Revoluționarii justiției sociale, burghezii bolșevismului

de Rod Dreher

Citesc una dintre cele mai bune cărți pe care le-am văzut vreodată: The House of Government: A Saga of the Russian Revolution, a istoricului Yuri Slezkine. Este o istorie masivă – peste o mie de pagini – a mișcării bolșevice, concentrată pe oamenii care au trăit într-o enormă clădire de apartamente construită pe celălalt mal al râului Moscova față de Kremlin, pentru elitele de partid. În anii 1930, în timpul epurărilor, a fost cea mai periculoasă adresă din țară. Serviciile secrete veneau acolo după oameni tot timpul.

Cartea a însemnat pentru mine o bruscă iluminare, făcându-mă să înțeleg de ce atât de mulți oameni care au crescut sub comunism sunt speriați și demoralizați de ce se petrece azi în Occident, chiar dacă nu toți pot să-și articuleze spaima, dincolo de exprimarea unei intense, dar incipiente anxietăți privind corectitudinea politică. Citindu-l pe Slezkine, istoric la University of California – Berkeley, lucrurile se limpezesc perfect. Dați-mi voie să explic cât de concis pot eu. Și apropo, toate acestea vor intra în cartea la care lucrez acum.

În cartea mea, eu identific doi factori principali care deosebesc „totalitarismul de catifea” spre care plutim noi în derivă acum, de totalitarismul de fier al anilor sub comunism. Unul dintre factori este dat de mult mai vastele capacități de supraveghere prin tehnologie, și de penetrarea pe care o fac acestea în viața cotidiană, în stadiul curent al capitalismului. Celălalt este pseudoreligia Justiției Sociale, a cărei sfântă treime e dată de Echitate, Diversitate și Incluziune. Matematicianul James Lindsay a scris anul trecut o foarte perspicace analiză a ideologiei Justiției Sociale ca un soi de religie postmodernă („sistem de credință” este termenul folosit de el, link aici). Citindu-l pe Slezkine despre bolșevism, eseul lui Lindsay capătă limpezime de cristal.

Ca să fie clar: religia Justiției Sociale nu este unul și același lucru cu bolșevismul, care a învins o țară întreagă și a transformat-o într-un abator. Dar dinamica psihologică este atât de asemănătoare, încât pot înțelege acum de ce emigranții din fostul Bloc Sovietic simt până în măduva oaselor că se apropie ceva rău – și că se apropie repede.

Voi face o scurtă trecere în revistă a ideilor din partea aceasta a cărții lui Slezkine. Istoricul de la UC-Berkeley îi caracterizează pe bolșevici ca pe „sectanți milenariști care se pregătesc pentru Apocalipsă”, făcând o descriere succintă a sectelor apocaliptice din trecut, despre care spune că și-au avut începuturile în Epoca Axială (vezi aici), perioada dintre secolul al VIII-lea și al III-lea î.d.C. în care au avut loc evoluții în paralel ale civilizațiilor – chineză, indiană, din Orientul Mijlociu, greco-romană – care au provocat o mutație fundamentală în conștiința umană. Epoca Axială a adus cu sine anumite concepții care ne-au rămas până astăzi, inclusiv ideea că istoria este liniară. Sistemele religioase și filozofice ale Epocii Axiale au dezvoltat un sentiment al separării dintre Real (adică ceea ce este material) și Ideal (ceea ce este transcendent). De asemenea, a introdus și ideea că timpul va culmina cu o bătălie între Bine și Rău, din care va rezulta sfârșitul istoriei și domnia veșnică a dreptății. Bogații vor fi învinși, iar săracii vor triumfa.

Slezkine scrie pe larg despre aceste teme așa cum se regăsesc ele în Vechiul Testament (biblia iudaică), dar atrage atenția că ele au existat, în paralel, și în alte religii ale epocii. Cele două religii avraamice – creștinismul și islamul – și-au modificat aceleași concepte în stil propriu: Apocalipsa din Biblia creștină este reprezentarea occidentală standard a sfârșitului lumii, dar nu și singura.

În secolul al XVI-lea, teologul protestant radical Thomas Müntzer, liderul unei secte apocaliptice a Reformei, a condus o revoltă armată împotriva Bisericii Catolice, a lui Martin Luther și a autorității feudale. El și adepții lui credeau că se apropie Judecata de Apoi și că este necesară violența revoluționară, ca să se pregătească pentru aceste ultime zile din istoria omenirii.

Aceste mișcări, spune Slezkine, depind deseori de o supraveghere virtuoasă reciprocă, pentru ca nimeni să nu rupă rândurile. Geneva lui Calvin a fost așa, având legi care pedepseau cu moartea încălcări minore ale codului purității. În secolul al XVII-lea, mișcarea puritană engleză de sub Oliver Cromwell („Moise Puritanul”) era de aceeași factură.

Iluminismul a dat naștere milenarismului apocaliptic fără Dumnezeu. Slezkine nu-l menționează pe filozoful politic John Gray, dar eu aș vrea să pun un semn aici pentru cartea lui, Black Mass, despre care am scris deja aici. Gray este ateu, dar nu poate suferi ateismul militant al unora ca Richard Dawkins și răposatul Christopher Hitchens. În cartea pomenită, Gray vorbește despre instinctul pentru utopie, născut din religie, care continuă să iasă la suprafață în Occident chiar și fără Dumnezeu. Nimic mai omenesc, scrie el, decât să fii pregătit să ucizi și să mori pentru a-ți asigura sensul în viață:

Cei care cer ca religia să fie exorcizată din politică cred că acest lucru se poate realiza prin excluderea credințelor tradiționale din instituțiile publice, dar crezurile seculare se formează din concepții religioase, iar suprimarea religiei nu înseamnă că religia va înceta să exercite un control asupra gândirii și comportamentului. La fel ca dorința sexuală reprimată, credința se întoarce, deseori în forme grotești, să guverneze viețile celor care o tăgăduiesc.

Slezkine spune că același milenarism apocaliptic a erupt, într-o formă anticreștină, în Revoluția Franceză. Iacobinii erau apocaliptici ai Iluminismului, crezând în triumful Rațiunii, Științei și Virtuții. Și erau protobolșevici. Robespierre, într-un discurs ținut în 1794 în fața Adunării Naționale, aducea laude „virtuții, fără de care teroarea este distrugătoare; terorii, fără de care virtutea este neputincioasă. Teroarea nu este nimic altceva decât justiție, promptă, severă, inflexibilă; este prin urmare o emanație a virtuții”.

În America secolului al XIX-lea, milenarismul a îmbrăcat forme mai blânde, dar a rămas mai departe popular. Predicatorul baptist William Miller profețea sfârșitul lumii în 1843, atingând o audiență națională cu previziunile lui apocaliptice. Nu s-a întâmplat, dar strădania lui a dat naștere mișcărilor adventiste, care continuă să existe și azi. Joseph Smith, fondatorul credinței mormone, Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, era un alt milenarist – unul care s-a bucurat de mai mult succes.

Slezkine spune că milenarismul apocaliptic din Europa secolului al XIX-a îmbrăcat deseori forma naționalismului. Karl Marx predica naționalismul german ca prim pas al revoluției comuniste mondiale. Pe urmele lui Hegel, Istoria era Dumnezeul lui Marx. Iată ce spune Slezkine:

 [C]redința în progres este la fel de fundamentală în modernitate ca A Doua Venire pentru creștinism („progresist” înseamnă „virtuos” și „schimbare” înseamnă „speranță”). „Totalitarismul” nu este vreo mutație misterioasă: este o amintire și o promisiune; o încercare de a ține vie speranța.

Prin „totalitarism” el înțelege sistemul cu ajutorul căruia milenariștii apocaliptici impun condițiile pe care ei le consideră necesare pentru construirea „Noului Ierusalim” – mă refer la utopia în care crede secta lor.

Sistemul marxist de credință profețea o conflagrație mondială – Revoluția – care va constitui mijlocul prin care sfinții (Proletariatul) vor curăța lumea de răi (Burghezia) și de religia lor calpă (Capitalismul). Revoluția avea să instituie Comunismul: un paradis în care statul se va destrăma de la sine, dat fiind că se va fi îndepărtat cauza alienării omului. Marx disprețuia religia și era convins că sistemul lui nu are nimic religios. Era, spune învățătura lui, în întregime științific, conferind astfel marxismului o compatibilitate perfectă cu ceea ce elitele din epoca iluministă credeau că este sursa primordială de autoritate.

În Rusia de la sfârșitul secolului al XIX-lea exista o larg-răspândită fervoare apocaliptică, și, bineînțeles, o serie de grupuri marxiste și de altă factură stângist-revoluționară. Bolșevicii erau cei mai nemiloși și mai disciplinați dintre toți. Slezkine spune că nu contează dacă credința bolșevicilor era realmente o religie sau nu. Fapt este că funcționa ca o religie. Dacă religia este un ansamblu de acorduri în privința realităților definite ca sacre – chiar dacă realități sacre considerate a fi obiectiv adevărate – iar comunitatea se organizează în jurul acestor convingeri, atunci orice stat de pe pământ este unul religios. „Credința” bolșevică îi unea pe oameni, concentrându-le atenția asupra a ceea ce Slezkine numește „condițiile ultime ale existenței lor”, și le spunea ce trebuie să facă.

Pentru bolșevicii pre-revoluționari, preoți și profeți le erau intelectualii lor, care se arătau „religioși în a fi seculari”. Spune Slezkine: „O convertire la socialism era o convertire la intelighenție, la o fuziune a credinței milenariste cu învățătura pe tot timpul vieții”.

Credința bolșevică a fost inițial răspândită printre intelectuali, în principal cu ajutorul grupurilor de lectură. Odată ce adoptaseși credința marxistă, toate celelalte lucruri din viață căpătau iluminare. Intelectualii au pornit în lume să le propovăduiască această religie muncitorilor. Acești misionari, spune Slezkine, făceau apel la ura din inimile celor ce-i ascultau, căutând s-o intensifice. Ei se adresau simțului moral al oamenilor din popor și le dădeau ceea ce, dacă vorbim într-un sens strict religios, s-ar putea numi revelații profetice.

Bolșevicii pre-revoluționari îi denunțau pe „filistini” – oameni care se bălăcesc în mundanul cotidian și cărora le lipsește conștiința revoluționară. Te trec fiorii, când citești cuvintele pe care le foloseau pentru a-i descrie pe oamenii de acest fel. Slezkine spune despre filistini că sunt „antipodul brut al intelighenților”  adică genul de persoană pe care un membru al intelighenției o vedea ca fiind exact opusul său. În Rusia pre-revoluționară, cei din intelighenție se vedeau pe ei înșiși ca pe o preoțime seculară. Felul în care scriau despre inamicii lor, în care ridicau ode revoluției, era complet fanatic și inuman. Slezkine:

Revoluționarii aveau să învingă pur și simplu prin forța și intensitatea urii lor. Le purifica sufletul și se umfla în matcă aidoma apelor din potopul din ziua care va să vie.

„Ziua care va să vie” este ziua Apocalipsei, ziua în care adevărul se va vedea gol-goluț, și tot răul, toată nedreptatea și minciuna vor fi curățate de pe pământ. Și va veni în urma „mâniei sfinte”. Slezkine citează din memoriile bolșevicilor care își aduc aminte de zilele revoluționare din 1917-18. Extaz pur, la fel ca ziua Cincizecimii în Noul Testament.

Slezkine face această distincție interesantă:

Marx and Engels nu erau utopiști – erau profeți. Ei nu vorbeau despre ce trebuie să fie un sistem perfect al ordinii sociale, nici despre cum și de ce trebuie adoptat sau testat; ei știau cu certitudine absolută că va să vie – chiar acum, de unul singur, și mulțumită vorbelor și faptelor lor.

Bolșevicii, însă, aveau totuși un plan complex pentru crearea utopiei. Citindu-l pe Slezkine, nu poți să nu fii impresionat de puterea și disciplina pe care le exercitau Lenin și locotenenții lui. Lenin a fost unul dintre cei mai mari ticăloși care au existat vreodată – relatările lui Slezkine despre asasinarea în masă a dușmanilor de clasă, de către bolșevici la ordinele lui Lenin, fac ca setea de sânge a lui Robespierre să pară o reprezentație de amatori. Dar Lenin era un veritabil geniu revoluționar.

Pentru tinerii din Rusia pre-revoluționară, a face parte din aceste grupuri stângiste „îți dădea un extraordinar sentiment al țelului util, un sentiment de putere și apartenență”. De remarcat: unul din motivele care au făcut ca această conștiință revoluționară să câștige teren a fost acela că părinții, în ciuda dependenței de stabilitatea autocrației țariste, nu-și repudiau copiii radicalizați. Slezkine: „«Studenții» erau aproape întotdeauna susținuți de acasă, cât mergeau la școală, și aproape niciodată condamnați când deveneau revoluționari.”

Bolșevismul ajuns la putere a încercat să distrugă familia tradițională, văzând în ea un incubator al capitalismului. Slezkine scrie despre cum această formă de radicalism bolșevic a trebuit să facă loc unei ideologii mai conservatoare a familiei, pentru că a provocat probleme cărora societatea sovietică nu putea să le țină piept.

Odată acaparată puterea, bolșevicii au pus în practică o distrugere apocaliptică a vechii ordini, inclusiv prin uciderea în masă a dușmanilor de clasă. Tocmai am ajuns în punctul în care, în narațiunea lui, Slezkine descrie „Marea Deziluzie”, un termen (împrumutat de la milleriți) pentru experiența de a vedea că Noul Ierusalim nu a sosit așa cum s-a promis. În înțelegerea mea, Slezkine descrie zvârcolirile asasine din anii 1930, sub Stalin, ca pe o reacție de răzbunare bolșevică la eșecul utopiei. Utopia nu se poate să fi eșuat decât din cauză că prozeliții ei și-au slăbit credința și, prin urmare, merită să fie pedepsiți pentru infidelitatea lor.

Bun, și ce legătură au toate acestea cu ai noștri Războinici ai Justiției Sociale (SJW – Social Justice Warriors)? Există niște paralele clare. Din nou, vă îndemn să citiți eseul lui James Lindsay, pomenit mai sus, pentru mai multe amănunte. Eu cred că asta intuiesc cei ce-au trăit în comunism, atunci când se uită la Vigilent-Justițiariștii noștri – adică de ce sunt speriați de ei.

La fel ca bolșevicii de la începuturi, Vigilent-Justițiariștii sunt radical înstrăinați de societate. Ei îi privesc pe oamenii obișnuiți la fel cum intelighenții îi priveau pe așa-numiții filistini: cu un dispreț visceral.

Dreptatea depinde de identitatea colectivă, de grup. Pentru marxiști, linia despărțitoare dintre Bine și Rău se trasa între clase sociale: proletariatul și țăranii de o parte, burghezia de cealaltă. Marxismul vede justiția/dreptatea în întregime ca pe o chestiune de smulgere a puterii din mâinile burgheziei și transmitere a ei către clasele revoluționare. Unii din burghezie au dobândit conștiință revoluționară și au ajutat Revoluția.

În mod similar, pentru Vigilent-Justițiariști, linia de demarcație se trasează între grupuri definite pe baza identității de grup. Opresorii sunt albii, bărbații, capitaliștii, heterosexualii și creștinii. Oprimații sunt minoritățile etnice, femeile, anticapitaliștii, LGBT-iștii, ateii și alți „marginalizați”. Dreptatea/Justiția înseamnă să iei puterea de la Opresori și să le-o dai Oprimaților. Unii dintre Opresori dobândesc conștiință revoluționară și ajută revoluția; ei sunt numiți „aliați”, iar această practică, „aliație”.

Războinicii Justiției Sociale, la fel ca bolșevicii timpurii, sunt intelectuali a căror evanghelie se răspândește prin agitație intelectuală. Este o evanghelie care se bizuie pe a inspira ură în sufletul celor pe care vrea să-i trezează la conștiința revoluționară. Tocmai de aceea contează atât de mult, enorm, că și-au instituit bazele în universități, unde pot să-i formeze în spiritul urii ideologizate (vezi aici) pe cei care vor pleca să lucreze în instituțiile societății.

Vigilent-Justițiariștii cred cu tărie că știința e de partea lor, chiar și atunci când afirmațiile pe care le fac sunt neștiințifice. Ei apelează la vechiul truc post-iluminist de a face afirmații religioase, dar pretinzând că sunt obiectiv adevărate. Citat dintr-un articol apărut în Times: „Toți ne naștem nonbinari. Noi învățăm genul”.

Vigilent-Justițiariștii sunt utopici care cred că Progresul impune distrugerea tuturor vechilor forme, de dragul eliberării. După ce ne-am eliberat de lanțurile care ne țin ferecați, vom trăi experiența unei noi forme de viață. Dintr-un articol apărut în ediția de 4 iunie a New York Times:

Discuția noastră s-a mutat din nou dinspre trecut spre viitor. Jacobs spunea că prevede un timp în care oamenii care merg pe stradă nu se vor diferenția imediat și inconștient unii pe ceilalți în bărbați sau femei, așa cum face reflex până și Jacobs. „Nu știu cum vor arăta genurile, peste câteva generații de acum înainte”, a adăugat el/ea, admițând că afirmația ar putea părea utopică și naivă. „Cred că ne vom percepe unii pe ceilalți ca oameni. Clasificările sub care trăim astăzi vor fi lăsate în urmă”.

Printre vocile celor tineri, există ecouri și amplificări ale optimismului lui Jacobs, alături de povești despre luptele interioare. „Există tot atâtea genuri câți oameni”, mi-a spus Emmy Johnson, o persoană nonbinară angajată la clinica lui Jan Tate, cu neprefăcută autoritate. Johnson se pregătea să se înscrie pe o nouă aplicație de întâlniri romantice, care se adresează anomagenilor („genderqueer”). „Ca persoană nonbinară, faci sex altfel”, a spus el/ea. „Te-ai eliberat de rolurile definite prin gen, și cu cât poți să te îndepărtezi mai mult de aceste prescrieri, cu atât sexul va fi mai bun”. Tonul i-a devenit mai triumfal: cu atât viața va fi mai bună. „Cutiuțele genurilor au început să explodeze”, a spus el/ea.

În cazul Vigilent-Justițiariștilor transgenici, părinții pot deveni cei mai mari suporteri ai copiilor lor, ca în Rusia pre-revoluționară cu tineretul radical. Un părinte necăjit al unei fete care se consideră băiat îmi spunea că la liceul unde merge fata lui, presiunea asupra părinților din partea altor părinți, pentru a suprima orice fel de îndoieli privind transgenderismul, este intensă. Iată încă un exemplu-anecdotă, din același articol NYT Magazine pomenit mai sus:

Kai a crescut într-o suburbie din statul Maryland, aproape de Washington, D.C. Amândoi părinții lui sunt economiști. Acum un an și jumătate, le-a spus că este anomagen („transqueer”), iar ei, în chiar vorbele lui Kai, „au fost dispuși să intre pe ușă”, ușa pe care Kai o ține larg deschisă pentru ei, ca să intre în modul cum Kai se vede pe sine însuși. Părinții au citit un fragment de compunere creativă scrisă de Kai, o meditație care folosea dadaismul pentru a explica absurditatea lui ori-ori. Mama l-a întrebat dacă poate să-i cumpere ea haine noi. „Era un lucru pe care dintotdeauna îl făcuserăm împreună, să cumpărăm haine pentru mine”, a spus el. „A fost modul ei de a spune: «Vreau să fac parte în continuare din viața ta». Practic, a însemnat pasul făcut prin ușa deschisă. Plus că, ar fi fost chiar foarte greu s-o fac de unul singur, m-ar fi pus cu nervii la pământ, să mă duc în raionul pentru bărbați și să încerc pantaloni, și să văd cum se uită lumea la mine și se întreabă ce gen sunt. Dar mama mea era acolo. Exact la fel ca înainte, când mergeam la cumpărături. Și chestia asta a făcut ca totul să fie normal”.

Aici apare o deosebire interesantă: din câte îmi pot da seama, majoritatea Vigilent-Justițiariștii nu au o imagine clară a utopiei la care visează. Cum va arăta lumea, când omul alb va fi înfrânt o dată pentru totdeauna? Când masculinitatea toxică va fi complet eradicată? Și așa mai departe. Ei nu știu; tot ce știu ei este că aceste lucruri trebuie să piară, și vor pieri. Trebuie mai întâi să distrugem lumea veche și structurile ei corupte. Din punctul de vedere al cuiva care stă să fie zdrobit de acești revoluționari, nu prea contează, de fapt, dacă războinicii au sau nu vreun plan pentru ce vor face după ce te-au doborât.

Iată încă o diferență interesantă, și importantă: or fi vrând Vigilent-Justițiariștii să distrugă practicile oprimatoare, dar, spre deosebire de bolșevici, ei nu vor să distrugă instituțiile societății, ci, mai degrabă, vor să le cucerească și să le administreze. Religia Justiției Sociale a cucerit deja universitatea, așa cum atrage atenția James Lindsay, și dă zor să acapareze alte instituții: mass-media (New York Times este Pravda lor), dreptul, înalta tehnologie, divertismentul și lumea corporatistă. Sistemul de credință al Justiției Sociale poate fi cu ușurință adaptat de instituțiile capitalismului burghez – un fapt care îi ascunde radicalismul.

Oamenii care au trăit în societăți sufocate până la refuz cu genul acesta de ideologie – emigranți din fostul Bloc Sovietic – pot să vadă prin „vălul pictat” al aparențelor. Cu această nouă carte la care lucrez, voi face tot ce-mi stă în putere ca să-i ajut pe cititori să vadă prin ochii lor. Între timp, dacă vă interesează realmente Revoluția Rusă, vă îndemn cu toată convingerea să citiți The House Of Government – toate cele 1.128 pagini. Yuri Slezkine este un maestru al povestitului. Se citește ca un roman.

Traducere după: https://www.theamericanconservative.com/dreher/social-justice-warriors-bourgeois-bolsheviks/

Sursă foto: amazon.com

2 gânduri despre „Revoluționarii justiției sociale, burghezii bolșevismului

  1. Din pacate, autorul articolului – foarte interesant, de altfel, nu reuseste sa identifice locul comun dintre SJW si bolsevici.
    „Dreptatea depinde de identitatea colectivă, de grup.” este doar o consecinta.
    A convingerii impartasite atit de bolsevici cat si de SJW ca doar (fiecare dintre) ei sunt ‘adevaratii depozitari ai dreptatii’. De unde si indisponibilitatea fiecaruia dintre ei la dialog. La negociere.
    ‘Pai daca eu m-am convins singur ca am dreptate – fac parte din ‘grupul corect’, de ce as mai sta de vorba cu tine?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s