Cei mai îndârjiți opozanți ai totalitarismului sovietic ne arată cum trebuie luptat și în vremurile ce vin

de Lewis M. Andrews

Scriitorul Aleksandr Soljenițîn, fizicianul Andrei Saharov, matematicianul Igor Șafarevici, istoricul Vadim Borisov și editorul Evgheni Barabanov, aceștia și alți filozofi ruși, cândva admirați pentru îndraznețele lor critici aduse Uniunii Sovietice, sunt astăzi în bună măsură uitați. Dar, dacă ar fi scris în timpurile noastre, oare ce ar fi avut de zis despre abordarea conservatorilor zilelor noastre de a trata renașterea socialismului ca o problemă ce ține doar de latura economică – fapt contrazis de cele ce se întamplă în Cuba, China, Coreea de Nord ori de ceea ce se întâmpla în fosta URSS?

O privire asupra moștenirii literare lăsată de foștii disidenți ruși ne relevă un răspuns tulburător. Extinderea socialismului – pe care ei l-au trăit și au ajuns să îl înțeleagă – nu era în esență un fenomen economic. Tentația oamenilor de a accepta o guvernare din ce în ce mai paternalist-autoritară își are rădăcinile în scepticismul religios, în alergia la ideea de familie, în dorința de a eluda responsabilitatea personală și în respingerea monogamiei – pe scurt, în fantezia adolescentină a unei vieți conduse de impuls – la fel de mult ca în critica inegalității sociale, susține Igor Șafarevici în eseul său “Socialismul în trecutul și viitorul nostru“.

Studiind societățile colective din Mesopotamia antică, trecând prin primele experimente de trai în comun din Evul Mediu și până la apariția și dezvoltarea marxismului în secolul XIX, Șafarevici și alți scriitori avertizează că socialismul nu este atât o teorie economică, cât un simptom al decadenței morale, mai ales în rândul așa-zișilor intelectuali. Nu este o formă de guvernare, ci o ură la adresa valorilor tradiționale, o ură ce nu poate fi justificată de motive economice sau politice, scrie el.

Luând în considerare tendințele actuale, de la declinul prezenței în biserică până la evitarea căsătoriei și a creșterii copiilor, un disident rus ar fi nevoit să concluzioneze că America este într-adevăr un teren propice dezvoltării socialismului. Ar fi în mod special alarmat de faptul că o mare parte din clerul protestant, catolic și evreu, crezând în mod greșit că în acest mod vor găsi un ecou mai puternic la tânăra generație, s-au aliniat la cauzele stângii, ai cărei lideri disprețuiesc în mod evident valorile tradiționale.

În replică la ideea conservatorilor moderni, care spun că socialismul a dat atât de rău greș în trecut încât astăzi ar putea fi refuzat prin simpla invocare a rațiunilor economice, rușii ar sublinia permanenta lui revendicare de la un aparent caracter științific. De fiecare dată socialiștii au reușit să-și prezinte până și cele mai mari eșecuri ca încercări necesare, chiar dacă regretabile, pe drumul către o lume mai dreaptă. “De această dată“ , promit ei, “va fi, în sfârșit, altfel”.

Forța de convingere a acestui argument explică de ce, în ciuda evenimentelor istorice “delicate” prin care au trecut, găsim în continuare partide socialiste în Germania, Franța, Spania zilelor noastre, ori în alte țări europene seculare. Explică de asemenea și de ce fiecare nou guvern socialist trece printr-o faza de “lună de miere”, când este lăudat cu efuziune de către intelectualii de stânga din toate colțurile lumii.

Scriitorii ruși nu au minimalizat importanța argumentelor pieței libere pentru contracararea principiilor economiei socialiste, dar știau că este mult mai important de a opri de la rădăcină desfășurarea principiilor de bază socialismului. Cu alte cuvinte, primul și cel mai important lucru de la care conservatorii trebuie să pornească este de a-și reconsidera ideea greșită de “open-mindness“ – prin care permit ca exprimarea ideilor și comportamentelor imorale să se dezvolte fără nicio obiecție. Tocmai tolerarea, cumulativ, a prostiei și ticăloșiei, este ceea ce, pe termen lung, duce la aderența generală la colectivism.

Disidentii ruși nu credeau că o reacție tradiționalistă împotriva ideilor anti-familie, anti-religie sau a celor iresponsabile social ar trebui să fie gălăgioasă sau conflictuală pentru a fi eficientă. (În Uniunea Sovietică din timpul lor, o atitudine critică fățișă putea duce la arest, pierderea locului de muncă sau chiar la moarte.) Din punctul lor de vedere, undeva în adânc, credințele și acțiunile imorale nasc oricum o îndoială semi-conștientă în mintea adeptului, astfel că până și cele mai mici dezaprobări, exprimate în cel mai delicat mod cu putință, vor avea asupra acestuia un efect punitiv.

Să lupți cu socialismul, după cum scria Aleksandr Soljenițîn în eseul “Superficialii“, nu înseamnă „să mergi pe stradă predicând adevărul în gura mare”. Nu înseamnă „nici să-ți bolborosești în șoaptă credințele și convingerile”. Pur și simplu înseamnă să nu permiți ca pasivitatea politicoasă să se transforme în consimțământ. Cu alte cuvinte, “nu spune sau nu aproba ceea ce tu nu gândești cu adevărat“.

Ideea de a purta războiul cu socialismul zilelor noastre la un nivel psihologic atât de intim va fi catalogat cu siguranță de mulți conservatori drept o strategie mult prea subtilă pentru a fi și eficientă. Dar dacă ar fi așa, atunci de ce progresiviștii de azi sunt atât de obsedați de micro-managementul „politic corect” al celei mai mici nuanțe a comportamentului indivizilor?

Motivul lor declarat este acela de a preveni ca vreo categorie oprimată să se mai simtă vreodată „judecată” sau “în nesiguranță“. Dar nu cumva este la fel de probabil ca această veritabilă opoziție a progresiștilor față de un zâmbet amuzat, de o privire goală, o sprânceană ridicată sau față de orice alt gest de dezaprobare, să vină dintr-o instinctivă frică de reacția propriei lor conștiințe ?

După cum Șafarevici, Soljenițîn și alți disidenți ruși au înțeles foarte bine, voința oamenilor de a-și apăra, oricât de modest, convingerile morale și spirituale, e cea care în ultima instanță susține libertatea politică și economică. Pe vremea lor, e ceea ce a ajutat la prăbușirea unui întreg imperiu socialist fără a se trage nici măcar un singur foc de armă.

Traducere după https://thefederalist.com/2019/07/25/russian-totalitarianisms-bravest-dissidents-explain-defeat-socialism/

Un gând despre „Cei mai îndârjiți opozanți ai totalitarismului sovietic ne arată cum trebuie luptat și în vremurile ce vin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s