Paștile 1928 – Scrisoare dintr-o închisoare sovietică

Serge Schmemann, fiul Părintelui Alexander Schmemann, menționează în minunatul lui volumaș „Ecouri dintr-un pământ natal”, o scrisoare din partea unui membru al familiei sale dintr-o generație mai veche, care a petrecut mai mulți ani în închisorile sovietice și a murit acolo. Scrisoarea, scrisă în noaptea Paștilor din 1928 este către un alt membru al familiei, ”Unchiul Grișancik” (acesta era Grigory Trubețkoi care a reușit să emigreze în Paris). Această scrisoare ar trebui să devină una de referință pentru literatura ortodoxă și să fie martor pentru credința care i-a susținut pe atât de mulți și reînvie acum în atâtea locuri. Biruința Învierii transcende atât de mult celula sa, încât mă mir că pereții au rămas în picioare. O recomand fără cea mai mică rezervă.

30 martie/12 aprilie 1928

Dragă unchiule Grișancik,

Vă salut pe tine și pe mătușa Mașa în preajma Zilei Sfinte și vă urez toate cele bune. Voiam să îți scriu de mult, mult timp, dragă unchiule Grișancik; ai arătat mereu atâta grijă față de mine, m-ai ajutat atât de generos într-un moment greu din viața mea și, în general, imaginea ta întreagă e atât de inseparabil legată de fiecare dintre noi, nepoții voștri, cu atât de multe amintiri minunate; ești, ai fost și vei fi întotdeauna unchiul nostru cel mai drag și iubit.

Mă apropii de cel de-al patrulea Paști pe care îl voi petrece în spatele acestor gratii, separat de familie, dar trăirile acestor sfinte zile, care mi-au fost insuflate încă din primii ani ai copilăriei, nu mă părăsesc acum; de la începutul Săptămânii Mari am simțit apropierea Sărbătorii, urmăresc viața Bisericii, repet în sinea mea imnele slujbelor Săptămânii Mari și în inima mea răsar acele sentimente de delicată venerație pe care le aveam, copil fiind, cînd mergeam să mă spovedesc sau să mă împărtășesc. La 35 de ani acele simțăminte sunt la fel de puternice și de adânci ca în acei ani ai copilăriei.

Dragă unchiule Grișancik, rememorând în gând fiecare Paști, îmi amintesc de ultimul nostru Paști, la Serghievskoe, pe care l-am petrecut cu tine și mătușa Mașa, și am simțit imediat nevoia să îți scriu. Dacă îți mai amintești, Paștile în 1918 a fost destul de târziu și primăvara era la început și foarte caldă, așa încât, când a trebuit să o duc pe mătușa Mașa la Ferzikovo, drumurile erau impracticabile. Îmi amintesc acea călătorie ca și cum ar fi azi; era o zi caldă, apăsătoare și umedă, care a topit ultimele zăpezi din păduri și văiugi mai repede decât cel mai fierbinte soare; oriunde priveai apă, apă și iarăși apă, și toate sunetele păreau să răsară din ea, de la bolboroseala și graba pârâurilor din toate părțile și până la cercul traversat întruna de nenumărate ciocârlii.

A trebuit să mergem cu sania – nu pe drum, lucru care ar fi făcut în câmpurile pe jumătate dezgolite o singură creastă noroioasă, ci pe lângă, alegând cu grijă ruta. Fiecare urmă de copită, fiecare adâncitură lăsată de tălpile saniei se transforma imediat într-un râuleț noroios, ce curgea grăbit undeva. Am mânat la nesfârșit, obosind bietul cal, și, în cele din urmă, după ce am evitat cu succes câmpia Polivanovo, una dintre cele mai dificile părți, am devenit prea îndrăzneț și am înnămolit-o pe mătușa Mașa atât de mult, încât aproape am înecat calul și sania; a trebuit să dezhămăm pentru a o scoate și să ne udăm până la sprâncene; într-un cuvânt, ”culoare locală” 100%.

Îmi amintesc ce simțeam în acea primăvară ce creștea în putere, dar tot zgomotul ei vesel, întreaga frumusețe și bucurie a naturii ce se trezea, nu putea înăbuși sentimentul de alarmă ce se strecura în inima fiecăruia dintre noi. Fie că era acea mână care, într-o furie fără sens, profanase Serghievskoe, sau sentimentul tulburător că familia noastră iubitoare și strâns legată era despărțită: Sonia undeva departe cu o mulțime de copii, singură, separată de soțul ei; Serioja, proaspăt căsătorit, nu știm unde sau cum, și voi, dragii mei unchi Grișa și mătușă Mașa, separați de cei mici ai voștri, îngrijorându-vă continuu pentru ei. Era o perioadă grea și dificilă. Dar cred că dincolo de toate problemele astea particulare, această ceață spirituală avea un izvor mai adânc: noi toți, bătrâni și tineri, eram atunci la un punct de cotitură: fără să ne dăm seama, spuneam la revedere unui trecut plin de amintiri dragi, în timp ce în fața noastră se contura un viitor ostil și necunoscut.

Și în mijlocul a toate acestea a venit Săptămâna Mare. Primăvara era în acea etapă în care toată natura, după un mare brânci pentru a scăpa de lanțurile iernii, crește brusc și pe nesimțite, ca și cum s-ar odihni după prima victorie. Dar sub acest calm aparent e întodeauna sentimentul că are loc un proces ascuns, complex, undeva în adâncul pământului, care se pregătește să se deschidă în toată puterea, în toată frumusețea renașterii și înfloririi. Aratul și însămânțarea pământului ridicau un parfum puternic și, urmând arătura pe brazda care se întorcea moale, erai învăluit în mirosul minunat al pământului umed. Întotdeauna eram îmbătat de acel miros, pentru că în el puteai simți puterea creatoare nesfârșită a naturii.

Nu știu cum vă simțeați voi toți în perioada aceea, pentru că eu trăiam o viață închisă și munceam de dimineață până seara în cîmp, fără să văd și, da, nevrând să văd nimic altceva. Era prea dureros să mă gândesc și doar epuizarea fizică totală dădea cuiva șansa, dacă nu să uite, atunci măcar să uite de sine. Dar odată cu Săptămâna Mare au început slujbele la biserică și în casă, trebuia să conduc corul la repetiții și la biserică; în Miercurea Mare am terminat semănatul ovăzului și, punând deoparte plugul și grapa, m-am dedicat cu totul diapazonului. Și aici începe ceea ce nu voi uita niciodată!

Dragă unchiule Grișancik! Îți amintești slujba Deniei celor 12 Evanghelii în biserica noastră din Serghievskoe? Îți amintești felul minunat, inimitabil al dragului nostru preot? Primăvara aceasta se împlinesc nouă ani de când a trecut între cei adormiți, în timpul slujbei de Paști de la miezul nopții, dar chiar și acum, când aud anumite litanii sau citiri din Sfânta Evanghelie, pot auzi vocea plină de veselie a blîndului nostru părinte, intonațiile sale pătrunzând până la inimă. Îmi amintesc că ai fost copleșit de această slujbă, că a avut un mare impact asupra ta. Văd acum imensul crucifix ridicându-se în mijlocul bisericii, cu chipurile Maicii Domnului de o parte și a Sf. Apostol Ioan de cealaltă parte, și, în mulțimea complet familiară de țărani, chipul tău lângă peretele din dreapta, în fața sfeșnicului, cu o expresie contemplativă. Dacă ai fi știut ce se întâmpla în inima mea în acel moment! A fost o răsturnare totală, o imensă revelație vindecătoare!

Nu fi surprins că scriu așa; Nu cred că exagerez nimic, doar că simt o mare emoție amintindu-mi toate aceste lucruri, pentru că mă opresc continuu să merg la fereastră și să ascult. O noapte liniștită și înstelată atârnă peste Moscova, și pot auzi prima, apoi a doua biserică marcând succesiv Evangheliile cu bătăi rare, măsurate ale clopotului. Mă gândesc la Lina mea și la Marinocika noastră, la Tata, Mama, surorile mele, frații, la voi toți, simțind tristețea exilului în aceste zile, toți atât de dragi și apropiați. Deși e dureroasă, în special în aceste momente, conștientizarea separării noastre, cred cu tărie, nezdruncinat, că va veni ceasul când ne vom aduna împreună, așa cum sunteți acum împreună în gândurile mele.

1/14 aprilie – Mi-au dat voie să termin de scris scrisoarea și m-am așezat special pentru a o termina în noaptea aceasta. Într-o clipă va începe masa noastră de Paști; în celula noastră totul e curat, și pe masa noastră mare, comună, stau culici și pască, un imens ”X.B.” (Hristos Voskrese – ”Hristos a înviat”) din măcriș proaspăt este aranjat minunat pe o față de masă albă cu ouă vopsite de jur împrejur. Este neobișnuit de liniște în celulă; pentru a nu stârni gardienii, stăm cu toții întinși pe paturile de mai jos (suntem 24) în așteptarea clopotelor, și m-am așezat să îți scriu din nou.

Îmi amintesc că am ieșit din biserica Serghievskoe în acel moment copleșit de o mulțime de sentimente și senzații, și ceața mea spirituală de dinainte a părut un fleac, care nu merită nicio atenție. În imaginile puternice ale slujbelor Săptămânii Mari, grozăvia păcatului omenesc și suferința Creatorului ducând la marele triumf al Învierii, am descoperit dintr-o dată acel început etern și indestructibil, care se găsea și în acea primăvară tăcută pe moment, ascunzând, în sămânța unei totale înnoiri, tot ceea ce viază.  Slujbele au continuat în ordinea lor rigidă, bogată; imaginile au înlocuit imagini, și când în Sâmbăta Mare, după cântarea ”Scoală-te Dumnezeule” diaconul, care se schimbase într-un veșmânt alb, a pășit în centrul bisericii către epitaf pentru a citi Evanghelia despre înviere, îmi părea că suntem cu toții la fel de zguduiți, că simțim și ne rugăm cu toții ca unul.

Între timp primăvara a trecut la ofensivă. Când am mers către slujba Paștelui, noaptea era umedă, nori grei acopereau cerul, și mergând pe aleile întunecate ale parcului de tei, îmi imaginam o mișcare în pământ, ca și cum nenumărate plante invizibile împingeau prin pământ către aer și lumină.

Nu știu dacă slujba Învierii te-a impresionat atunci în vreun fel. Pentru mine nu a fost și nu va fi niciodată, nimic mai bun decât acel Paști la Serghievskoe. Suntem cu toții prea organic legați de Serghievskoe pentru ca orice altceva să îl poată transcende, pentru a avea atâta forță de evocare. Nu e un patriotism orb, pentru noi toți Serghievskoe era leagănul spiritual în care toate cele din care dintre noi trăiește și respiră, s-au născut și au crescut.

Dragă Unchiule Grișancik, pe măsură ce ți-am scris, sunetele risipite în jurul Moscovei au devenit o mare bătaie răsunătoare și festivă de clopote. Procesiunile au început, sunetul artificiilor ajunge până la noi, o biserică după alta se alătură zgomotului crescând de clopote. Valul de zgomot crește. Iată! Undeva cu totul aproape, o mică biserică răzbate luminos prin acordul comun cu un sunet atât de voios și exultant. Câteodată pare că tumultul a început să scadă, și dintr-o dată un nou val urcă cu o tărie neașteptată, un imn măreț între cer și pământ.

Nu mai pot scrie! Ceea ce aud acum este prea copleșitor, prea frumos, pentru a încerca să transmit prin cuvinte. Slujba care anunță Învierea de netăgăduit pare să se ridice din acest puternic răsunet de laudă al clopotelor. Dragă unchiule Grișancik, este atât de bine în inima mea încât singurul mod în care pot să îmi exprim starea este să îți spun încă odată Hristos a înviat!

Georgy

Preluare și traducere după Blogs Ancient Faith 

*imaginea este din Moscova lui 1918, în timpul celebrării Paștelui, când bolșevicii erau încă la debutul regimului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s