Socialismul nu se reduce doar la o viziune economică ori sistem fiscal care implică un anume regim de taxare și de redistribuire a veniturilor.
Socialismul a însemnat de la bun început o tentativă de refondare totală a lumii și omului pe baze noi, distrugerea fundamentului lor divin/natural și a încrederii în transmiterea experienței între generații (tradiția) și înlocuirea cu o orânduire nouă și un om nou, construite „științific”, pentru a crea un paradis terestru al unei iluzorii libertăți și dreptăți întru egalitate, în temeiul încrederii totale în posibilitățile rațiunii și prin refuzul failibilității și limitelor acesteia.
Mai aproape de epoca originilor sale nimeni nu considera socialismul a fi o simplă alternativă de abordare a economiei și execuției bugetare:
“– Eu sunt socialist, Smurov.
– Ce înseamnă să fii socialist ? se interesă băiatul.
– Adică toată lumea să fie egală, să aibă toţi aceaşi avere, să nu mai existe căsătorie, iar cît priveşte religia şi celelalte legi, să rămînă la bunul plac al fiecăruia şi aşa mai departe. Eşti încă prea mic ca să pricepi lucrurile astea.”
(1880; Dostoievski – Frații Karamazov)
“Ceva mai târziu, teoriile socialiste – care au alcătuit ceea ce am numit mai sus filosofia revolutiei din februarie (1848, n.n.) – au aprins veritabile pasiuni, au ascuțit invidiile şi au declanşat războiul dintre clase. (…) Încă din 25 februarie, o mie de explicaţii stranii au năvălit din mintea novatorilor şi s-au răspândit în minţile tulburate ale mulţimii. Unul cerea distrugerea inegalității averilor, altul – pe cea a inegalității inteligenţelor, în timp ce un al treilea spera să niveleze cea mai veche dintre inegalităţi, cea dintre bărbat şi femeie; se avansau măsuri împotriva sărăciei şi remedii pentru răul de muncă, un rău ce frământă omenirea încă de la apariţia ei.”
(1849-1850; Tocqueville – Amintiri)
Profesorul Carlo Lancellotti rezumă o concluzie similară a filosofului italian Augusto del Noce (care considera că ateismul lui Marx nu era un accident):
“Ceea ce propunea Marx nu era doar o simplă nouă teorie a istoriei sau un nou program de economie politică, ci o nouă antropologie, una complet diferită de tradiția creștină. Marx îi privea pe oameni ca pe „ființe sociale” în totalitate determinate de condițiile istorice și materiale, mai degrabă decât de relația lor cu Dumnezeu. El vedea rațiunea omului ca fiind un simplu instrument, o unealtă de producție și un mijloc de organizare socială, mai degrabă decât a fi capacitatea de a contempla adevărul și de a participa la cunoașterea divină. În sfârșit, Marx vedea eliberarea omului ca pe un rod al acțiunii politice, nu ca pe un proces personal de transformare cu ajutorul Proniei.”
Sau, în termenii lui Dostoievski (1880, Frații Karamazov):
„ …dacă ar fi ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există și că sufletul nu este nemuritor, ar fi devenit pe loc ateu și socialist (pentru că socialismul nu se rezumă numai la problema muncitorească, ci în primul rând e problema ateismului, a expresiei sale contemporane, problema Turnului Babel construit fără ajutorul divin, și nu pentru a atinge slăvile cerești de aici, de jos, din lumea noastră pământească, ci pentru a pogorî cerurile pe pământ).”
Filosoful polonez Ryszard Legutko, în a lui carte “The Demon In Democracy”, semnalează că socialismul, atât cel efectiv marxist, cât și cel progresist, identifică aceiași dușmani:
- Religia
- Familia tradițională
- Națiunea
- Conservatorismul moral
- Metafizica clasică (de exemplu, credința că există o dimensiune transcendentă a realității; Dumnezeu)
Socialismul nu și-a schimbat țelul; doar și-a rafinat metodele, s-a deghizat și în spatele altor ambalaje (progresism, liberalism) și a devenit dominant. Vor rămâne, însă, efectele falimentare, măcinarea și prăbușirea scheletului societăților infestate cu el până când organismul social, nemaiputându-se autosusține, va trebui ținut în strâmtoarea unei carcase represive.
Reacționarii 