… eu cred că nici un om sau grup de oameni nu este destul de bun pentru a i se încredinţa o putere necontrolată asupra altora. Şi, cu cât e mai înaltă justificarea pe care o pretinde o asemenea putere, cu atât o consider mai periculoasă atât pentru conducători, cât şi pentru supuşi…
Dacă ar trebui neapărat să ajungem să avem un tiran, atunci un baron dedat la jaf este mult mai bun decât un individ omnipotent cu pretenții de moralitate. Cruzimea baronului poate să aţipească uneori, lăcomia lui să se sature la un moment dat; şi, de vreme ce are o vagă conştiinţă a faptului că face un lucru rău, poate se va căi. Dar inchizitorul, care îşi confundă propria cruzime şi sete de putere şi de frică cu vocea morală, ne va chinui oricât, pentru că ne chinuie cu aprobarea propriei sale conştiinţe, iar vreo pornire a sa mai generoasă i se pare abdicare. O concepţie metafizică, o ideologie, susţinută de conducători cu forţa unei religii, este un semn rău. Le interzice acestora, ca şi inchizitorului, să accepte că există măcar şi o fărâmă de bine sau de adevăr în tabăra opusă, abrogă regulile obişnuite ale moralei şi conferă o validare aparent înaltă, suprapersonală tuturor patimilor omeneşti obişnuite de care conducătorii sunt adesea animaţi, la fel ca alţi oameni. Într-un cuvânt, interzice îndoiala sănătoasă. Un program politic nu poate fi niciodată, în realitate, mai mult decât probabil corect. Nu cunoaştem niciodată pe deplin realitatea prezentă, iar viitorul îl putem doar ghici. Să acorzi programului unui partid, care de fapt nu ar avea dreptul de a pretinde decât cel mult că e rațional şi prudent, genul de consimţământ pe care ar trebui să-l rezervăm pentru teoremele demonstrabile este un soi de beţie. (…)
Fiind democrat, mă opun tuturor schimbărilor sociale foarte drastice şi bruşte (indiferent în ce direcţie), pentru că de fapt ele nu au loc niciodată decât printr-un anumit mecanism. Acel mecanism presupune acapararea puterii de către un grup mic, foarte disciplinat de oameni; teroarea şi poliţia secretă urmează, s-ar părea, automat. Nu consider nici un asemenea grup suficient de bun ca să aibă o asemenea putere. Şi ei sunt oameni mânaţi de patimi ca ale noastre. Secretomania şi disciplina din organizaţia lor le vor fi aprins deja în inimi acea dorinţă de a face parte din cercul celor aleşi despre care eu cred că perverteşte la fel de mult ca şi avariţia; iar înaltele lor pretenţii ideologice le vor fi conferit tuturor patimilor prestigiul periculos al Cauzei. De aceea schimbarea, indiferent în ce direcţie este făcută, din punctul meu de vedere, e condamnată de al său modus operandi. Cel mai mare dintre toate pericolele publice este Comitetul pentru Salvarea Publică. Personajul din That Hideous Strength pe care dl profesor Haldane nu îl pomeneşte niciodată este domnişoara Hardcastle, şeful poliţiei secrete. Ea este factorul comun al tuturor revoluţiilor; şi, aşa cum spune ea, n-ai să poţi să convingi pe nimeni să facă bine slujba ei dacă nu obţine un soi de plăcere din asta.
Trebuie, desigur, să recunosc că starea de lucruri reală poate să fie uneori atât de rea, încât omul este tentat să rişte o schimbare chiar şi prin metode revoluţionare, să spună că bolile fără speranţă necesită remedii disperate şi că necesitatea nu cunoaște lege.
Dar să dai curs unei asemenea tentaţii este, cred eu, fatal. Acesta este pretextul sub care îşi fac intrarea toate ororile. Hitler, prinţul lui Machiavelli, Inchiziţia, Şamanul, toţi au pretins că erau necesari.
(fragment din C.S. Lewis – Un răspuns adresat profesorului Haldane)
Reacționarii 