericii locale va conta în instanță. Dacă episcopii nu vor să se ridice [în apărarea învățăturile creștine tradiționale], atunci cine s-o facă?”

„Nu vor avea probleme nici bisericile reformate cu doctrine specifice, care se îngrijesc să fie respectate de membrii lor”, a continuat Kingsfield. „Dar iar vin și spun, dacă te definești printr-o declarație foarte generală, chiar dacă ai un etos conservator din punct de vedere cultural, o să fie mai greu. Cei din bisericile moderne, neconvenționale, s-ar putea să ajungă în situația de a începe să-și verifice mult mai strict și îndeaproape respectarea doctrinei.”

Ceea ce se prea poate să împingă școlile religioase să ia decizii de angajare care le ridică probleme stânjenitoare. Să zicem, de pildă, că o școală catolică n-a avut nimic de obiectat să angajeze un profesor de chimie care și-a exprimat deschis susținerea pentru căsătoria între persoane de același sex, fiindcă profesorul cu pricina vine acolo ca să predea chimie. Vederile lui privind căsătoria „gay” sunt irelevante în practică. Școala însă poate avea o normă diferită pentru angajarea profesorilor de religie sau de studii sociale, cerându-le acestora să fie mai compatibili doctrinar cu Biserica. Dar această diferențiere e posibil să nu se susțină în instanță, în caz de contestație, a spus Kingsfield.

Rezultatul ar putea fi că școlile religioase trebuie să înceapă să verifice respectarea ortodoxiei doctrinare în privința tuturor angajaților lor – o situație care impune norme mult mai stricte decât și-ar dori probabil multe școli să aibă de aplicat, dar care ar putea fi necesare pentru protejarea intereselor legale ale școlii.

Kingsfield a spus că sistemul educării școlare a copiilor acasă („homeschooling”), împreună cu aranjamentele de acest tip (de exemplu, cooperativele educaționale înființate de părinți), vor deveni din ce în ce mai importante pentru creștinii drept-credincioși, mai ales când vor vedea cum școlile religioase existente capotează în fața acestei probleme.
Firmele, însă, vor avea foarte mari dificultăți să reziste în fața a ceea ce urmează. Nu că se vor strădui prea mult. „Marile companii au trecut deja de partea cealaltă”, a spus Kingsfield.

„Majoritatea legilor antidiscriminare au un anumit prag – nu se aplică, dacă numărul angajaților tăi nu depășește 15”, a spus el. „Ai putea avea o rețea independentă, vag afiliată, de artizani care lucrează împreună. Dacă poți să-i trimiți pe oameni la alții din rețea, ar putea să funcționeze. Nu vei putea să te extinzi, să-ți mărești afacerea, dar nu e un lucru chiar atât de rău.”

Kingsfield a spus că colegiile și universitățile religioase se vor vedea obligate să se gândească foarte serios la identitatea lor.
„Colegiile care nu sunt finanțate de guvernul federal – îmi vin în minte, de exemplu, Grove City și Hillsdale – vor fi într-o poziție mai avantoasă, pentru că reglementările federale te obligă la tot felul de scrânteli”, a spus el. „Eu cred că ar fi o dovadă de reală înțelepciune, dacă instituțiile religioase mai mici ar sta să se gândească foarte bine dacă pot tăia cordonul ombilical al finanțării federale, găsind în loc oameni bogați care să facă donații și sponsorizări.”

Kingsfield a spus că va trebui să urmărim atent cum va tranșa legea lucrurile în privința identității de gen și a transgenismului. Dacă instanțele de judecată vor admite teoria că genul este un construct social – și există deja o linie de teorie juridică și jurisprudență care spune că da –, atunci domeniul legislației antidiscriminare va fi necesarmente extins ca să acopere, de exemplu, și cazul persoanelor dotate cu penis care se consideră femei. Legea, cu alte cuvinte, îi va obliga pe cetățeni să se comporte de ca și cum acest lucru ar fi adevărat – iar libertatea religioasă nu va fi, în general, admisă ca motiv întemeiat de refuz. E foarte posibil să se întâmple așa.

Cum rămâne cu marea problemă din mintea multor creștini care acordă atenție acestei dispute: statutul de entități scutite de impozit, al bisericilor și organizațiilor religioase? Vor avea aceeași soartă ca Bob Jones University, dar în privința drepturilor homosexualilor? (În procesul dintre Bob Jones University și Guvernul Statelor Unite, Curtea Supremă a decis că o entitate își poate pierde statutul de neplătitoare de impozit, dacă încalcă o politică publică fundamentală, chiar și acolo unde credințele religioase impun o asemenea încălcare.)

Kingsfield spunea că acest lucru este mult prea profund întipărit în mentalitatea și legea americană, pentru a prezenta vreun risc în acest moment, dar activiștii drepturilor pentru homosexuali vor presa probabil spre a lega scutirea de impozit a organizațiilor caritabile de gradul integrării lor în sânul unei biserici. Cu cât legăturile sunt mai strânse între o școală sau organizație filantropică și biserica sub al cărei patronaj se află, mai ales în privința politicilor de angajare a personalului, cu atât se vor bucura de mai multă protecție.

Problema acreditării va fi un cartof mult mai fierbinte. Acreditarea este legată de chestiuni cum ar fi admisibilitatea ajutorului financiar și posibilitatea de a accede într-o instituție de învățământ superior.

„A fost un profesor la Universitatea Penn, anul trecut, care a scris un articol în Chronicle of Higher Education, cerând să se pună capăt acreditării colegiilor și universităților religioase”, a spus Kingsfield. „O chestie în genul lui Richard Dawkins, pur și simplu o sminteală. Dar faptul că o persoană care adoptă o poziție atât de ostilă n-a avut nicio apăsare să și-o publice în Chronicle îmi spune că există un număr deloc neglijabil de profesori universitari dispuși să creadă în așa ceva.”

Cei de la Gordon College au fost supuși la presiuni (linkul aici: has faced pressure [3]) din partea unei autorități regionale de acreditare, problema fiind adeziunea colegiului la moralitatea creștină tradițională în privința vieții sexuale, adică, mai precis, drepturile homosexualilor.

„Acreditarea este crucială, din punctul de vedere al accesului la facultățile de drept și de medicină”, a spus Kingsfield. „Acreditarea unui colegiu va conta pentru unele obiective în materie de sporturi, ajutor federal și posibilitatea de a fi admis în facultăți de prestigiu. Rezultatul ar putea fi ghetoizarea pentru creștini.”

„În California, la ora actuală, judecătorii nu pot fi membri ai Asociației Cercetașilor. Cine știe dacă în viitor avocații nu vor avea interdicție să aparțină unor biserici considerate ca promotoare ale discursului urii”, s spus el. „Nu se poate tăgădui că multe societăți de avocatură nu vor mai angaja, de acum, oameni care au lucrat la cazuri unde i-au apărat pe partizanii căsătoriei tradiționale. Se vor închide niște uși, în cariera profesională. Eu în mod sigur n-aș scrie despre chestiile astea, dacă aș vrea să-mi păstrez șansele la definitivarea pe post. Există în acest moment o întrebare pe care și-o pun profesorii de drept care sunt și creștini: scrii despre aceste probleme, și îți riști poziția academică? Ceea ce realmente îți distorsionează contribuția în domeniul tău de specialitate. Creștinismul ar putea veni cu o contribuție distinctă la dezbaterile juridice, dar e pur și simplu prea riscant să spui ce gândești cu adevărat.”

Climatul care se formează acum în campusurile universitare, cu microagresiuni, avertizări de traumă emoțională și percepția subiectivă a discursului ca formă de violență, îi determină pe profesorii creștini să se retragă și mai mult în cochilie, a spus Kingsley.
„Dacă eu aș spune ceva care să fie perceput subiectiv drept un atac la adresa unui student homosexual, aș risca să-mi văd viața făcută un iad, cu un an sau doi de procese – iar dacă n-aș fi titular pe post, ar exista o probabilitate să-mi văd cariera distrusă”, a spus el.„Chiar dacă ești titular pe post, o mână de oameni care te acuză că ai un discurs instigator la ură îți pot transforma viața într-un coșmar.”

„Ce i s-a întâmplat lui Brendan Eich – un titan al tehnologiei informatice, creatorul limbajului Java, care a fost dat afară de la Mozilla pentru că donase o mică sumă de bani, cu ani înainte, campaniei Prop 8 (în 2008, Eich a donat 1.000 de dolari în sprijinul unei propuneri de referendum în statul California pentru interzicerea căsătoriei între persoanele de același sex) – va începe să li se întâmple multor oameni, deci creștinii ar face bine să se pregătească. Întrebarea la care mă tot gândesc este de ce am vrea să le facem așa ceva semenilor noștri? Dar uite că aici am ajuns.”

I-am atras atenția că isteria colectivă care s-a năpustit peste Memories Pizza, modesta pizzerie dintr-un orășel din Indiana care a trebuit să-și înceteze activitatea (temporar, să sperăm) după ce proprietarii au răspuns sincer întrebărilor unui reporter, este extrem de instructivă pentru noi, restul. (În 2015, Crystal O’Connor, coproprietară a pizzeriei, a afirmat la un post de radio local că nu ar accepta să furnizeze pizza pentru o nuntă homosexuală, din motive religioase. În 2018, pizzeria s-a închis definitiv.)

„Ai dreptate”, a spus el. „Cazul Memories Pizza reprezintă o lecție importantă. Unde tragem linie între tăcerea prudentă, evitând să ne declarăm public concepțiile religioase, și compromiterea credinței noastre? Creștinii trebuie să înceapă să se gândească foarte serios la acest lucru.”
„Trebuie să ne repliem în poziții defensive și să ne dăm seama care sunt aceste poziții. Nu va fi o persecuție ca pe vremea romanilor și nici chiar a Rusiei comuniste”, a adăugat el. „Dar ce urmează va determina mulți oameni să se îndepărteze de credința lor și va trebui să fim foarte atenți cum definim și cum clarificăm ce anume este creștinismul.”

„Dacă eu aș fi acum preot sau pastor, nu știu ce i-aș sfătui pe oameni să spună și să nu spună în public despre credința lor”, a spus Kingsfield.
Amară ironie: acum, când homosexualii ies la lumină, oamenii religioși și tradiționaliști se întorc în întuneric de catacombă.
„Homosexualii au spus, în mod legitim, că e o mare problemă să existe legi și o cultură care îi forțează să mintă despre cum sunt ei cu adevărat, fiindcă exact asta faci, atunci când îi pui în poziția de a nu-și putea afirma deschis sexualitatea”, a spus Kingsfield.

„Atitudinea oficială gen «Nu întreba și nu spune» (Don’t Ask, Don’t Tell – DADT, acronimul folosit pentru politica oficială a Statelor Unite, aplicată între 1993–2011, privind acceptarea tacită a homosexualilor în armată, cu condiția ca aceștia să nu-și declare deschis orientarea sexuală) îi obliga să-și ascundă un segment din propria existență într-un mod pe care-l găseau greșit. Ce nu realizează ei, astăzi, este că exact aceleași reproșuri pe care ei le aduceau regulii «Nu întreba și nu spune», se pot aplica și la ceea ce li se întâmplă acum creștinilor: poți să faci ce vrei tu, în particular, dar nu veni în piața publică așa cum ești tu cu adevărat, fiindcă s-ar putea să fii pedepsit pentru asta.”

Din punct de vedere politic, Kingsfield a spus că este important „să nu ne facem speranțe” – adică să nu facem iluzia că lucrurile se pot rezolva prin voință politică. Se poate conta pe republicani să blocheze ce e mai rău din tentativele Partidului Democrat – deși e o temelie cam șubredă pe care să te bizui, tot e mai bine decât nimic. „Dar multe se pot face prin ordin administrativ” (spre deosebire de propunerile legislative, care trebuie dezbătute în Congres), a spus el. „Ceea ce chiar mă îngrijorează.”

Partea a doua a articolului o puteți citi aici.

Traducere după The Post Indiana Future for Christians – Rod Dreher, apărut în 2015 pe site-ul The American Conservative