Atât comunismul cât şi democraţia liberal-progresistă sunt considerate de către adepţii lor a fi stadii ultime şi optime ale evoluției politice: sfârşitul istoriei înţelese ca serie de transformări structurale. Potrivit marxiştilor, comunismul avea să fie sfârşitul acestor transformări, cu alte cuvinte nu exista nicio raţiune sau motiv ca în urma lui să apară vreun alt sistem mai bun. În mod similar, nu poate apărea nimic nou şi mai bun după democraţia liberală care, potrivit convingerii unanime, deşi rareori formulată direct, ar fi epuizat şirul de transformări structurale. După părerea categoriei aferente de adepți, fiecare din cele două regimuri ar fi atins maximul a ceea ce omenirea poate atinge la nivel politic, astfel că pe viitor istoria nu ar mai putea însemna decât o perfecţionare a sistemului respectiv: comunismul ar perfecţiona și mai mult sistemul comunist, iar democraţia liberală, pe cel liberal-democrat, în forme tot mai progresiviste.
Ambele regimuri sunt percepute, aşadar, ca fiind fără alternativă. Singura schimbare esenţială posibilă pe care și-o pot imagina adepţii lor este schimbarea în mai rău, adică prăbuşirea respectivelor structuri, ceea ce ar fi, din punctul lor de vedere, o catastrofă. Dacă nu ar rezista comunismul – ne preveneau conducătorii şi apologeţii regimului – societatea se va rostogoli înapoi spre exploatarea de clasă, capitalism, imperialism şi fascism. Dacă nu am avea forma actuală de democraţie liberală – suntem avertizați în prezent – atunci societatea ar fi ameninţată de autoritarism, fascism, teocraţie. În ambele situații, căutarea unei soluţii alternative devine în cel mai bun caz o prostie ce nu merită băgată în seamă, iar în cel mai rău, o diversiune extrem de primejdioasă.
Lipsa de alternativă la socialism decurgea din convingerea că, odată cu apariția acestui sistem, au fost eliminate sursele de conflict care reprezentau motorul trecerii de la o ordine politico-economică la alta. Comunismul avea să realizeze ideea dreptăţii de clasă, care, aşa cum se afirma, fusese de secole obiectul năzuinţelor grupurilor oprimate şi exploatate. Odată instaurat comunismul după mult așteptata revoluţie, contestarea lui nu mai era o banală opțiune politică, ci devenea un păcat monstruos: se ataca ceva spre care întreaga omenire a tins de secole şi care, în sfârşit, spre bucuria maselor largi, a început să prindă viaţă. Critica socialismului nu se încadra, aşadar, în obişnuita categorie a opiniilor, fie și controversate, ci era o poziție gravă, fie expresia unei orbiri iraţionale, fie o manifestare a răului.
Democraţia liberală e percepută şi ea de adepţii săi ca realizare finală a unor tendinţe de veacuri ale umanităţii, în primul rând a dorinței de libertate. Dacă vom concepe istoria – aşa cum o fac liberalii – ca proces ce tinde spre maximalizarea libertăţii individului, sau – aşa cum o fac democraţii – ca tinzând spre eliberarea poporului de sub tirania oricărui alt grup, atunci democraţia liberală va fi acel final fericit al eternelor năzuinţe umane, fiindcă e greu de imaginat ce ar putea să mai apară după ea, care să nu fie doar o versiune perfecţionată a sa, și e la fel de greu să ne imaginăm că cineva de bună credinţă, echilibrat şi în deplinătatea facultăţilor mintale ar putea să aibă ceva împotriva democraţiei liberale; un astfel de ins nu ar putea fi decât un duşman al umanităţii.
În cazul ambelor sisteme s-a ajuns, aşadar, la identificarea structurilor de sistem cu înseși idealurile umane, fără a mai putea fi diferenţiate unele de celelalte. Comunismul însemna dreptatea socială, iar dreptatea socială însemna comunism. Acest mariaj între regim şi ideal a dat naştere unui tip special de gândire, cu un caracter „moralizator” politic permanent. Pentru un asemenea spirit nu era posibil un limbaj obişnuit pentru descrierea realităţii ori pentru a convinge politic destinatarii, pentru că totul trebuia exprimat într-o frazeologie care invoca binele omenirii, eliberarea popoarelor, cruzimea imperialismului şi viaţa fericită în socialism. Nu era vorba aici despre obişnuita reclamă politică. Încă de la început, socialismul a fost așezat în categoriile morale, aşa că era firesc ca mintea unui socialist, chiar cinic şi necruţător, să vadă în cele mai simple chestiuni o anumită răsfrângere a idealurilor socialiste; în orice caz, nu putea vorbi fără a recurge la ele.
Democraţia liberală, la rândul său, se mândreşte cu faptul că oferă libertate indivizilor şi emancipare grupurilor, considerând, în acelaşi timp, ca pe ceva de la sine înțeles că libertatea şi emanciparea sunt posibile doar în democraţia liberală. Prin urmare, celui care are îndoieli în privinţa democraţiei liberale i se va reproşa că este împotriva libertăţii, a emancipării şi a altor valori aşa-numite democratice. Spiritul progresistului democrat-liberal a evoluat, deci, cu timpul, în mod asemănător celui socialist, îmbinând categoriile politice cu cele morale, convins că toată această îmbinare reprezintă fidel natura regimului. Nu există chestiune în care să nu vadă și o problemă de libertate sau înrobire, de emancipare sau discriminare, de drepturi ale omului sau autoritarism.
Nici pretenţiile comuniştilor, nici cele ale liberal-democraților progresiști nu au niciun temei. Nici comunismul nu a reprezentat dreptatea de clasă, nici democraţia liberală nu e unicul reprezentant al libertăţii.
În cazul comunismului acest adevăr pare a nu mai naște azi multe controverse – crimele săvârşite în numele său depăşesc orice imaginaţie -, dar asta numai aparent. S-au născocit multe modalităţi de a disculpa comunismul. Raţionamentul standard invocă unele disocieri și se desfăşoară aproximativ astfel: una e socialismul ca idee frumoasă, care nu și-a pierdut validitatea şi e în curs de clădire în diferite locuri în lume, și altceva a fost comunismul concret al bolşevicilor şi al altor partide frăţeşti; una e socialismul Partidului Muncii, și altceva comunismul sovietic; una este comunismul în versiune sovietică, şi altceva comunismul naţional-eliberator, de exemplu în Cuba; una este comunismul stalinist, şi altceva comunismul idealist, al lui Lenin sau Troţki; una e socialismul ca năzuinţă a milioane de oameni şi altceva socialismul ca birocraţie; una e comunismul securist şi altceva comunismul care face reforma agrară şi oferă unui mare număr de oameni posibilitatea să-și crească nivelul de trai. Această fragmentare în disocieri poate continua la nesfârşit, cât să se poată conchide la final că oricând rămâne posibilă o variantă în care mariajul dintre ideea socialistă şi instituţiile socialiste să fie viabil, ceea ce înseamnă că, în pofida eșecurilor, ideea socialistă se ţine tare în continuare.
Imaginea democraţiei liberale ca împlinire a dorinţei veşnice de libertate este extrem de populară, căpătând rang de evidență mai ales în ultimele decenii. Dar și ea este o imagine falsă. Liberalismul nu a fost nicidecum singura formă de manifestare a dorinţei de libertate și nici măcar nu a fost cel mai consecvent în această privinţă. Libertate au dorit – şi au făcut mult pentru ea – și republicanii, conservatorii, romanticii, creştinii şi mulţi alţii. Dacă înțelegem libertatea în sensul dat de civilizaţia occidentală, nu doar ca atribut abstract, ci și ca ca valoare consolidată în instituţii, obiceiuri şi conştiinţă, atunci liberalismul, deşi are și el contribuţia sa, nu a fost unicul decisiv. Este greu să ne imaginăm libertatea fără filozofia clasică, fără creştinism şi scolastică, fără diferite tradiţii din filozofia dreptului sau diverse cutume și instituții social-politice, fără republicanismul antic si modern, fără tradiţia morală ce a pus bazele concepţiei bine articulate despre om, fără etica virtuţilor şi a obligaţiilor, fără conservatorismul anglo-saxon şi continental şi fără multe alte componente ale întregii civilizaţii a Occidentului.
Liberal-progresiștii trec peste această obiecţie, atribuindu-le eticheta de „liberal” tuturor celor care au avut, după părerea lor, o contribuţie la marea operă a libertăţii. Aceasta le permite să spună că Socrate a fost „liberal“ spre deosebire de Platon, și tot „liberali” au fost sofiştii spre deosebire de Socrate, Ockham spre deosebire de Sf. Toma, Erasm spre deosebire de Luther, Luther spre deosebire de Calvin şi aşa mai departe.
Se lasă impresia că liberalismul democratic – sau încă nedemocratic – a existat în cultura occidentală de la început, că în era modernă a luat amploare și abia în timpurile contemporane a triumfat. Această jonglare cu termenul „liberal” este evident falsă, încearcă să acorde nejustificat liberalismului o poziţie privilegiată care să-i permită să distribuie unora favorul validării şi să îl ia altora.
Dacă analizăm activitatea liberalilor de-a lungul ultimelor secole, constatăm că, în problema libertăţii, ei au fost destul de dogmatici la nivel teoretic, dar extrem de oportunişti în practică. Nu s-au dat la o parte în căutarea de aliaţi în susţinerea absolutismului iluminist, considerând că marea problemă a libertăţii necesită intervenţia fermă a autorităţii statului în moravurile sociale. În secolul al XIX-lea, au intrat într-un flirt de lungă durată cu socialismul, inclusiv cu cel viitor sovietic, motivându-l prin premisele similare. Chiar şi cei mai liberali dintre liberali, adică libertarienii, au dovedit o neobişnuită moliciune faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de comunismul sovietic, susţinând uneori în mod activ ideea dezarmării unilaterale a Occidentului, totul în numele libertăţii. Liberalii au manifestat, de asemenea, slăbiciune faţă de terorism ori faţă de dictaturile de stânga din ţările Lumii a Treia, în schimb mulţi dintre ei au fost foarte rezervați faţă de activitatea grupurilor anticomuniste. Contul lor în privinţa libertăţii nu este chiar atât de curat.
Fragment din volumul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies
Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.
Reacționarii 