Despre cum a supraviețuit nihilismul până în zilele noastre și despre nihiliștii dintre noi

Denumim prin nihilism ideologia potrivit căreia nu există un Creator sau Cârmuitor al Creației, nu există un scop în sine al Creației (Pronie), nici o morală obiectivă cu izvor transcendent (divin), ci doar obiectivul atingerii fericirii individuale și colective a omului în această lume – exprimat, generic, ca libertate, egalitate și fraternitate – prin diverse mijloace care se revendică de la rațiune.

Nihilismul – sau elemente ale sale – poate fi întâlnit începând cu liberalismul iluminist, continuând cu iacobinismul, socialismul, bolșevismul, comunismele de diferite tipuri (leninist, troțkist, stalinist, maoist etc) și până la liberal-progresivismul de astăzi.

În general, perspectiva nihilismului de tip iluminist-progresist are succes înaintea oamenilor pentru că vine atât în întâmpinarea unor nevoi de tip egoist (fericire), cât și a unora de tip moral – dorința de dreptate și echitate –  nevoi ce au acordul propriei conștiințe și dau, totodată, satisfacția de sine a celui bine situat etic. Pe scurt, de ce ar fi rău să vrei Mai Binele?

Totuși, fiecare nouă tentativă eșuează, finamente, în practică să-și atingă țelul declarat, pentru că se pornește de la premisa schimbării în bine nu a sinelui, ci mereu a celorlalți, a lumii și naturii intrinsec viciate de la căderea lui Adam. Iar schimbarea lumii nu se poate face decât forțat și fiecare astfel de acțiune nu face decât să alimenteze demonii și viciile proprii ale eroului civilizator și să găsească, la fiecare inerentă piedică, noi și noi dușmani, noi și noi motive să „ascută lupta de clasă” (și alte tipuri de lupte duse de caporalii MaiBinelui).

Eșecul nu oprește, însă, tentația unei noi încercări, pentru că nevoia morală rămâne – dar situându-se în afara căii lui Hristos va recurge iar și iar la acțiunea greșită asupra „umanității” și nu la cercetarea sinelui: „data trecută nu a mers pentru că X a întinat idelurile socialismului, sau pentru că ideea bună a fost greșit aplicată, de data asta nu vom mai greși, am învățat din experiență.”

În mod normal, un eșec vădit, un faliment teribil ar trebui să ducă la evitarea unei noi tentative de a da cu capul în zid. Cum se întâmplă, totuși, că lumea perseverează?

Cred că ceea ce se petrece este un fenomen caracteristic răului, sau, mai bine zis, caracteristic diavolului – așa cum îl suprinde Denis de Rougemont: arta deghizării și insinuării sale în ceea ce credem noi a fi virtuți; odată ce a fost dat în vileag într-un loc ca rău, se sustrage de acolo și se strecoară într-un alt loc, de unde mimează din nou binele, cel puțin până va fi din nou descoperit. Iar până atunci, lumea se împacă cu noul său loc, cât timp păstrează aparența binelui și până nu devine limpede – prin roadele dezastrului – că sub vestmântul binelui inițial aparent se travestise, iar, răul.

Putem vedea la lucru procedeul dacă analizăm una din ipostazele nihilismului revoluționar – comunismul: aceeași matriță a credinței într-un viitor fericit al unei umanități bune pe pământ, care stă doar în puterea omului (Dumnezeu e exclus și prin urmare trebuie exclus, iar Biserica distrusă), prin luminare, educare, modernizare și civilizare în spiritul rațiunii și științei, înțelese nu ca instrumente de înțeles sau folosit realitatea din jur, ci ca izvoare creatoare ale adevărului – spre o libertate înțeleasă ca emancipare a omului de firea sa, spre o egalitate înțeleasă procustian și o fraternitate atinsă prin forțarea unanimității.

Or, putem sesiza cum, odată mort și îngropat comunismul formalizat cu acest nume, ajuns un cadavru împăiat ce semăna prea puțin cu junele din urmă cu 80 de ani ce seducea intelighenția Europei, ideile sale etern-tinere s-au insinuat în reacția anti-comunistă, și cu timpul s-au dezvoltat din nou chiar acolo, sub alt nume.

Asemenea șarpelui, care își leapădă pielea îmbătrânită pentru a face rost de alta, nouă și lucioasă, ideile care au falimentat o dată sub pielea comunismului au ieșit la iveală iar sub blana progresismului. Cine să-l recunoască?

Denis de Rougemont amintește de povestea Marelui Vizir care se întâlnește cu Moartea într-o grădină din Teheran. Ea îi face un mic semn enigmatic. Înspăimântat, Vizirul se refugiază la Ispahan și se crede salvat. Dar iată că moartea reapare în seara aceea în palatul său. „Pentru numele lui Allah, strigă Vizirul, m-ai înșelat!”. “Nu, răspunde Moartea, când ți-am făcut semn la Teheran era doar ca să-ți spun că te așteptam în seara asta aici.”

Remarcă, de Rougemont, că „diavolul ne face semn în viciile noastre și ne așteaptă în virtuțile noastre.” Virtuți pe care le pervertește până le viciază, pentru că viciul nu e decât o virtute greșit exercitată sau orientată. Cam în felul în care autodeclarații anti-fasciști din Antifa au ajuns să lupte cu închipuitul fascism asemenea unor veritabile Cămăși Brune.

La fel, comunismul a sosit călare pe mitul revoluției în numele progresului, dreptății, libertății și egalității, iar după fosilizarea sa în roadele nedreptății, constrângerii și privilegiilor de partid, l-am contestat revoluționar tot în numele progresului, dreptății, libertății, egalității, ce vor trebui din nou impuse – chiar dacă metoda se schimbă – și vor fi, din nou, astfel viciate, prin faptul silirii celorlalți în locul lucrării cu sinele în pacea lui Dumnezeu, până într-acolo încât o vom lua de la capăt.

Astfel, multă lume bună pare a fi păstrat, atunci când analizează comunismul, reflexe de tocilar: e-n stare să reproducă numai exercițiile repetate dinainte, dar nu mai recunoaște tiparul problemei când se schimbă un detaliu. Se luptă doar cu cadavrul cunoscut al comunismului, dar nu-l recunoaște în forma viguroasă a noului avatar.

Poate de aceea se și vorbește atât de mult despre memoria comunismului și despre nevoia unui muzeu al comunismului – pentru că oamenii îl cunosc doar pe cel mort, dar nu-l recunosc în jur pe cel viu – ba, mulți dintre cei care l-au condamnat pe cel vechi îl elogiază pe cel nou.

Văzusem ieri pe site-ul unei librării online o istorie a comunismului. Istorii ale comunismului am mai citit și se găsesc. Ar fi necesară, însă, o fenomenologie a comunismului, una care să-i identifice esența și tiparul în multiplele-i ipostaze. Că altfel riscăm să îl descoperim abia la sfârșit, sub altă denumire, după ce deja s-au instalat și el și funestele-i efecte.

La fel, se tot vorbește despre necesitatea păstrării memoriei rezistenței împotriva comunismului; așa e, niciodată nu ne vom fi achitat suficient față de acei oameni. Dar e la fel de necesară organizarea rezistenței actuale împotriva viguroaselor mlădițe ale comunismului prezent, altminteri vom lăsa loc liber doar pentru o viitoare altă memorie a unor alte victime.

Căci rostul victimelor nu e acela de a le compune unii elogii post mortem ori pentru a-și putea alții semnaliza „virtuțile”, ci de a ne avertiza să nu deschidem drumul pentru noi victime.

E ușor să-ți semnalizezi virtutea și să condamni ipostaza defunctă a comunismului – Ceaușescu, Dej, Stalin – dar să nu zici nici pâs (atunci când nu-l promovezi de-a dreptul) despre comunismul criptat al zilelor noastre.

Așa cum Moartea îi făcuse vizirului cu ochiul în Teheran pentru a-l aștepta apoi în Ispahan, un “front al salvării” comuniștilor ne-a făcut cu ochiul în 1990, iar mulți dintre cei care am fugit de el și am crezut că am luptat cu el dăm, iată, peste o “uniune a salvării” aceluiași comunism, criptat în progresism, în 2020.

 

Un gând despre „Despre cum a supraviețuit nihilismul până în zilele noastre și despre nihiliștii dintre noi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s