Cu tristețe, despre omul contemporan

Omul de azi

Se spune că oamenii de azi sunt oamenii hrăniți cel mai bine, din toată istoria. În același timp, sunt și oamenii cei mai slabi de înger.

Se mai spune că oamenii de azi trăiesc în cea mai avansată societate, din punct de vedere tehnologic, din istorie. În același timp, sunt și oamenii cei mai dependenți de confort și de consum.

Se spune, iarăși, că oamenii de azi trăiesc din cea mai confortabilă societate din istorie. În același timp, sunt și oamenii cei mai aserviți bunului plac. Și cei mai puțini autonomi în judecățile lor.

Apoi, se spune că oamenii de azi trăiesc în societatea cu cel mai larg acces la educație de masă din istorie. În același timp, sunt și oamenii cei mai gregari și mai servili. Oameni care își amputează trecutul, își pun în paranteză prezentul, și fug, mereu, spre un viitor iluzoriu.

Se spune, tot așa, că oamenii de azi trăiesc în cea mai bună societate istorică din toate timpurile, în care aproape totul e disponibil acum și aici. În același timp, oamenii de azi sunt și cei care fug, cel mai tare, de prezent.

Se spune și se repetă că oamenii de azi trăiesc în cea mai rațională dintre societățile din istorie. În același timp, oamenii de azi aruncă toată vina pe crizele economice și politice – și aruncă toată vina pe factori care sunt mereu în afara lor. Și oamenii care nu-și asumă nimic.

Și se spune că oamenii de azi trăiesc în cea mai abundentă în cunoștințe dintre societățile din istorie. În același timp, oamenii de azi sunt și cei mai deprimați. Și ignoră cauza reală – golirea lor sufletească, lipsa unui Cer către care să aspire.

Toate acestea sunt simptome pentru una și aceeași maladie – infantilismul spiritual accentuat al lumii de azi. Omul l-a înlăturat pe Dumnezeu din centru, și s-a așezat pe el însuși în centru.

Omul a adăugat în centru un idol, o abstracțiune, o generalizare – umanitatea. Și, în felul acesta, a omorât omul concret.

Vedem consecințele acestei idolatrii în roadele Revoluției franceze, în roadele iacobinismului, în roadele bolșevismului și comunismului. Ideologii revoluționare care înlocuiesc iubirea față de aproapele cu ura programatică de clasă. Ideologii revoluționare care omoară sute de milioane de oameni.

Trăim, astăzi, plenar acest infantilism spiritual al lumii de azi – cultivat de Revoluția permanentă. Și-i simțim, plenar, consecințele în toate palierele vieții noastre.

Dezintegrare

În societățile comuniste ce-nfăptuiau Revoluția permanentă, omul era dresat, educat, obișnuit să nu gândească. Cineva, Conducătorul atotștiutor, Partidul gândea pentru toți oamenii, le spunea cum să mănânce și cum să se îmbrace și le dădea un loc de muncă tuturor. Ca să poți ajunge la un asemenea grad de control social trebuie să cultivi niște mituri puternice.

Unul dintre aceste mituri revoluționare este cel colectivist: clasa socială, societatea revoluționară în ansamblul ei, umanitatea, mai presus de om – un colectivism care ucide persoana concretă.

Omul pierde sentimentul valorii sale în fața lui Dumnezeu. Unul din personajele lui Dostoievski întruchipează această boală a umanismului: „sunt pentru valorile umaniste, pentru misiunea umanistă, dar nu pot să suport omul”. Vreau să salvez, în schimb, UMANITATEA.

Ce pierdem când așezăm în centru idolul acestui umanism? Pierdem tocmai omul concret. Un om care devine un element de statistică, o resursă de producție. Important este să fii productiv social, să servești Revoluția. Dar nu ni se spune nimic despre omul concret, despre creșterea spirituală a omului concret.

Revoluția permanentă ne-a spus că, odată ce va fi scos de sub tutela Bisericii și a societății iudeo-creștine, omul va fi autonom, va fi cu adevărat liber. Și, cu toate acestea, omul contemporan este mai puțin autonom ca niciodată. Deoarece libertatea nu este să mergi de nicăieri spre nicăieri.

Relativismul moral predicat de Revoluție, relativismul care care se presupunea că l-ar face pe om „liber”, îi spune, în fapt, omului: nu îți mai trebuie minte proprie, te voi teleghida eu spre fericire.

Revoluția ne-a adus cobai ai unei inginerii sociale: o joacă cu creierele noastre – și cu sufletele noastre.

Ce pierdem, o dată cu omul concret? Pierdem conștiința păcatului, a greșelii în fața ordinii divine – și a nevoii de a lupta să devenim interior mai buni. Ce este păcatul? Care sunt păcatele capitale? Mai știe cineva să răspundă, în ziua de azi, măcar și la modul general la aceste întrebări?

Mândria nu mai este cel mai mare dintre păcate. Nu, mândria a devenit o virtute, îți ușurează, ba chiar îți garantează succesul social.

Lenea nu mai este un viciu; lenea este „naturală” – și inofensivă.

Desfrânarea nu mai este nici ea un păcat – este simplă plăcere, la care suntem îndreptățiți, pentru care suntem cultivați și către care suntem îndemnați.

Omul contemporan a pierdut conștiința păcatului. Și, o dată cu ea, a pierdut conștiința propriului eșec.

Anihilare

Odată ce omul contemporan pierde conștiința păcatului, consecința este dezorientarea generalizată. Totul este relativ. Totul este adus la suprafață – iar omul contemporan trăiește doar la nivelul suprafețelor – iar suprafețele au căpătat expresia prin ecranele TV, ale monitoarelor, tabletelor și telefoanelor inteligente.

Întunecarea modului firesc de a gândi vine astăzi prin aceste ecrane luminoase.

Totodată, această infantilizare a omului este, în prezent, și consecință, și instrument, ale lucrării demonice împotriva sufletului. Este o infantilizare care merge mână în mână cu creșterea patimilor – căci dispar piedicile din calea lor.

Bombardată de imagini și de mesaje care stimulează patimile, mintea noastră își pierde intimitatea. Este dezbrăcată de haina personalității, și este dezbrăcată de hainele tuturor puterilor sale.

Toate răspunsurile pentru viața noastră le găsim la TV și pe Internet.

Suntem atrași spre o veșnică evadare, spre un etern escapism, ca să scăpăm de sinea noastră.

În felul acesta, omul contemporan devine pasiv – se predă acestui mecanism, deoarece mecanismul îi permite să uite de cauzele propriilor fobii, propriilor apăsări, propriilor eșecuri – este distras de la ele.

Schimbarea rapidă a cadrelor și a subiectelor de pe ecranul TV sau de pe pagina de rețea socială ne oferă o relaxare artificială. Mintea noastră devine pasivă și receptivă, își pierde capacitatea de împotrivire față de mesajele de pe ecran. Imaginile de pe ecran trec direct pe tărâmul inconștient al minții. Realitatea este cea de la TV sau de pe Internet – iar omul contemporan devine dependent de această realitate.

Dar dependența nu este singurul efect negativ. Alături stau șablonizarea și polarizarea gândirii.

Ne identificăm cu diverse personaje din lumea mass-media, cu personaje pozitive și cu personaje negative, și aplicăm apoi același șablon și în ceea ce privește personajele vieții politice – facem din unele personaje politice mesia salvatori, pe cal alb, și pe altele le demonizăm, le acuzăm pentru tot răul care afectează societatea.

Este starea cultivată zi de zi de mass-media, o stare care ne amplifică și accentuează frustrarea socială și ne împinge în războiul dintre noi și isteria colectivă.

Omul contemporan infantilizat trăiește într-o continuă stare de război – nu doar cu el însuși, ci și cu ceilalți, așa cum vede pe ecranul TV. Omul contemporan infantilizat nu mai decât prea puțin real – acum e un simplu pixel.

Ilustrație de Eliza Koch