Legislaţia anti-discriminare şi libertatea de exprimare (free speech) au fost gândite în occident ca mijloace de protecţie a membrilor minorităţilor ce riscă opresiunea majorităţii, respectiv a celor care profesează un discurs contrar celui oficial sau celui dominant în societate.
Între timp minorităţile au ajuns să fie acceptate iar discursul contra-cultural a devenit el însuşi oficial şi cultură dominantă.
Cu toate acestea, lupta cu discriminarea continuă sub forma privilegierii minorităţilor şi a discriminării lor pozitive iar libertatea de exprimare rămâne unidirecţională. E acceptată doar în termenii deveniţi mainstream, curent principal, ai fostei contra-culturi, dar nu şi în termenii care o contestă: ești liber să critici și să contești moravurile tradiționale, pudoarea și decența, în numele emancipării, dar să nu cumva să zici despre homosexualitate că nu e în regulă.
Ceea ce aduce aminte de paradoxurile comunismului: deşi revoluţia a învins, ea e permanentă iar lupta cu duşmanul de clasă se ascute deşi acesta nu mai există ori s-a resemnat demult.
Fenomenul nu este nou. În a sa istorie a revoluției ruse, Pipes nota faptul că prima măsură a Comitetului Executiv al Sovietului din Petrograd după arestarea țarului, la 3 martie 1917, a fost ca, la 5 martie, să dispună încetarea apariției ziarelor “reacționare” și, imediat a doua zi să interzică redactorilor șefi de la toate cotidienele și periodicele să mai publice fără permisiunea expresă a Sovietului – ceea ce a declanșat proteste puternice, întrucât reinstaura fix cenzura pe care socialiștii o contestaseră până la revolta din 1905, când a fost desființată. Deși, pe moment, măsura a fost revocată, Pipes remarcă faptul că “devenise limpede că intelighenția socialistă, deși profesa idealuri democratice din cele mai elevate, era pregătită să încalce unul din pricipiile fundamentale ale democrației: libertatea de expresie.”
Cu alte cuvinte, ceea ce socialiștii reclamaseră vechiului regim – libertatea de opinie și eliminarea cenzurii – pentru a-l putea submina, căutau, după cucerirea puterii, să elimine pentru a nu putea fi contestați eficient.
Revenind la zilele noastre și la felul în care lupta cu cenzura e bună până se obține poziția dominantă, atât lupta contra discriminării minorităţilor (dusă de cei care le instrumentalizează) cât şi free speech se dovedesc a fi fost doar mijloace de dobândire a puterii şi de păstrare a controlului.
Presa formală însăși, din “câine de pază al democrației” – cum era alintată în deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului – și beneficiară a liberei exprimări, a devenit câinele de pază al noii ordini și sclava clișeelor Nouvorbei (Newspeak). E “a patra putere în stat” – cum i se spunea, plastic, odinioară – nu pentru a controla celelalte puteri în interesul cetățeanului, ci în a îngrădi accesul acestuia la adevăr.
Cu alte cuvinte, dreptul la liberă exprimare a fost util cât timp a fost o armă pentru a lovi şi submina norma tradiţională şi a pune o alta în loc; când noua normă s-a instalat, libertatea de exprimare devine din armă utilă, risc.
Accentul discursului uzurpatorilor se mută dinspre grija pentru libertate înspre grija pentru responsabilitatea de a nu le fi ofensați protejații și de a nu fi contestat noul iconoclasm. Libertatea devine pericol.
“Libertatea de exprimare” e rebotezată ca “discurs al urii”.
Reacționarii 
adevarat
ApreciazăApreciază
diferenta dintre libertate de exprimare si discurs al urii trece prin drepturile civile fundamentale de care toti oamenii trebuie sa se bucure in mod egal; daca in numele dreptului la libera exprimare proliferezi discursuri care instiga la ura sau la suprimarea unor drepturi civile, atunci nu acest drept la libera exprimare este cel care trebuie suprimat, ci acel discurs care instiga la suprimarea drepturilor altora; binenteles, extremele se atrag: daca progresistii duc chestia asta pana in panzele albe, erijandu-se in luptatori ai drepturilor minoritatilor de tot felul, normalizand opiniile unei majoritati (insa, la un moment dat, te si intrebi ce mai poate fi aia o majoritate, din moment ce se tot incearca spargerea ei in grupuri si grupulete specifice, prin ceea ce se numeste ‘identity politics’), atunci nu e mai putin adevarat ca, si de partea cealalta, orice prostie, magarie sau pur si simplu ura ce dovedeste rezistenta impotriva unei schimbari ce anuleaza anumite privilegii istorice ale unei majoritati poate trece drept ‘opinia mea’ sau, si mai rau, ‘credinta religioasa’; ati auzit de george faught, republican cu functie in Stat laic care spune ca incestul si violul este ‘vointa Domnului’?
ApreciazăApreciază
Si…cine sa decida daca unele discursuri „instiga la ura” sau nu ?
Si daca cineva se exprima intr-un anumit fel intr-o tara in care are acest drept „fundamental”, dar ceea ce spune este citit pe internet intro alta tara unde acelasi discurs este incriminat ca delict de opinie, ce mai faci ??
ApreciazăApreciază