Educație și liberal-progresism (II)

de Ryszard Legutko

Educaţia clasică oferea o perspectivă exterioară în aprecierea contemporaneităţii. Această evaluare exterioară era, de regulă, mai puțin favorabilă perioadei contemporane, ceea ce favoriza idealizarea antichităţii sau a evului mediu.

Independent, însă, de aceste simplificări idealizatoare, vechea moştenire era văzută nu doar ca fiind altfel, ci şi a fi atât de valoroasă încât se cuvenea să înveţi din ea. Ne apropiam de ea cu pioşenie, admiraţie, smerenie, curiozitate, în orice caz ne stimula dorinţa de a înţelege şi de a-i egala pe maeştri. Fiindcă învăţarea preconiza o relaţie între maestru şi discipol, maeştrii fiind mai în vârstă, discipolii mai tineri. Bătrânii maeştri erau un material benefic educaţiei, deoarece operele lor se caracterizau printr-o bogăţie uimitoare, dezvăluindu-se treptat minților generaţiilor următoare şi emanând mereu o forţă inepuizabilă de inspiraţie pentru noi idei şi descoperiri.

Din acest motiv, concepţia clasică a instruirii, împotriva căreia s-au revoltat numeroşi modernizatori, se ridica deasupra celorlalte, fiindcă îi proiecta pe adepţi într-o stare de smerenie, obligându-i să adopte atitudinea celui care are de învățat. Trebuia să accepte că în ştiinţă şi înţelepciune erau inferiori maeştrilor și să se străduie să micşoreze distanţa față de aceștia.

Promotorii noii educaţii au răsturnat această relaţie. Ucenicul, elevul, studentul au fost considerați la fel de înţelepţi ca dascălii lor, iar maeştri nu mai existau; au fost înlocuiţi cu autori moderni şi cu staruri intelectuale. Cei care învață în noua formulă se aşteaptă ca dascălii să-i accepte și să-i întărească în propriile convingeri și să le ofere doar unele abilități pentru a-și putea gestiona propria afacere sau ocupație. Omul care intră în procesul de instruire şi cel care iese de acolo nu se mai deosebesc prea mult între ei, în afară de unele cunoştinţe şi abilități dobândite de cel de-al doilea, care îl aşează ceva mai sus faţă de primul. Ai putea chiar să te simţi mândru că te-ai opus cu curaj îndoctrinării educaţionale, rămânând de fapt acelaşi ca la început, doar ceva mai priceput decât alţii în activitatea ta şi în manifestarea propriei identităţi.

În felul acesta s-a pus capăt cercetării trecutului; pentru a efectua asemenea călătorii, trebuie să fi capabil să manifeşti curiozitate faţă de lucrurile din trecut, iar o asemenea curiozitate poate fi generată doar de speranța vie că în trecut poţi găsi ceva nou, necunoscut până acum, surprinzător de înţelept şi stimulativ pentru căutările viitoare. O asemenea speranţă e raţională, deoarece trecutul înseamnă o mulţime de lucruri inedite, examinate şi cântărite în urma unor eforturi şi reflecţii multiple care s-au acumulat de-a lungul timpului. Înseamnă o adevărată diversitate a cărei cunoaştere oferă o orientare reală în multitudinea de interpretări ale lumii şi destinului uman. Când, însă, se stinge curiozitatea faţă de lumile trecute şi dispare speranţa că poţi afla ceva nou în ele, efortul de a te întoarce spre ele pare tot mai puţin rentabil.

Omul liberal-progresivist, atât de sigur că dispune de întreaga experienţă și cunoaștere umană, nu mai caută nimic necunoscut în lucrurile din trecut și respinge de la bun început eventualitatea că s-ar putea să fie necesar să corecteze ceva la poziţiile pe care le are în chestiuni elementare. El aduce cumva cu elevul care se duce la şcoală din obligaţie şi vede învăţătura din carte ca pe o înregistrare a unor conţinuturi moarte; dacă l-ai întreba de ce crede aşa, cu siguranţă ar răspunde că oricine ar crede la fel şi că doar un nebun ar putea să aibă o altă părere. În orice caz, ar adăuga el, nimeni din anturajul său nu se comportă ca personajele din cărţile vechi, nici nu vorbeşte aşa, nici nu trăieşte problemele ca acolo; sunt nişte lumi artificiale, absurde, menţinute în viaţă prin constrângere şcolară şi prin forța unei tradiţii neînţelepte. Prin urmare, este înţelept şi curajos să te răzvrătești împotriva lor ca nefiind necesare, bulversând sensibilitățile prezentului și fiind implacabil străine spiritului tânăr rebel.

În felul acesta, omul liberal-progresist, având la dispoziţie cea mai bogată şi minunată moştenire a spiritului uman, îi întoarce spatele cu sentimentul de superioritate, acceptând doar ceea ce este pe măsura lui – o măsură nu foarte înaltă.

Din punctul de vedere al pedagogiei de astăzi, o asemenea atitudine superficială e întâmpinată cu admiraţie, ca expresie a spiritului tineresc revoltat, când, de fapt, nu înseamnă decât o catastrofă educaţională, iar aşa zisa nesupunere nu este decât triumful celei mai josnice rutine.

Faptul că indivizi tot mai proşti îi critică din ce în ce mai mult pe cei care sunt mai învăţaţi și se simt mândri de isprava lor ar trebui să fie mai degrabă un motiv de alarmă, şi nu de admiraţie. Cine cade victimă acestei revolte sau permite aşa ceva, acela renunţă la una dintre funcţiile fundamentale ale educaţiei. Această funcţie, extrem de importantă, constă în posibilitatea de a-ţi depăşi cunoașterea dată prin naştere şi experiența limitată a mediului în care te-ai născut și ai crescut.

Datorită experienţei înregistrate a trecutului şi mulțumită dascălilor poţi trece pragul unor lumi necunoscute, în care acționează principii şi comportamente mai puţin evidente, în conflict cu deprinderile contemporaneităţii, dar care pun în lumină noi dimensiuni ale existenţei umane. Și se întâmplă nu rareori ca ele să fie ceva mai nobile şi să ofere motivaţii mai puternice.

Fragment din volumul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies

Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.