Lumea noastră cea nouă, fără de rude și neamuri

de Scott Beauchamp, 16 august 2019 | preluare de pe Alternativa de Bun Simț

Cuvântul japonez kodokushi s-ar putea traduce aproximativ ca „moartea în singurătate”. Probabil că e un termen cam prea poetic pentru ceea ce vrea să descrie, căci evocă, fără îndoială, romantica imagine a călărețului singuratic care se îndepărtează, stoic, pierzându-se în uitare. Un cowboy existențial aplecat în șa, pornit spre orizontul în amurg, întruchipând întreaga energie a eroului hoinar, pe care lumea noastră contemporană pune atât de mare preț. Apoteoza libertății din societatea occidentală actuală fiind o atomizare completă a sinelui, o desfacere a tuturor legăturilor care ne țin în frâu, kodokushi sună aproape ca un ideal spre care să aspiri.

Realitatea materială a „morții în singurătate” este dură. Ba chiar dezgustătoare. O duhoare pe care vecinii n-o remarcă decât după ce e deja prea târziu. Bâzâitul cinetic al viermilor care digeră un cadavru nedescoperit. Acumularea lentă a somațiilor de plată, îngrămădindu-se în cutia poștală până ce un străin vine în persoană ca să-l chestioneze pe „client” și-i descoperă rămășițele în curs de lichefiere. Instinctul de vulpoi al întreprinzătorilor șmecheri care au adulmecat ocazia de profit din kodokushi, de a face bani din această tristă și vulgară moarte, oferind servicii speciale de curățenie pentru minusculele apartamente ale bătrânilor care au murit singuri și nebăgați în seamă, intrând în putrefacție. Într-o singură frază, este obiectificarea completă a oamenilor care și-au depășit valoarea de utilizare. Este soarta celor care, cum cita Simone Weil din Iliada, într-un context similar, au devenit „mai dragi vulturilor hoitari” decât celor pe care i-au iubit sau celor din comunitatea unde au trăit. Kodokushi este procesul de reducere a ființelor umane la condiția de gunoi. Și nu-i este specific doar Japoniei. Pe măsură ce prima generație de oameni „eliberați” din legăturile de neam și înrudire îmbătrânește și moare, kodokushi se transformă într-un fenomen global.

Oamenii de știință care studiază mutațiile demografice se referă la ceea ce s-a întâmplat în țările occidentale relativ bogate după Revoluția Industrială – un declin atât al mortalității, cât și al natalității – cu termenul de „prima tranziție demografică”. Practic vorbind, poate fi rezumat ca fiind procesul prin care familia numeroasă și extinsă s-a micșorat până la nivelul unității nucleare. Ceea ce se petrece acum – epidemia de singurătate, retezarea legăturilor familiale profunde, kodokushi etc. a primit numele de „a doua tranziție demografică”. Un articol recent din City Journal (aici) descrie a doua tranziție demografică drept un fenomen care:

a început să-și facă apariția în Occident după Al Doilea Război Mondial. Pe măsură ce societățile au devenit mai bogate și bunurile mai ieftine și mai din belșug, oamenii n-au mai avut nevoie să se bizuie pe familia tradițională pentru a-și satisface trebuințele de bază ca hrana și adăpostul. Puteau de acum să privească în sus, pe scara piramidei lui Maslow, spre bunurile „postmateriale”: împlinirea de sine, experiențe exotice și erotice, munca în chip de exprimare a sinelui, educație. Valorile s-au schimbat și ele, pentru a facilita aceste țeluri. Oamenii din țările bogate au devenit mai antiautoritariști, mai critici la adresa regulilor și rolurilor tradiționale, și mai dedicați exprimării și alegerii individuale. Cu ajutorul pilulei anticoncepționale, „gospodăria neconvențională” (rezultată din divorț, recăsătorie, coabitare ori un părinte singur) a încetat să mai fie o situație ieșită din comun – chiar o rușine, pentru unii. [Demograful belgian] Lesthaeghe a prezis că rata scăzută a fertilității va face și ea parte din „a doua tranziție demografică”, dată fiind diminuarea importanței familiilor. Iar fertilitatea scăzută, a spus Lesthaeghe, va avea repercusiuni spinoase pentru statele-națiuni: el a fost printre primii care au ghicit că țările dezvoltate vor apela la imigranți pentru a-și reface numeric populația îmbătrânită, pe măsură ce adulții tineri indigeni vor găsi de făcut lucruri mai apte să le aducă împlinire personală, decât să curețe după copii mici sau să pregăteasca masa pentru adolescenți îmbufnați.

Trebuie pus un accent pe exprimarea „mai apte să le aducă împlinire personală”, în paragraful de mai sus, pentru că, odată cu mijloacele tehnologice care asigură supraviețuirea fără ajutorul unei rețele familiale vaste, vine și schimbarea valorilor care definesc împlinirea personală a individului, de o manieră mult decontextualizată din legăturile sociale. Spiritele hegeliene ar putea spune că această redefinire a trebuințelor umane a făcut posibilă crearea unei tehnologii în care să se poată manifesta stilul de viață atomizat. Un spirit marxist ar insista, probabil, că găina va fi întotdeauna înaintea oului.

În ambele situații, și oricât de departe ne-am duce în memoria încețoșată a poveștii omului, pentru a identifica originea imboldului de a rupe legăturile cu ceilalți și de a te lepăda de orice responsabilitate reciprocă (am putea merge înapoi până cel puțin la Cain), atunci când ducem raționamentul la concluzia lui logică, rezultatul pare întotdeauna să fie același: oamenii sunt transformați în gunoi. În cartea lui „Orașele invizibile”, Italo Calvino scria despre Leonia, un oraș care adoră cu religiozitate moda zilei: în fiecare dimineață, cetățenii se desfată cu noi cântece la radio, cu noi produse care le sunt livrate la ușă și tendințe nou-nouțe în materie de îmbrăcăminte și mâncare. Bineînțeles, zeul ascuns al Leoniei nu este neapărat noul, cât netrebuinciosul. Cum scrie Calvino:

Opulența Leoniei o poți măsura nu atât prin lucrurile care se fabrică, se vând și se cumpără în fiecare zi, cât prin lucrurile care se aruncă zilnic la gunoi pentru a face loc altora noi. Deci începi să te întrebi dacă nu cumva adevărata pasiune a Leoniei nu este, de fapt, cum spun locuitorii, să se bucure de lucruri noi, ci bucuria de a se descotorosi, de a se lepăda, de a se curăța de o murdărie recurentă. Fapt este că pe gunoieri lumea îi întâmpină ca pe îngeri.

În noua noastră lume fără rude și neamuri, în care oamenii sunt debarasați la fel ca frigiderele sau tenișii, cei ce se ocupă de gunoiul nostru sunt și ei îngeri ai morții.

Dorința de a ne nărui în noi înșine ca niște stele solitare muribunde se prea poate să fie mai veche decât istoria. Dar mai recent o putem vedea manifestând, în ultimele secole, variate întorsături ideologice atât împotriva tradiției cât și, mai important, împotriva noțiunii de realitate transcendentă. Cărturarul italian Augusto Del Noce scria, în The Age of Secularization („Era secularizării”): „cei doi poli care definesc în ultimă instanță toate conflictele prezentului sunt tradiționaliștii opuși progresiștilor – iar toate valorile pozitive sunt asociate cauzei progresiste”. Este fix aceeași suprasimplificată dihotomie în care s-au plasat și „revoltele” studențești din anii 1960 (precum și cele din ziua de azi). Cum bine rezumă situația Carlo Lancellotti, traducătorul în limba engleză al lui Del Noce, în introducerea la „Era secularizării”:

Studenții făceau confuzie între societatea bogată în care crescuseră și „tradiție”, și ca urmare respingeau tocmai instituțiile (familia, biserica, educația liberală) care continuau să reziste în fața mentalității tehnologice. Această tragică neînțelegere i-a dus spre extremism, adică spre o formă de utopism revoluționar care nu reușește să aducă o critică rațională societății bunăstării, „pentru că acceptă cu indiferență, ca pe niște flecăreli oarecare, principiile ideale care au demarat procesul încheiat cu sistemul actual, sistemul căruia i-ar plăcea să i se opună”.

Ceea ce explică nu doar de ce atât hippioții și echivalentul lor contemporan, războinicii justiției sociale, sunt atât de ușor cooptați de lumea corporatistă, ci și de ce rezultatele finale ale agitației lor duc atât de adesea la exact opusul a ceea ce susțineau că se agită să obțină. Extazul comunitar al mișcării hippy s-a transformat în agresivitatea individualizată și lăcomia anilor 1980 și 1990. Concentrarea monomaniacă pe „siguranță” (în sens de a-și situa pretențiile în afara oricărui reproș sau contestare – n.n.) a justițiariștilor sociali contemporani nu e complet străină de epidemiile curente de sinuciderei și depresie. Aceasta pentru că, spune Del Noce, oricâtă simpatie am avea pentru sensibilitatea lor la imperfecțiunile societății, progresiștii au greșit diagnosticul cauzelor suferinței și s-au dedicat luptei împotriva înseși instituțiilor și ideilor care nu doar ne umanizează, ci ne salvează de la deteriorare psihică și spirituală: familia, biserica, transcendentul.

Moartea în singurătate face parte din efluviile culturale ale acestui calcul progresist greșit. Ocazional, îl zărim făcându-și apariția ici și colo în artă, literatură și muzică, dar adesea cu aceeași furie însoțitoare prost dirijată împotriva vestigiilor unor instituții care ne-ar putea ajuta să preîntâmpinăm anomia. Ne vin în minte nenumărate cântece sau filme contemporane în care familia este văzută ca un lucru de care trebuie să te eliberezi, pentru a ajunge la o mulțumire de sine mai profundă și la un sentiment mai adevărat al propriei persoane. Puține exemple din artă se pot da, care să transmită grozăvia izolării individului, prizonier al dorinței solitare. Autorul francez Michel Houellebecq s-ar putea să fie exemplul-raritate de artist care privește fără să clipească în abisul sinelui modern și, cu un ochi rece, descrie toate modurile în care construirea unei lumi alcătuite doar din dorință satisfăcută și dorință frustrată contribuie la profunda nefericire a ființei umane. În ceea ce rămâne probabil cel mai reușit roman al său, „Particulele elementare”, Houellebecq înfruntă fără ocolișuri eșecul radicalismului din anii 1960, îndeosebi acolo unde ține de așa-numita eliberare sexuală. Câteva citate ar putea exprima mai bine spiritul romanului, decât o relatare a acțiunii livrești*:

E amuzant să constatăm că această „eliberare sexuală” a fost uneori prezentată sub forma unui vis comunitar, când în realitate era vorba de o nouă etapă în dezvoltarea istorică a individualismului. După cum o arată drăguțul cuvânt „menaj”, cuplul și familia reprezentau o ultimă insuliță de comunism primitiv în sânul societății liberale. Eliberarea sexuală a avut ca efect distrugerea acestor comunități intermediare, ultimele care separau individul de piață. Acest proces de distrugere continuă și în zilele noastre.

Sau:

Ceea ce simțise acel băiețaș fusese ceva extrem de pur și de delicat, anterior oricărei sexualități, oricărei experiențe erotice. Fusese o simplă dorință de a atinge un trup afectuos, de a fi cuprins de brațe iubitoare. Afecțiunea este anterioară seducției, iată de ce-i atât de greu să pierzi orice speranță.

Sau:

Curioasă idee, să te reproduci când nici măcar nu-ți place viața.

Și, cel mai important:

Iubirea leagă, și leagă pentru veșnicie. Facerea de bine este o legare, facerea de rău este o dezlegare. Separarea e celălalt nume al răului; e, de asemeni, celălalt nume al minciunii.

Houellebecq joacă rolul de profet al lumii noastre fără rude și neamuri, o lume care încearcă să se denudeze pe sine de intimitate și profundă bucurie. Și reușește excelent să pună în cuvinte chinul suferindului solitar, să ne spună unde am greșit. El e sensibil la aceste cotituri metafizice greșite pentru că din firea lui este un pesimist. Același pesimism care îi permite claritate într-un anumit sens îl face să fie orb la modurile în care ne-am putea reveni sau am putea reclădi structuri societale care să stimuleze înflorirea umană. El pare să înțeleagă că viața fără legăturile de familie sau fără biserică este îngrozitoare, dar are dificultăți în a spune de ce familia e bună.

Pentru aceasta, ne-am putea întoarce spre Christopher Lasch, istoricul și criticul social american. Ca să înțelegem argumentele lui Lasch în apărarea familiei, trebuie să înțelegem și ce vrea el să spună prin „familie”. Foartea adesea, cel puțin de la Al Doilea Război Mondial încoace, când oamenii rostesc cuvântul „familie”, imaginea care le răsare în minte este cea a familiei nucleare, alcătuite din soț, soție și copii (vezi aici). Dar Lasch vrea ca noi să înțelegem că acest accent pe familia nucleară este el însuși un soi de neologism, un soi de stadiu larvar al individualismul fără rude și fără neamuri, pe care îl trăim în prezent. Iată cum rezumă George Scialabbia concepția lui Lasch:

Departe de a idealiza familia nucleară, Lasch a descris-o ca pe o adaptare, sortită pieirii, la Revoluția Industrială. Trecerea de la producția în gospodăria țărănească individuală la producția de masă a inaugurat o nouă lume – o lume fără suflet, față de care ideologia familiei ca sanctuar casnic, ca refugiu sigur, a fost una dintre reacții. Familia premodernă, preindustrială, a fost asediată (și înfrântă) de forțele pieței; familia modernă este asediată de profesiunile destinate „ajutorării” (care s-a vădit în final că înseamnă „controlului”). Această ultimă evoluție – subordonarea familiei sub autoritatea unei ideologii terapeutice și a unei birocrații impersonale – este povestea spusă în „Refugiu într-o lume fără suflet” și succesoarele ei, binecunoscuta „Cultură a narcisismului” și mai puțin cunoscuta „Sinele minimal”.

Aici se întâmplă câteva lucruri, ne spune Lasch. Majoritatea oamenilor sunt familiarizați cu teoria care spune că forțele pieței au abolit „gospodăria productivă” a familiei lărgite care se gospodărea singură, obligând fiecare individ să plece de acasă, începând cu tatăl și apoi extinzând și la mamă, în căutare disperată după securitate financiară. Lasch este însă de părere că acest proces continuă în plan psihologic prin intermediul variatelor forțe birocratice depărtate și abstracte, entitățile „de ajutorare”, care vin să joace un rol mai important în creșterea copiilor. Unde autoritatea familială era resimțită odinioară ca un lucru intim și personal, acum este ceva mult îndepărtat, de care familia nucleară se străduiește din toate puterile să se apere. În accepțiunea lui Lasch, o conștiință se formează printr-o combinație de iubire și autoritate. Când unei familii nucleare i se ia autoritatea (așa cum Lasch insistă să spună că se va întâmpla întotdeauna într-o societate pornită pe atomizare) și nu-i rămâne decât iubirea, nu-i o prea mare exagerare să ne așteptăm din partea copiilor să devină niște narcisiști. Lasch definește narcisistul ca fiind:

precaut, ferindu-se de relații intime și permanente, care presupun dependență și pot declanșa astfel furii infantile; măcinat de un sentiment de vid interior și nesiguranță… ; preocupat de „dezvoltarea” personală și de consumarea unor senzații noi; predispus la alternanță între grandoare și abjecție în privința imaginii despre sine; inevitabil pasibil să simtă față de oricine într-o poziție de autoritate aceeași combinație de furie și teroare pe care o simte copilul mic față de persoanele de care depinde; incapabil să se identifice emoțional cu generații trecute și viitoare, și, ca urmare, incapabil să accepte perspectiva îmbătrânirii, a decăderii și a morții.

Din nefericire, aceste trăsături ne izbesc ca fiindu-ne mult prea familiare. Le cunoaștem. Ele sunt ale indivizilor atomizați din lumea noastră fără rude și neamuri. Ele sunt ale noastre.

Lasch devine incisiv când vine vorba să descrie cum îi socializează o familie pe cei mici și se face în general utilă, dar te întrebi dacă până și o rețea extinsă de familie este capabilă să se apere de nestatorniciile răului înșelător al „separării”, așa cum îl descrie Houellebecq. Pentru a se apăra de nihilism, structura tradițională a familiei trebuie să fie mai mult decât autoreferențială. Ce pare să se impună ca necesară ar fi o versiune cumva spiritualizată de Lasch și Houellebecq, care să apere înrudirea nu în termeni reacționari și secularizați, ci în contextul acelei abundențe metafizice din care se împărtășesc toate cele bune.

Orice apărare cum se cuvine a familiei trebuie să se străduiască să evite logica și vocabularul atomizării, în care lucrurile și oamenii sunt scopuri în sine, prin ele însele și ei înșiși. Așa cum am văzut, genul acesta de raționalizare suprasimplificată tinde să culeagă tocmai rezultatele împotriva cărora susține că se apără: individualul exaltat devine o fărâmă uitată de gunoi, lăsat să moară într-un apartament uitat și singur. Intrând în legătură cu spiritul de pe lumea cealaltă al lui Wittgenstein, am putea spune că secretul familiei este de găsit în afara familiei.

Nu e o coincidență că Papa Francisc repetă în ecou cuvântul „narcisism”, așa cum l-a folosit Lasch, atunci când descrie în Amoris Laetitia însușirile celui prins ca într-un păienjeniș în „cultura noastră a efemerului”:

„Aici mă gândesc, de pildă, la viteza cu care oamenii trec de la o relație afectivă la alta. Ei cred, în spiritul rețelelor sociale, că dragostea poate fi conectată sau deconectată după placul consumatorului și relația repede „blocată”. Mă mai gândesc și la temerile asociate cu angajamentul permanent, la obsesia timpului liber, și la acele relații care cântăresc costurile și beneficiile în scopul de a scăpa de singurătate, de a asigura protecție sau de a oferi vreun serviciu. Tratăm relațiile afective așa cum tratăm obiectele materiale și mediul din jur: totul este consumabil; toată lumea folosește și apoi aruncă la gunoi, ia și rupe, exploatează și stoarce până la ultima picătură. După care, adio. Narcisismul îi face pe oameni incapabili să vadă dincolo de ei înșiși, dincolo de propriile dorințe și nevoi. Deși, mai devreme sau mai târziu, cei care se folosesc de alții sfârșesc prin a fi și ei folosiți, manipulați și aruncați la gunoi, de aceeași mentalitate. Se cuvine de asemenea remarcat că separările au loc și printre adulții mai vârstnici care caută un soi de „independență” și resping ideea de a îmbătrâni împreună, de a se îngriji unul de celălalt și de se sprijini reciproc.” (§32-3).

Până aici, am putea crede că citim din Lasch sau DelNoce, dar unde Sfinția Sa se desparte de cei doi este în a recunoaște că „Scriptura și Tradiția ne dau acces la o cunoaștere a Treimii, care se revelează cu elementele caracteristice ale unei familii. Familia este imaginea lui Dumnezeu, care este o comuniune de persoane” (§53). Cu alte cuvinte, căsătoria și familia sunt, amândouă, mai mult decât niște evenimente sociale. Într-un fel de spiritualizare a descrierii făcute de Lasch rolului familiei în formarea psihologică, avem căsătoria ca un sacrament, o făgăduială sfântă, și familia ca o confirmare simbolică a ordinului superior al realității, și căpătăm o conștiință spirituală mai profundă prin aceste relații:

Căsătoria este un semn prețios pentru că, „atunci când un bărbat și o femeie sărbătoresc făgăduiala sfântă a căsătoriei, Dumnezeu, cum ar veni, «se oglindește» în ei; El își pune asupra lor pecetea propriilor trăsături și caracterul de neșters al iubirii Lui. Căsătoria este icoana iubirii Domnului pentru noi. Într-adevăr, Dumnezeu este de asemenea și comuniune: cele trei ființe ale Tatălui, Fiului și Sfântului Duh trăiesc etern, în perfectă unitate. Și tocmai acesta este misterul căsătoriei: Dumnezeu face din cei doi soți o singură existență” (§82).

Ceea ce ne lasă cu antiteza „separării” rele a lui Houellebecq.

Lumea noastră nouă fără rude și neamuri, în care viețile sociale sunt în mare parte definite de realitățile dure ale Celei de a Doua Tranziții Demografice, pare să fie mai mult decât pur și simplu efectul mutațiilor materiale și al progresului tehnologic. La ce am putea reduce „moartea în singurătate”, ar fi retezarea naturii simbolice a relațiile noastre umane cu divinul. Etimologia „simbolului” fiind „a îmbina”, putem spune că atomizarea noastră, dezbinarea noastră (cuvânt etimologic înrudit cu „diabolic”, dia-ballō, a diviza: vezi aici) a avut loc simultan pe multe planuri. Desprinși de pe cruce, suntem noi înșine dezlegați de la mal și părăsiți. Separați de Tată, suntem fără autoritate. Dezbinați de Fiu, suntem fără iubire. Lepădați de Sfântul Duh, suntem rămași la fel ca naratorul din „Tărâmul pustiu” al lui Eliot:

„Pe nisip la Margate/Nu pot lega/Nimic de nimic./Unghiile rupte ale degetelor murdare.”

Debarasând cadavre singuratice pentru un salariu, până să fim în final debarasați noi înșine, orișiunde se va-ntâmpla să fim găsiți… ca niște gunoaie.

*[Citatele sunt preluate din „Particulele elementare”, Editura Polirom, Iași, 2012, traducere în limba română de Emanoil Marcu]

Traducere după https://churchlifejournal.nd.edu/articles/our-new-world-without-kith-or-kin/

Imagine: GraehawkSadness, Depression, and Loneliness in a Crowd, 2017; Soursa: Wikimedia Commons, CC0.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s