Nihilismul (II). Închinarea la nimic

de Eugene (p. Serafim) Rose

Nici un om nu trăieşte fără un dumnezeu, am spus acest lucru destul de des până acum; deci cine – sau ce – este dumnezeul nihilistului? Acesta este nihil, nimicul însuşi – nu nimicul absenţei sau al ne-existenţei, ci cel al apostaziei şi al negării; el este „cadavrul“ „Dumnezeului celui mort”, care îl apasă atât de greu pe nihilist.

Nu te poţi debarasa peste noapte de Dumnezeul Care până acum a fost atât de real şi de prezent pentru creştini; un monarh atât de absolut nu poate avea un succesor imediat. Aşa se face că, în acest moment din istoria spirituală a omului – un moment de criză şi de tranziţie, recunoaştem aceasta -, un Dumnezeu mort, un mare gol se află în centrul credinţei omului. Nihilistul doreşte ca lumea, care odinioară se învârtea în jurul lui Dumnezeu, să se învârtă acum în jurul … a nimic.

Este posibil aşa ceva? Adică o ordine întemeiată pe nimic? Desigur că nu; este o contradicţie în termeni, este o sinucidere. Dar să nu ne aşteptăm la coerență de la gânditorii moderni; de fapt, aceasta este ideea la care au ajuns gândirea modernă şi Revoluţia ei în vremea noastră. Chiar dacă ea nu poate fi menţinută decât pentru o clipă, chiar dacă s-a ajuns la ea numai pentru a trece repede mai departe, nu se poate totuşi nega realitatea ei. Există multe semne, pe care le vom cerceta la timpul potrivit, care spun că lumea a început să iasă din „era nihilismului” cam pe la sfârşitul ultimului mare război, şi să se mişte spre un fel de „eră nouă”; dar, în orice caz, dacă această „nouă eră” va veni, ea nu va fi martora înfrângerii nihilismului, ci a desăvârşirii lui.

Revoluţia îşi arată chipul cel mai adevărat în nihilism; fără pocăinţă – şi aceasta nu a existat până acum -, ceea ce vine după el nu poate fi decât o mască ce ascunde acelaşi chip. Fie făţiş, în antiteismul explicit al bolşevismului, fascismului, nazismului, fie pasiv, în cultul indiferenţei şi al deznădejdii, în ,,absurdism” sau „existenţialism”, omul modern şi-a dezvăluit clar hotărârea de a trăi de acum înainte fără Dumnezeu – adică într-un gol, în nimic. Înainte de secolul nostru, oamenii bine-intenţionaţi încă se mai puteau amăgi că „liberalismul” şi „umanismul”, „ştiința” şi ,,progresul”, Revoluţia însăşi, precum şi întreaga cale a gândirii moderne erau ceva „pozitiv” şi chiar, într-un sens nelămurit, Îl aveau pe „Dumnezeu” de partea lor. Acum este foarte limpede că Revoluţia şi Dumnezeu nu pot avea nimic în comun; într-o filosofie modernă consecventă nu rămâne defel loc pentru Dumnezeu.

Toată gândirea modernă de acum înainte, orice măşti ar purta, trebuie să presupună acest lucru, trebuie să fie clădită pe golul lăsat de „moartea lui Dumnezeu”. Revoluţia, de fapt, nu poate fi împlinită până când ultima rămăşiţă de credinţă în Dumnezeul cel adevărat nu a fost dezrădăcinată din inimile oamenilor şi până când nu au învăţat toţi să trăiască în acest gol.

Credinţa dă naştere la coerenţă. Lumea credinţei, care odinioară era lumea normală, este o lume coerentă în cel mai înalt grad, deoarece în ea totul este îndreptat spre Dumnezeu, ca spre începutul şi sfârşitul său, şi îşi dobândeşte sensul prin acea orientare. Răzvrătirea nihilistă, distrugând acea lume, a inspirat o alta: lumea ,,absurdului”. Acest cuvânt, foarte la modă în prezent pentru descrierea stării nefericite a omului contemporan, dacă este înţeles corect, are un sens profund. Căci, dacă acceptăm ideea că nimicul este centrul lumii, atunci aceasta, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, este lipsită de coerenţă, nu reuşeşte să se închege, este absurdă. Nimeni nu a descris această lume mai limpede şi mai succint decât Nietzsche, „profetul” ei, şi aceasta chiar în pasajul în care i-a proclamat principiul prim – „moartea lui Dumnezeu”:

„Noi l-am omorât (pe Dumnezeu), tu şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii Lui! Dar cum am făcut-o? Cum de am putut să bem toată marea? Cine ne-a dat buretele să ştergem întreg orizontul? Ce am făcut când am dezlegat pământul acesta de soarele său? Încotro se mişcă acum? Încotro ne mişcăm? Departe de toţi sorii? Nu ne repezim în toate părţile, fără încetare? Înapoi, lateral, înainte, în toate direcţiile? Mai există un sus şi un jos? Nu rătăcim, ca printr-un nimic infinit? Spaţiul cel gol nu suflă asupra noastră? Nu s-a făcut mai frig? Noaptea nu vine încontinuu tot mai întunecoasă?” (Nietzsche – Știința veselă)

Aşa este universul nihilist, în care nu există sus sau jos, bine sau rău, adevăr sau minciună, fiindcă nu mai există nici un reper după care să te orientezi. Acolo unde odinioară era Dumnezeu, acum nu este nimic; acolo unde odinioară erau autoritatea, ordinea, siguranţa, credinţa, acum stau anarhia, învălmăşeala şi zăpăceala, acţiunea arbitrară şi lipsită de principii, îndoiala şi deznădejdea.

Nimic, incoerenţă, antiteism, ură faţă de adevăr: ceea ce am discutat în aceste pagini constituie ceva mai mult decât o simplă filosofie, mai mult chiar decât o răzvrătire a omului împotriva unui Dumnezeu Căruia nu mai vrea să-I slujească. O inteligenţă fină se găseşte în spatele acestor fenomene şi pe un plan complex, căruia atât filosoful, cât şi revoluţionarul numai îi slujesc, dar nu îl controlează; avem de-a face aici cu lucrarea lui satan.

Fragment din capitolul “Închinarea la nimic”, din volumul Nihilismul – Rădăcina Revoluției în epoca modernă de Eugene (p. Serafim) Rose, publicat la editura Sophia. Textul a fost scris în 1961.

Sursă foto aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s