de Rod Dreher
Aseară au fost postate două comentarii cu adevărat interesante la articolul meu intitulat „Menajeria de sticlă Harvard” (link aici) . Eu cred că au legătură. Cititorul Pacopond ne-a împărtășit acest mesaj e-mail de la un prieten de-al lui, un bătrân și sclipitor (spune el) avocat, care vorbește despre schimbările pe care le-a observat la tinerii veniți să lucreze la firma lui de avocatură:
“Aș putea intra în multe detalii, dar, chiar și ținând cont de factorul „tinerii din ziua de azi”, sunt 100% sigur că am asistat la o schimbare reală de caracter la nivel general, în rândul „recoltei anuale” de oameni tineri care mi-au venit în „grădiniță”. Efectul specific al telefoanelor mobile și al platformelor sociale este evident. Tinerii sunt mult mai sensibili la percepția grupului de congeneri ori a celor mai puțin maturi, în sensul că în funcție de asta își formează încrederea în sine. Abilitățile lor analitice sunt semnificativ mai puțin bine dezvoltate decât erau altădată, iar bagajul de cunoaștere elementară a lumii pe care îl poartă în cap (și nicidecum în mâini) este mult mai superficial decât la generațiile dinaintea lor. După ce au primit o sarcină de documentare, sunt mult mai înclinați să vină cu un singur răspuns, care nu este nici însoțit de cine știe ce analiză sau de indicarea unor posibile obiecții sau măcar a unor variante diferite. Sunt mai plini de concluzii și opinii, dar mai puțin capabili să-mi spună cum au ajuns la ele. Cumva, au ajuns să fie convinși că părerile și sentimentele lor se validează singure, și simplul fapt că ei gândesc sau cred un anumit lucru privilegiază ideea sau sentimentul respectiv.
Nu-i greu de văzut rolul pe care mijloacele ubicue de comunicare, și mai ales rețelele sociale, îl joacă în toată această poveste: alimentarea constantă cu mici doze de dopamină din rețelele sociale dă naștere unui ciclu de căutare și obținere a aprobării: like-ul, emoticonul cu aplauze, redistribuirea pe Facebook sau Twitter. Acestea sunt zahărul rafinat al nutriției mentale și au dus la un gen de obezitate moale, mintală și morală… puțin câte puțin, clipă de clipă, zi de zi, ceas după ceas.”
Cititorul Jones, care este un „millennial” și un musulman — spun asta ca să aveți un context pentru remarcele pe care tocmai le-a postat la articolul amintit mai sus —, comentează:
“Încep să fiu serios îngrijorat. Nu sunt în dezacord cu nimic din ce ai spus, zău. Unii dintre cei care spun „Hmmm, eu nu văd asta la tineri” s-ar putea să aibă într-un fel dreptate, fiindcă nu devin cu adevărat răi decât atunci când nu ești de acord cu ei în privința anumitor lucruri, adică atunci cân nu ești de acord cu fundamentele noii lor concepții progresiste despre lume. Deci ești liber să ai tot felul de dezacorduri, cât timp nu le ameninți concepția aceea despre lume. Dar mare parte din ceea ce cred oamenii ca Rod, și mare parte din ceea ce se considera altădată că ar fi o argumentație politică legitimă, le amenință această concepție despre lume. Așa am observat.
Ce mă preocupă pe mine, de fapt, nu e că încerc să-mi dau seama dacă acești oameni au sau nu dreptate, dacă sunt buni sau răi, vorbind din punct de vedere moral. Puțin îmi pasă, știu că detest acest nou curent de opinie și cred că această concepție a lor despre lume e o mizerie.
Ceea ce mă preocupă, însă, e că acest mod de a vedea lumea dă semne de stabilitate; că va dura. Citeam deunăzi un articol de-al lui Ross Douthat, despre faptul că toată povestea cu disfuncția sexuală n-a evoluat practic nici în felul în care se așteptau, în anii 1980, liberalii, nici în felul în care credeau conservatorii. A dat rezultate într-un mod surprinzător: mai degrabă decât să împingă spre haos social și fractură civilizațională, pare să se stabilizeze sub forma unei veritabile distopii.
O distopie nu este un loc care să fie amenințat de haosul veritabil, ba chiar dimpotrivă. Este o oroare morală, pentru că practic se stabilizează în jurul unor lucruri rele. Lucrul care te îngrozea la Minunata Lume Nouă sau la 1984 era tocmai că nu putea să existe nicio contestare reală la adresa unui sistem al Răului. Într-adevăr, majoritatea oamenilor care trăiau în acele lumi nu vedeau nimic greșit la ele și le acceptau ca atare, amplificând și mai mult oroarea.
La fel ca tine, Rod, sunt și eu tentat să cred că o ideologie atât de oarbă ca aceasta nu are cum să reușească. Dar sunt imediat contrazis de exemplul societăților care, deși s-au clădit pe niște fundamente absolut odioase, rămân, totuși, stabile. China și Coreea de Nord îmi vin inevitabil în minte.
Era prin 2012 sau 2014, când am început să mă enervez de-a binelea în privința ideologiei progresiste și să mă îngrijoreze gradul în care câștigă realmente influență în societate. Au trecut 5 sau 6 ani de atunci. Opoziția s-a coagulat în curentul Trump, iar ca opozant al progresivismului, curentul Trump a eșuat lamentabil, după părerea mea. Progresivismul nu dă semne că s-ar domoli sau că și-ar pierde suflul. Treaba sta mă îngrijorează.
Eu cred că sarcina noastră reală și cea mai urgentă este să înțelegem ce s-a schimbat, în mod fundamental, la societatea în care trăim. Hai să-i zicem „societate capitalistă postindustrială” nu văd ce altă denumire i s-ar potrivi mai bine. Eu cred că abia acum începem să descoperim cum arată în realitate o asemenea societate. Încă mai avem de lucru, ca să ajungem la o înțelegere factuală a modului cum funcționează o astfel de societate, și să elaborăm o teorie cât se poate de riguroasă asupra eventualității ca ea să fie sau nu stabilă, durabilă. Nu văd să fie cineva care să fi realizat până acum acest lucru. Asta e discuția pe care aș vrea s-o avem. Pe urmă, putem să vorbim și despre cum să ne pregătim pentru direcțiile din care poate intra ea în criză și cum să le exploatăm.”
Viitoarea mea carte — despre care cred că voi avea curând vești proaspete de comunicat — va fi despre cum se poate trăi onest și vertical în această nouă distopie.
Eu sper, și mă rog, ca mai devreme sau mai târziu să se ridice un lider — un bărbat sau o femeie care să aibă mai multă decență, mai multă inteligență și mult mai multă înțelepciune decât Donald Trump — care să poată și să vrea să se lupte cu această Nouă Clasă (vezi aici), fără a-și precupeți nici forțele, nici resursele. Vom fi rămas destui dintre noi, sper, care să ne alăturăm rezistenței.
ACTUALIZARE: Cititorul Rich comentează:
“Am reușit în sfârșit să văd, pentru prima oară, filmul „The Lives of Others” (Viețile altora). Uluitor film! Am auzit de el de-a lungul anilor, dar nu știu cum s-a făcut că n-am ajuns să-l văd decât în week-endul trecut. (Dacă țin bine minte, W.F. Buckley spunea că e cel mai bun film pe care l-a văzut vreodată.) Mi-aș dori să poată fi vizionat în toate liceele din țară (mai puțin scenele de sex). „Dragi tineri, exact așa arată socialismul.”
Există o scenă minoră, dar care pe mine mă obsedează. Într-o cantină, într-un grup de oameni, unul dintre ei spune un banc critic la adresa regimului politic din RDG. Se oprește, când își dă seama că la masa alăturată stau doi securiști de la Stasi. Unul dintre securiști îi cântă în strună, râzând și el, și îl încurajează să spună gluma mai departe. Când glumețul termină, securistul râde din nou, după care se încruntă și îi cere datele de identificare. Glumețul, devenit agitat și temător, spune cum îl cheamă și unde lucrează. După care securistul de la Stasi râde iar și-i spune glumețului să nu-și facă griji. Rămâne în coadă de pește, dacă glumețul va fi raportat mai departe sau iertat.
Am trecut printr-o experiență foarte asemănătoare, de numeroase ori. Nu din cauza unor servicii de securitate a statului gen Stasi, ci pentru că absolut orice persoană din jurul meu putea decide să facă un video sau o poză, cu o scurtă descriere, și să mă „raporteze” online. Am avut mai multe conversații, cu diverși prieteni, despre probleme politice și sociale (cum ar fi „transgenderismul”), discuții în care unul dintre noi, dacă nu amândoi, ne-am uitat la propriu peste umăr ca să vedem dacă nu ne ascultă cineva. Suspiciunea și frica sunt palpabile. Așa arată noua noastră realitate.”
Reacționarii 