Ispita utopiei și satana

Şarpele era însă cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mîncaţi roade din orice pom din Rai?“ Iar femeia a zis către şarpe: „Roade din pomii Raiului putem să mîncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !“. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul“(Gen. 3, 1-5).

Vedeţi: înainte de ispitirea propriu-zisă este îndoiala! Primul procedeu al demonului constă în a arunca o îndoială asupra realităţii glasului dumnezeiesc şi, deci, asupra realităţii însăşi şi a structurilor sale. „Dumnezeu a spus El oare cu adevărat ?…“ Îndată ce această incertitudine s-a insinuat într-un spirit, se întredeschide posibilitatea unei ispitiri. Căci nu există tentaţie acolo unde nu există nici o posibilitate de a imagina ceva care să fie altceva decît starea de fapt. Se spune bine că prilejul e cel care-l face pe hoţ. Nu esti ispitit să mergi în lună pentru că ştii că aşa ceva e imposibil. Dar ai fi probabil ispitit să mergi într-acolo dacă ţi s-ar sugera vreun mijloc oarecare de a face asa ceva. Eva nici nu se gîndea să mănînce mărul acela înainte ca şarpele să nu fi pus la îndoială realitatea poruncii lui Dumnezeu. La originea oricărei ispite există prilejul întrevăzut de a merge spre divinitate pe un drum mai scurt decît cel al realului; pe un drum pe care ţi l-ai inventat tu singur, în ciuda interdicţiilor pe care le ridică legile Creaţiei, ordinea divină şi însăşi natura omului. (…)

Şi iată al doilea moment al ispitirii:

„De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mîncat“ (Gen. 3, 6).

Vedeţi: nu răul în sine este cel care ispiteşte, ci totdeauna un bine pe care ni-l închipuim, şi chiar un mai bine decît cel pe care îl oferă Dumnezeu, un bine despre care ne închipuim că e „mai bine făcut pentru noi“.

Eva nu a fost ispitită de un lucru rău, ci de un măr foarte frumos şi bun, plăcut ochilor şi vrednic de dorit pentru minte. Ea nu a fost ispitită de dorința de a face rău, ci de ideea de a se face asemenea lui Dumnezeu, ceea ce pare în fond o idee excelentă. Din nefericire, dintr-un motiv oarecare, literalmente fundamental, lui Dumnezeu nu I-a plăcut ideea aceasta şi o excludea din realitatea Sa. S-a întîmplat că a mînca acest măr şi a se face asemenea lui Dumnezeu în felul acesta pofticios, era răul, însemna să contravină planului de ansamblu şi poruncilor Grădinii Raiului; cu alte cuvinte, însemna că se trişa cu legile Creaţiei şi că se foloseau aceste legi în scopuri contrare firii.

Urmarea povestirii arată cît se poate de bine că însuşi acest calcul a dus la rezultate contrare. Pentru a fi vrut să ajungă pe o cale mai scurtă spre asemănarea cu Dumnezeu, Adam şi Eva au ajuns de fapt în afara Grădinii Raiului, în pustietatea pămîntului blestemat. Pentru a fi vrut să depăşească starea de imagine divină şi a se face cu adevărat dumnezei, ei s-au văzut decăzuţi din starea lor de umanitate desăvîrşită. „Cine vrea să facă pe îngerul, face pe animalul“, va spune despre ei Pascal.

Astfel, ispitirea este totdeauna o utopie – dacă utopia este în realitate imaginaţie – apoi dorinţă a unui bine pe care realul îl condamnă şi pe care planul divin nu îl prevede. Satana, atunci cînd vrea să-L ispitească pe Hristos, Îi propune trei utopii, trei mijloace de a cuceri lumea pe o cale mai scurtă decît drumul Golgotei. La origine deci, cel rău nu e cel care acţionează din răutate (cel puţin în ochii lui). Ci este cel care se convinge că binele pe care l-a conceput el valorează mai mult decît adevăratul bine. „Cel rău face o lucrare care îl înşeală pe el însuşi“. Or, tocmai pentru că el se înşeală în primul rînd, lucrarea sa îl va înşela. Realitatea dispreţuită se va răzbuna automat. Păcatul este o vină, dar vină înseamnă deopotrivă eroare şi cădere.

Denis de Rougemont – Partea Diavolului („Ispititorul”, fragment)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s