Ai grijă cum îți alegi luptele

de Rod Dreher

Cred că știți refrenul pe care-l tot aud de la un anumit gen de creștini conservatori, în privința cărții mele, Opțiunea Benedict: cum că ar fi un apel la retragerea din primele linii ale războiului cultural. Nu se înșală în totalitate. Chiar este un apel la dezangajare din linia principală a frontului și la adoptarea unor forme noi de rezistență, pentru că, în condițiile actuale, nu putem spera să învingem cu metodele convenționale.

Mă gândeam mai deunăzi la acest lucru, când reflectam asupra cazului soților Vaclav și Kamila Benda. Vaclav era un dizident ceh anticomunist, care chiar s-a aflat în prima linie a frontului de luptă și care a fost băgat la închisoare pentru activitățile lui politice. Kamila, soția lui, era și ea o dizidentă la fel de hotărâtă, dar fără să se așeze în bătaia puștii la fel ca soțul ei. Rezistența ei a fost una mai tăcută; una de protejare a mișcării dizidente. Kamila mi-a povestit anul trecut că, după ce soțul ei a îndurat ani grei de închisoare, guvernul comunist i-a oferit posibilitatea unei amnistii, dacă accepta să părăsească de tot Cehoslovacia împreună cu familia. El a fost tentat să accepte oferta, în parte pentru că suferea cumplit la gândul că soția lui trebuie să se îngrijească singură, în absența lui, de familia lor numeroasă. Kamila i-a scris să nu accepte, să rămână acolo: “noi ne descurcăm bine pe frontul de acasă”. “Dacă alegem calea ușoară de ieșire”, a spus ea, “ce va spune acest lucru despre cauza noastră? Ce fel de mesaj le va transmite dizidenților care nu au o asemenea oportunitate?”

Așa că Vaclav Benda (mort în 1999) a rămas în închisoare, iar Kamila Bendova a rămas acasă, crescându-și copiii și făcându-și astfel propria datorie pentru mișcarea de rezistență.

Vaclav Benda a fost în mai mare măsură un erou după tiparul clasic, convențional. Ni se pare mai greu să apreciem eroismul Kamilei Bendova, dar este exact genul de eroism de care avem nevoie, tot atât de mult, dacă nu chiar și mai mult, decât de cel convențional.

Spun acest lucru pentru că un cititor m-a rugat să răspund acestui discurs al unui avocat catolic estonian, care face apel la bărbații catolici să-și recupereze spiritul militant. Iată un fragment:

Din multe puncte de vedere, bătăliile cu care ne confruntăm azi sunt mai complicate decât conflictele militare ale trecutului. Orice bărbat știe ce este chemat să facă atunci când o armată ostilă îi invadează țara. Dar ce e de făcut atunci când ai dificultăți până și să înțelegi natura bătăliilor, atât înăuntrul Bisericii, cât și în exterior, în lumea filozofiei și a moralei, a culturii, a legii, a politicii și a economiei –, darămite să știi rolul tău în aceste lupte? Este nevoie de rugăciune, contemplație și formare doctrinară, ca să înțelegi Revoluția vicleană și insidioasă care nu se arată pe sine fățiș, ci caută să corupă tot ce este adevărat, frumos și bun.

Bătăliile noastre sunt predominant spirituale. Așa cum spunea Alexandru Soljenițîn, „linia de demarcație a luptei dintre bine și rău trece prin sufletul fiecărui om”. Acolo se duce cea mai importantă bătălie, pentru că nu ne folosește la nimic să cucerim întreaga lume, dacă ne-am pierdut sufletul. Trebuie să avem tot timpul în minte, atunci când ne luptăm cu forțele răului, că nu putem învinge, dacă ne bizuim doar pe propria noastră tărie. Singura noastră speranță este ca Domnul să lucreze în noi și prin noi. Totuși, trebuie să ne pregătim așa cum se cuvine, ca să facem posibil acest lucru. Dacă păcatul trăiește în noi, nu putem combate păcatul în afara noastră. Tocmai de aceea sunt atât de importante împărtășania, rugăciunea și călăuzirea spirituală potrivită.

Am avea multe de învățat din vorbele lui Demostene, omul politic al vechilor greci. Când nenorocirile abătute asupra lor i-au făcut pe cetățenii greci să-și piardă speranța, el le-a spus: „Atenieni! Neîndoios că lucrurile merg rău și v-a cuprins deznădejdea. Dar în această privință vă înșelați! Dacă, după ce ați fi făcut tot ce se cuvenea făcut pentru ca lucrurile să meargă bine, ați fi văzut că ele continuă să meargă prost, poate ați fi avut temei să vă pierdeți speranța. Dar până acum lucrurile au mers prost numai pentru că voi n-ați făcut tot ce trebuia făcut pentru ca lucrurile să meargă bine. Încă vă stă în putință să faceți ceea ce n-ați făcut până acum. Atunci, lucrurile vor merge bine. De ce, așadar, să vă lăsați cuprinși de disperare prea devreme?” Să ținem bine minte aceste îndemnuri și să ne gândim la ce am putea face, în primul rând pentru a înțelege bătălia, în al doilea rând pentru a ne pregăti cum se cuvine ca s-o purtăm, iar în final, pentru a ne începe să ducem lupta de salvare a valorilor, principiilor și idealurilor care alcătuiesc credința noastră catolică.

Ni se spune de către lumea modernă că problema societății constă în masculinitatea excesivă. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Înțelesul masculinității a fost distorsionat și e de datoria noastră să-l îndreptăm mai întâi în noi înșine, iar apoi în societate ca întreg. Această restabilire a sensului adevărat începe cu înțelegerea faptului că masculinitatea are legătură cu militantismul în sensul cel mai larg al termenului. Bărbații, prin însăși natura lor, sunt chemați să fie apărătorii adevărului, dreptății, binelui și altor idealuri înalte. A lupta împotriva dușmanilor Bisericii într-un spirit al iubirii, devotamentului, perseverenței și sacrificiului, este o vocație către care suntem chemați întru gloria lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletelor și sfințirea propriilor noastre suflete. Lupta aceasta trebuie să înceapă în sufletul nostru, dar se extinde în toate aspectele vieții noastre spirituale și sociale, cu bunătate și iubire, dar fără sentimentalism, falsă pioșenie și moliciune. Dacă vrem să fim lumina lumii, trebuie să lăsăm să strălucească lumina Domnului, fără teamă și fără compromis, fără a socoti cât ne costă, având încredere în Dumnezeu și bizuindu-ne pe îndurarea Lui. Lupta merge mână în mână cu sacrificiul și suferința, iar acest lucru ne pune la dispoziție un test simplu, dar eficace: dacă nu suferim, atunci nu ducem nicio bătălie serioasă.

Subscriu celor de mai sus și nu sunt deloc convins că autorul acestor opinii, un bărbat pe nume Varro Vooglaid, nu ar fi de acord cu Opțiunea Benedict. Bătălia pe care o avem în față este realmente mai complicată decât în trecut! Și tocmai de aceea, eroii de care avem nevoie sunt potriviți pentru bătălia de acum, nu cea pe care am avut-o de purtat acum 50 de ani. Tacticile pe care armata franceză le-a învățat pentru câmpul de luptă convențional nu le-au fost de prea mare folos celor din Rezistența Franceză.

Mă gândesc la naționaliștii albi din categoria „soldați de fotoliu”, preocupați de destrămarea civilizației occidentale, dar care nu fac practic nimic altceva decât să nutrească fantezii cu gesturi violente de nemulțumire, pe care ocazional le mai pun și în practică. Oamenii aceștia se căsătoresc? Au copii? Înființează sau ajută la consolidarea unor școli unde copiii să învețe despre civilizația occidentală? Fac parte din vreo biserică? Și așa mai departe. Dacă nu, de ce nu? Nu cumva pentru că pare mult prea plictisitoare munca de a face, din pur simț al datoriei, acele lucruri cuminți necesare ca să clădești și să aperi ceva de valoare,?

Schimbând puțin registrul metaforei: pentru creștinii tradiționaliști, această criză nu este o cursă de 100 de metri viteză, ci un maraton. Va trebui să găsim o modalitate de a revitaliza spiritul militant despre care vorbește Vooglaid, dar și să-l canalizăm în moduri precaute, care să se potrivească cu natura războiului pe care îl ducem.

Tot aud, de la contactele mele printre creștinii tradiționaliști din țară, că există frustrare față de oamenii care se consideră conservatori religioși, dar care nu sunt dispuși să facă munca grea pe care o presupune construirea și menținerea unei rezistențe reale. Nu demult, cineva îmi spunea că el și soția lui și-au luat copiii de la școala catolică locală și i-au înscris la o școală creștină clasică, fiindcă la cea catolică nu învățau nimic. El și soția ajunseseră la concluzia că majoritatea părinților voiau ca școala catolică să nu vină cu niciun fel de exigențe, nici în chestiuni de credință, și nici în altele.

Am auzit același lucru anul trecut, de la un educator catolic care-mi spunea că birocrația școlară catolică din orașul lui era mediocră și ferm hotărâtă să-și apere mediocritatea cu ghearele și dinții. Iar majoritatea părinților, după părerea lui, erau perfect mulțumiți cu această situație, fiindcă pe ei nu-i interesa de fapt decât să-și domolească angoasele în privința educației propriilor copii. Altfel spus, voiau doar să-și poată spună lor înșiși că copiii lor primesc „o educație catolică”, indiferent în ce-ar fi constat practic educația aceea. Și gândiți-vă că acest lucru se întâmpla într-o dioceză dintr-un stat dominat de votanții Partidului Republican (partidul american care reprezintă, în mod asumat, și segmentul votanților conservatori – n.n.)

Cum îmi spunea o dată un educator aparținând Bisericii Evanghelice: „Pe mulți dintre cei care își trimit copiii la școlile creștine clasice nu îi preocupă, de fapt, decât să-și salveze copiii de liberalism.”

În discursul său, Vooglaid identifică trei bătălii despre care consideră că au fost cruciale pentru supraviețuirea creștinătății: Tours, Lepanto și cea de la Viena din 1683. Are dreptate, dar să observăm că toate trei au fost bătălii la propriu, între armate, și au fost împotriva unui dușman din exterior (forțele fidele islamului). Astăzi, bătălia se poartă în interior. Vooglaid spune:

Spiritul militant și virtutea militanței nu pot fi doar intelectual-teoretice, ci trebuie să fie și practice – adică legate de propriile noastre vieți. E greșit să cădem în eroarea activismului, văzând în acțiunea concretă unicul mijloc de luptă, dar tot atât de greșit este să adoptăm pietismul sau intelectualismul, refuzând să trecem la acțiune și sperând că rugăciunea sau discuțiile nesfârșite ne vor rezolva problemele.

Și aici are perfectă dreptate. Eu aș mai adăuga, totuși, că militanța nu este o chestiune cu două variante de alegere. Da, trebuie să luptăm pentru libertate religioasă și pentru alte lucruri pe care le considerăm drepte, bune și adevărate. Dar în calitatea noastră de creștini, nimic din toate acestea nu mai contează, dacă nu reușim să le transmitem copiilor noștri credința noastră vie.

Voi da un exemplu, deși nu despre religie în particular. Pe mine m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile în privința proiectului cu următoarea mea carte (despre care sper să pot avea vești bune în curând). Nu eram încă hotărât dacă să scriu sau nu o carte și dacă să-mi concentrez atenția sau nu pe recrudescența socialismului, când o prietenă mi-a pus niște întrebări. În esență, iată ce spunea ea:

Dacă am continua să-i alegem pe republicani de aici și până la sfântu-așteaptă, chestia asta ar schimba în vreun fel amenințarea, primejdia pe care o vezi tu?

Dacă am menține statu-quo-ul economic, s-ar schimba în vreun fel amenințarea pe care o vezi?

Răspunsul la ambele întrebări este „Nu”.

Bun, atunci înseamnă că adevărata problemă nu este socialismul, corect?

În același mod, dacă creștinii tradiționaliști nu sunt în stare să identifice niște țeluri specifice și realizabile care le-ar da putința să spună: „Am câștigat acest război”, atunci am face bine să reconsiderăm modul în care purtăm războiul.

Ce-i drept, bătălia nu este niciodată cu adevărat una care să poată fi definitiv câștigată, până la sfârșitul lumii. Știm acest lucru. Dar în acest moment din vremurile noastre și aici unde suntem noi acum, „victoria” nici măcar nu înseamnă convertirea lumii; înseamnă doar să ținem piept iureșului și să nu dăm niciun pas înapoi. Ar trebui și să ne dorim să convertim lumea, dar în chiar acest moment, și chiar aici, este mai important să ne convertim pe noi înșine și pe copiii noștri. Sau, cum spunea în 2004 (The Church as Culture) Robert Louis Wilken, specialist în istoria Bisericii

Nimic nu se impune cu mai multă necesitate astăzi decât supraviețuirea culturii creștine, pentru că, de-a lungul generațiilor recente, această cultură s-a subțiat periculos de mult. În acest moment al istoriei Bisericii din această țară (și din Occident, la un nivel mai general), este mai puțin urgent să convingem cultura alternativă în care trăim de adevărul lui Hristos, decât este ca Biserica să-și spună sieși propria poveste și să-și protejeze propria viață, cultura cetății lui Dumnezeu, republica creștină. Ceea ce nu se va putea întâmpla fără o renaștere a disciplinei morale și spirituale, și fără un efort hotărât din partea creștinilor, de a cuprinde cu gândirea și de a apăra rămășițele culturii creștine.

Să luptăm pentru independența și libertatea școlilor creștine este extrem de important. Dar dacă școlile acestea nu-și vor folosi libertatea și independența pentru a forma creștini serioși intelectual, moral și spiritual – spre deosebire de niște buni americani de succes din clasa mijlocie, cu o poleială de creștinism – totul va fi fost în zadar.

Philip Rieff spunea:

Moartea unei culturi începe atunci când instituțiile sale normative nu mai reușesc să comunice idealuri în moduri care să rămână, în primul rând pentru chiar elitele culturale, irezistibil de convingătoare lăuntric.

Cea mai mare provocare cu care ne confruntăm creștinii astăzi este aceea de a reuși să ne comunicăm și să ne transmitem credința și învățăturile într-un mod irezistibil de convingător pentru noi înșine și copiii noștri.

Convingător nu la exterior, ci în interior. Vooglaid are dreptate: da, avem nevoie de militantism, dar dirijat în direcțiile potrivite. Spania franchistă era de la un capăt la altul, și oficial, catolică. Iar când Franco a murit, a murit și o mare parte din Biserica de acolo. La fel s-a întâmplat cu Irlanda, unde Biserica Catolică era formal predominantă, dar care a încetat să mai fie capabilă să-și transmită idealurile poporului său, în moduri care să fie convingătoare lăuntric. Tocmai de aceea catolicismul irlandez s-a prăbușit atât de repede.

La fel va fi și cu noi, ceilalți. Alegeți-vă cu grijă fronturile.

Traducere după The American Conservative, Choose your enemies wisely

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s