Intelighenţia și Revoluția

de Richard Pipes

De ce acest cuvînt cu rezonanţă străină, „intelighenţie“, atîta timp cît există termenul de „intelectualitate“? Fiindcă avem nevoie de termeni diferiţi pentru a desemna realităţi diferite – în cazul de faţă, pentru a deosebi pe contemplatorii pasivi ai vieţii, de oamenii de acţiune hotărîţi să o schimbe. Această din urmă atitudine a fost exprimată succint de Marx, în formula: „Filozofii nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.“

Termenul „intelighenţie“ desemnează prin urmare acea categorie de intelectuali care vor să obţină puterea cu scopul de a schimba lumea. Este un cuvînt de origine latină, care la jumătatea secolului al XIX-lea a trecut din germană în rusă şi, după Revoluţia din 1917, din rusă în engleză.

Dacă nemulţumirile şi conflictele existente în orice societate sînt rezolvate în mod paşnic, sau dacă dimpotrivă se acumulează şi generează explozii revoluţionare, totul depinde în mare măsură de prezenţa/absenţa unor instituţii democratice capabile să răspundă revendicărilor societăţii printr-o legislaţie adecvată, sau de prezenţa/absenţa unei intelighenţii hotărîte să dirijeze nemulţumirea populară pentru a lua puterea.

Intelighenţia radicală este aceea care transformă revendicările punctuale – deci rezolvabile – într-o atitudine generală de respingere a status quo-ului. Revoltele se petrec; revoluţiile se înfăptuiesc. Cei care le înfăptuiesc sînt „revoluţionarii de profesie“, mai exact intelighenţia radicală.

Două elemente trebuie întrunite pentru apariţia intelighenţiei. Primul este existenţa unei ideologii materialiste, conform căreia fiinţele omeneşti nu sînt creaturi unice dăruite cu un suflet nemuritor, ci entităţi pur fizice, modelate de mediul înconjurător. Acest gen de ideologie conduce la argumentul că o transformare raţională a mediului în care trăieşte omul poate da naştere unui tip nou de fiinţă, dotată cu toate virtuţile perfecţiunii. E o convingere care face din reprezentanţii intelighenţiei adevăraţi ingineri sociali, justificîndu-le ambiţiile politice.

Al doilea element necesar este prezenţa unor oportunităţi economice care să-i asigure intelighenţiei autonomia: intelectualii reuşesc să se emancipeze de sub „tirania“ establishment-ului o dată cu dispariţia claselor sociale tradiţionale şi naşterea unor profesiuni liberale (precum acelea de jurnalist sau profesor universitar), în condiţiile existenţei unei economii industrializate care are nevoie de specialişti şi ale constituirii unui public cititor educat. Aceste condiţii, atunci cînd sînt însoţite de garantarea dreptului la libera exprimare şi asociere, permit intelighenţiei să-şi creeze o bază de sprijin în rîndul opiniei publice, principalul mijloc de influenţare a situaţiei politice.

Intelectualii şi-au făcut apariţia ca grup distinct în Europa secolului al XVI-lea, în contextul naşterii unei societăţi secularizate şi al progresului ştiinţei. Erau gînditori laici, care abordau problemele tradiţionale ale filozofiei din afara cadrului teologic şi ecleziastic al lumii postclasice, cadru al unui adevărat monopol în materie speculativă. Asemeni filozofilor Greciei şi Romei antice, ei se considerau chemaţi să îi înveţe pe contemporanii lor virtutea şi înţelepciunea, să le arate cum să îşi modereze pasiunile şi să accepte părţile întunecate ale vieţii, inclusiv inevitabilitatea morţii.

Apoi, un nou tip de intelectual şi-a făcut apariţia. Acesta, impresionat de progresele științei și de posibilitățile aparent nelimitate ale metodei ştiinţifice, nu vedea de ce omul nu şi-ar fi putut folosi percepţiile despre lume, pe care ştiinţa le făcuse posibile, pentru a ajunge să stăpînească natura. Aplicaţiile acestei idei erau foarte vaste. Metoda ştiinţifică (empirică) pleca de la principiul că numai ceea ce poate fi observat şi măsurat există cu adevărat. Ea punea sub semnul întrebării doctrinele teologice şi metafizice după care omul posedă un suflet nemuritor şi idei înnăscute, argumentînd că observaţia ştiinţifică nu dovedea existenţa sufletului sau a respectivelor idei.

Primul care a trasat toate implicaţiile filozofice ale empirismului a fost John Locke, în lucrarea sa fundamentală Eseu asupra intelectului omenesc (1690).(…) Eseul punea sub semnul întrebării postulatul filozofiei şi teologiei occidentale despre existenţa în om a unor ,,idei înnăscute“, printre care s-ar fi numărat cunoaşterea lui Dumnezeu şi discernămîntul binelui şi răului. Afirmînd că omul se naşte gata format în plan spiritual şi intelectual şi este prin urmare o fiinţă imuabilă, respectivul postulat favoriza o teorie conservatoare despre politică. De aici ideea că principiile guvernării trebuiau să fie aceleaşi pentru orice naţiune şi în orice epocă. Locke considera, dimpotrivă, că omul se naşte ca o placă de ardezie nescrisă, pe care senzațiile fizice şi experienţa trasează acele date care fac din el ceea ce este. Liberul arbitru nu există: omul nu poate respinge ideile pe care simţurile i le înscriu în minte, aşa cum o oglindă nu poate „refuza, modifica, sau ascunde imaginile sau ideile cărora obiectele aşezate în faţa ei“ le dau naştere.

Implicaţiile teoriei lui Locke despre cunoaştere, ignorate în propria-i ţară, au fost preluate şi dezvoltate în Franţa de unii gînditori radicali, precum Claude Helvétius. Inspirat de epistemologia lockeiană, acesta afirma în De l’esprit (1758) că, de vreme ce omul este modelat în întregime de mediu, un mediu perfect va produce în mod inevitabil fiinţe omeneşti perfecte. Mijloacele prin care poate fi atins acest obiectiv sînt educaţia şi legile. Prin urmare, scopul unui sistem social şi politic nu ar fi acela de a crea condiţii optime pentru realizarea potenţialului umanităţii, ci mai degrabă de a face această umanitate „virtuoasă“. Buna guvernare nu numai că asigură „un maximum de fericire pentru cei mai mulţi“, (formulă atribuită lui Helvétius) ci remodelează literalmente omul. În acest principiu fără precedent îşi află originea atît ideologiile liberale cît şi cele radicale ale epocii moderne. El justifică intervenţia pe scară largă a guvernului în viaţa cetăţenilor.

Este o idee care prezintă o atracţie irezistibilă pentru intelectuali, dat fiind că îi înalţă din poziţia de observatori pasivi ai vieţii în cea de modelatori ai ei. Cunoaşterea superioară a ceea ce este rațional şi virtuos le permite să aspire la statutul de „educatori“ ai omenirii. În timp ce oamenii obişnuiţi achiziţionează, pentru a-şi cîştiga existenţa, cunoştinţele specifice profesiei lor, intelectualii – şi numai ei – pretind că se bucură de o cunoaştere „generală“ a lucrurilor. Creatori ai unor „ştiinţe“ despre om -ştiinţe economice, ştiinţe politice, sociologie – ei îşi asumă libertatea de a respinge ca lipsite de relevanţă practici şi instituţii pe care omenirea le-a fixat de-a lungul mileniilor, prin încercări și erori.

Acest gen de revoluţie filozofică a transformat o parte a intelectualităţii în ceea ce numim intelighenţie, categorie implicată activ în politică. Iar implicarea în politică face din reprezentanţii intelighenţiei politicieni, adică oameni care, sub pretextul că lucrează pentru binele comun, urmăresc în fapt realizarea propriilor interese.

Prin premisele lor, ideile lui Locke şi Helvétius conduc la două tipuri de rezultate practice. În ţările în care există instituţii democratice şi dreptul la liberă exprimare este garantat, membrii intelighenţiei îşi promovează obiectivele pe calea influenţării opiniei publice şi, prin ea, a legislaţiei. Acolo unde asemenea instituții şi garanții lipsesc, ei se coalizează într-o castă care atacă în permanenţă ordinea existentă, pentru a o discredita şi a deschide calea unor schimbări revoluţionare. Această din urmă situaţie era caracteristică Franţei în preajma anului 1789 și Rusiei ţariste dinainte de 1905.

Condițiile de ordin mental şi social favorabile naşterii unei intelighenţii revoluţionare au apărut pentru prima oară în Franţa anilor ’60 şi ’70 ai secolului al XVIII-lea, în mediul asociaţiilor literare şi al cluburilor „patriotice“. Astfel de cluburi aveau ca obiect imediat realizarea unui consens ideologic, ideile urmînd să fie judecate nu prin raportare la realităţile vieţii, ci în funcţie de anumite principii teoretice apriorice care fixau ceea ce este raţional și virtuos. Pentru membrii unor astfel de cluburi, termenii în care trebuia să se desfăşoare politica nu erau „mai binele” sau „mai răul”, verificabile prin experienţă, ci binele şi răul, prestabilite ca principii. Chestiunile publice erau astfel puternic personalizate: cel care susţinea o opinie considerată eronată nu era pur şi simplu un om care se înşela, ci, dat fiind că adevărul era evident şi numai din rea voinţă putea fi ignorat, era un om rău.

Intelighenţia franceză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, deşi exclusivistă şi inspirată de idei care îi erau proprii numai ei, pretindea că acţionează în numele „omului“ : nu al omului în carne şi oase, ci al noţiunii abstracte despre om existente în minţile intelectualilor; nu al omului aşa cum era el, ci al omului aşa cum ar fi putut şi ar fi trebuit să fie. Una din trăsăturile definitorii ale radicalismului modern este credinţa că umanitatea aşa cum se află ea este un produs defectuos, o variantă diformă a proiectului originar. Intelectualul radical are pretenţia că înţelege nevoile oamenilor mai bine decît le pot înţelege ei înşişi, fiindcă el şi numai el cunoaşte „adevăratul“ lor eu, cel ideal.

Această categorie de intelectuali avea să se afle, atît în Franţa cît şi în alte ţări ale continentului, inclusiv Rusia, la originea transformării revoltelor în revoluţii, a trecerii de la proteste populare dirijate spre satisfacerea anumitor revendicări la negarea totală a ordinii sociale şi politice. Nici una din condiţiile existente în Rusia la începutul secolului XX nu făcea inevitabilă o revoluţie; nici una, în afară de prezenţa unei categorii neobişnuit de vaste şi fanatice de revoluţionari de profesie. Nu există documente care să ateste că ţărănimea, sau chiar muncitorimea, ar fi cerut abolirea ţarismului şi schimbarea din temelii a Rusiei. Intelighenţia a fost aceea care a transformat, prin campaniile agitatorice orchestrate în 1917, un conflict local precum revolta garnizoanei Petrograd, într-o conflagraţie naţională. Clasă situată în permanentă opoziţie, ostilă oricăror reforme şi compromisuri, intelighenţia a împiedicat rezolvarea pe cale paşnică a gravelor probleme ale Rusiei, cu scopul de a demola sistemul de raporturi umane existent şi a construi pe ruinele lui o lume nouă, după propriile proiecte.

Teoria si practica socialismului, ca de altfel şi cele ale descendentului său, comunismul, postulează că viaţa omenirii, aşa cum se desfăşoară ea, este iraţională şi că misiunea celor care au acces la adevărata cunoaştere este de a o transforma în mod radical: întreaga istorie a omenirii nu ar fi decit un lung ocol pe drumul spre adevăratul ei destin. Robert Owen, precursor al socialismului englez, a dat expresie acestei aspiraţii afîrmîndu-şi dorinţa de a transforma „această casă de nebuni într-o Lume Raţională“.

La vîrsta de douăzeci şi unu de ani, Marx surprindea astfel implicaţiile teoriilor lui Locke şi Helvétius: „Întreaga dezvoltare a omului… depinde de educaţie şi mediu“, deducînd de aici că:

„dat fiind că omul îşi extrage cunoştinţele, senzaţiile etc. din lumea simțurilor şi din experienţa pe care a cîştigat-o prin intermediul acestora, lumea empirică trebuie astfel organizată încît în mijlocul ei omul să capete experienţa şi obişnuinţa a ceea ce este cu adevărat omenesc… Dacă este adevărat că omul este modelat de ceea ce îl înconjoară, trebuie ca ceea ce îl înconjoară să fie umanizat.”

Era desigur un îndemn la o schimbare radicală a condiţiei umane, schimbare care urma să fie făcută nu de oamenii de rînd, incapabili să-şi înţeleagă condiţia, ci de către alții în numele lor.

Cît de nemăsurate erau ambiţiile socialiştilor radicali se poate vedea şi din reflecţiile lui Leon Troţki, care în 1924 înfăţişa omul nou, produs al revoluţiei, în modul următor:

„Omul va deveni în fine cu adevărat o fiinţă armonioasă… El va începe prin a controla procesele semiconştiente, apoi şi pe cele inconştiente ale organismului său: respiraţia, circulaţia, digestia, reproducerea, ajungînd să le subordoneze în măsura dorită controlului raţiunii şi voinţei… Omul îşi va putea controla emoţiile, ridicîndu-şi instinctele la înălţimea conştiinţei, făcîndu-le transparente… reuşind să creeze un tip biologic superior, un supraom… Omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înţelept, mai subtil. Corpul îi va fi mai armonios, mişcările mai ritmice, vocea mai melodioasă. Viaţa va atinge forme de o teatralitate dinamică. Tipul uman mediu va ajunge la anvergura unui Aristotel, Goethe sau Marx. Iar dincolo de toate acestea, ni se vor arăta culmi încă şi mai înalte.”

Aceste fantasme, aparţinînd nu unui adolescent care visează cu ochii deschişi, ci tovarăşului de luptă al lui Lenin, unul dintre principalii artizani ai triumfului bolşevic din anii 1917-1920, ne dau o idee despre structura mentală a celor care au declanşat şi condus cea mai mare revoluţie a epocii moderne. Țelul lor pare să fi fost nici mai mult nici mai puţin decît repetarea celei de-a şasea zile a Facerii Lumii, repararea erorii pe care o reprezintă fiinţă umană: misiunea omului ar fi deci nici mai mult, nici mai puţin decît să se reconstruiască pe sine. Ne apare acum mai limpede înţelesul cuvintelor unui influent reprezentant al radicalismului rus, care scria în anii ’60 ai secolului trecut că „omul este Dumnezeu pentru om“.

Rusia de la începutul secolului semăna cu Franţa vechiului regim prin absenţa libertăţii de expresie şi a unor instituţii care să reprezinte interesele marii mase a populaţiei. Intelighenţia, a cărei formare a început în anii ’60 ai secolului trecut, amintea în multe privinţe de acei philosophes francezi din urmă cu un secol. Ca şi predecesorii ei, intelighenţia rusă alcătuia o castă închisă, din care nu puteau face parte decît cei cu convingeri materialiste, socialiste şi utilitariste. (Utilitarismul era doctrina după care moralitatea acţiunilor omului este dată de gradul de durere sau plăcere pe care acestea le produc, iar buna guvemare este aceea care asigură un maximum de fericire pentru cei mai mulţi.) Cei care credeau în existenţa lui Dumnezeu şi a unui suflet nemuritor, în limitele raţiunii omeneşti şi în avantajele compromisului, în valorile tradiţiei şi în dragostea de ţară nu puteau aspira să devină membri ai intelighenţiei sau să aibă acces la publicaţiile ei, oricît de deosebite le-ar fi fost calităţile intelectuale.

Fragment din volumul “Scurtă istorie a revoluției ruse”

Un gând despre „Intelighenţia și Revoluția

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s