Educație și liberal-progresism (I)

de Ryszard Legutko

… în actualele societăţi democrat-liberale observăm un fenomen ciudat: cu cât educaţia capătă un caracter mai modern, cu atât nivelul ei scade. Toţi învaţă, toţi sunt învăţaţi, învăţătura, cum spune un cunoscut proverb, durează toată viaţa şi, cu toate acestea, dezrădăcinarea culturală a societăţii atinge noi niveluri. Conținutul trebuie predat cât mai simplu pentru a fi ușor receptat, dar această simplitate se dovedeşte curând a fi, la rândul ei, suficient de complicată, necesitând în continuare simplificare. Impulsul de a simplifica, de a reduce şi fragmenta nu are limită. Teoreticienii educaţiei lasă senzația că speră că la un moment dat vor ajunge la o ignoranţă atât de dură şi de completă, încât abia atunci omul modern își va putea lua avânt spre cunoaştere.

Unii gânditori moderni susţin că în prezent s-a dus vremea marilor opere. Mai degrabă cred că s-a dus nivelul de educare al tinerilor care le permitea să facă față la orice ar semăna cât de cât cu marile opere. Spiritul format, sau mai bine zis deformat, de povestiri în rezumat şi informații schițate, nedeprins cu contactul permanent cu cartea, nu-şi poate imagina decât texte scurte şi neatrăgătoare, asemănătoare toate prin ideologia comună și simplă care confirmă toate stereotipurile şi prejudecăţile obligatorii de astăzi.

Să nu ne mirăm, aşadar, că educaţia de astăzi consolidează barbaria în loc să i se opună. A fost nevoie de mult efort în distrugerea învăţământului pentru ca finalitatea educaţiei să ajungă reversul celei firești. Intrarea în mașinăria sistemului educativ liberal-progresist de astăzi şi rămânerea în interiorul sferei sale de acţiune măreşte, nu diminuează, riscul barbarizării spiritului, imaginaţiei, sensibilităţii şi comportamentului. Factorii de anihilare a influenţei sale – familia, Biserica, asociaţiile, cultura înaltă – deși există în continuare, au o vizibilă tendinţă de slăbire.

Semnificativ este faptul că, după ce în Polonia s-a instalat democraţia liberală, atacul principal asupra educaţiei nu s-a îndreptat nicidecum împotriva conţinuturilor de sorginte socialistă. Abordarea de tip marxist a istoriei şi a culturii, uşor modificată, s-a încadrat perfect în schema de gândire a noii epoci, devenind, cu timpul, o modă. Principala lovitură a fost îndreptată împotriva reminiscenţelor modelului clasic. Ceea ce nu au reuşit să distrugă comuniştii, au distrus funcţionarii statului democrat-liberal. Instruirea a devenit şi mai mult orientată spre practică, şi mai fragmentară şi anistorică, şi mai mult orientată spre mediocritate și nu spre excelență.

Educaţia autentică a dispărut aproape cu totul, deoarece, odată cu luarea ca standard a omului cu aspiraţii minore, programele educative, privite din start ca intolerante, au fost considerate inutile și ineficiente. De vreme ce, potrivit acestei concepții, omul se consideră propriul său stăpân, înseamnă că nu mai are nevoie de un mentor – își e autosuficient. Odată cu dispariţia educatorilor şi moartea educației, a slăbit semnificativ presiunea morală care acţionează de obicei în societate şi care îndeplineşte o funcţie formativă atât a educatorilor, cât şi a celor educaţi.

Această slăbire a dimensiunii morale este rareori sesizată şi descrisă. Ea a scăpat celor deranjați de caracterul „moralizator” al limbajului dominant de astăzi. Probabil, vreme îndelungată, mulţi nu au sesizat efectul de slăbire a moralei avut de socialism; şi ei au fost nemulțumiți de limbajul „moralizator” specific acelui regim. În ambele regimuri – cel socialist trecut și cel „liberal-democrat” de azi – moralizarea era și este aşa cum pare: excesivă. Aveam patre de o bogată retorică a acuzaţiilor şi laudelor, se făcea recurs la dreptate, la conflictul pregnant dintre forţele binelui şi forţele răului, la mobilizare continuă, la schimbarea în mai bine, la îmbunătățirea lumii şi a omului. În socialism aveam o educaţie menită să servească acelui bine care era socialismul. În democraţia-liberală avem o educaţie pentru democraţie, pentru toleranţă şi pentru alte scopuri similare, care în ochii cetăţeanului modelat de acest regim par cele mai nobile dintre cele mai nobile; în ierarhia țelurilor de atins, spiritul nu ocupă vreun loc semnificativ.

Merită să reţinem că acest model absurd al educaţiei, ce restrânge drastic orizontul de gândire al omului, a apărut explicit într-un document cu statut sacru în vremurile noastre, şi anume în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Putem citi acolo, parcă necrezându-ne ochilor, că „scopul învăţământului este deplina dezvoltare a personalităţii umane şi consolidarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. El trebuie să promoveze înţelegerea, toleranţa şi prietenia dintre toate popoarele, grupurile rasiale sau religioase; sprijină activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite, menită să menţină pacea”. Semnificative în aceste fraze sunt, pe de o parte, minimalismul aşteptărilor de la educaţie, iar, pe de alta, postularea caracterului moralizator-educativ radical al acesteia. Îmbinarea dintre ele este caracteristică ambelor regimuri – socialist și democrat-liberal de azi.

Faptul că atât limbajul socialismului real cât şi cel al democraţiei liberal-progresiste sunt de tip moralizator nu intră în discordanţă cu lipsa educaţiei şi a educatorilor. Caracterul agasant al limbajului moralizator nu decurge din influenţa moralei, ci din prezența puternică a ideologiei. O trăsătură comună a ambelor sisteme e faptul că idealurile, virtuţile şi scopurile superioare, cu alte cuvinte elementele fundamentale ale oricărei educații, au fost înlocuite de ideologie. Nu mai sunt necesare virtutea şi buna educaţie; e de ajuns să fii corect din punct de vedere ideologic. Iar a fi corect nu înlocuiește morala, ci o anihilează.

Din acest motiv, oamenii „noi” ai ambelor regimuri ajung să se comporte într-un mod barbar și să distrugă calitatea şi frumuseţea vieţii sociale, mascând distructivitatea acțiunilor lor prin frazeologia corectitudinii ideologice. În regimul trecut, bădărănia era arma de luptă împotriva exploatării şi a nedreptăţii de clasă; astăzi, ea este instrumentul de luptă împotriva discriminării şi în favoarea „toleranţei”. Cândva, acţiunile „oamenilor noi” erau iertate în numele operei finale, a regimului dreptăţii sociale, acest argument fiind folosit împotriva celor care se opuneau noilor barbari. Astăzi, devastarea mediului estetic şi moral este inocentată arătându-se că autorii ei fac o treabă principial bună și în favoarea unei cauze juste, prin acțiunea de dezactivare a structurilor insuportabile şi bine ascunse ale puterii, patriarhatului, fanatismului, rasismului, discriminării, inegalităţii şi a altor lucruri „inacceptabile”.

Fragment din volumul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies 

Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s