Lupta de clasă ca război cultural

Rod Dreher

Michael Lind are o carte nouă, The New Class War („Noua luptă de clasă”), despre care aud o mulțime de lucruri bune. Iată câteva extrase din recenzia lui J.D. Vance:

Este o dezvoltare a unui articol pe care l-a publicat în American Affairs, în care arată că democrațiile occidentale trec printr-o frământare însemantă, din cauză că elitele vestice s-au răzvrătit împotriva claselor muncitoare și mijlocii din propriile țări. Aceste elite au investit în arbitrajul globalizat al forței de muncă din China și din alte țări, în loc să dezvolte și să consolideze propria productivitate națională. În cadrul acestui proces, ele au creat o piață a muncii unde celor din clasa muncitoare le-a fost mai greu să găsească genul de slujbe care le-ar permite să aibă modul de trai pe care și-l doresc. Și au creat o sferă socială în care instituțiile – îndeosebi sindicate și biserici – pe care se bizuie clasa muncitoare au fost decimate. Cele două realități menționate au legătură între ele, bineînțeles: declinul sindicatelor este, în parte, o poveste a globalizării care decimează sectorul american al producției.

În unele privințe, este o poveste pe care mulți au auzit-o deja și înainte, dar Lind o cercetează și din alte unghiuri.

Mai departe:

Multă vreme crezusem că „mariajul” liberalismului social cu Partidul Democrat (partidul stângii liberale și progresiste din SUA – n.n.) era accidental. Dar cartea lui Lind m-a făcut să mă întreb: cum e posibil ca oamenii cei mai bine educați, cu cele mai bune relații, să adopte în tot mai mare măsură aceeași ideologie? De ce atât elitele libertariene de la dreapta, cât și elitele neoliberale de la stânga, au adoptat angajamente sociale mult mai liberale decât bazele lor electorale? Cum de criticul cel mai înfocat al corporatismului cinic, al globalizării și al financializării – Tucker Carlson – a devenit ținta urii neîmpăcate a curentului politic care pretinde că-i reprezintă pe oamenii muncii din America?

Răspunsul e simplu: liberalismul social este ideologia clasei manageriale pentru că îi servește intereselor sale economice. Este o luptă de clasă care se pretinde a fi o conștiință.

Dar probleme sunt și cu Partidul Republican (partidul dreptei conservatoare și libertariene din SUA – n.n.):

De-a lungul ultimelor câtorva decenii, Partidul Republican a consimțit tot mai mult la un târg electoral: pierderea albilor din clasa specialiștilor bine-situați financiar, concentrați în suburbiile metropolitane, și câștigarea votanților (preponderent albi) din clasa muncitoare și clasa mijlocie. Cu toate acestea, s-a agățat în continuare de libertarianismul economic, pentru că aceasta este ideologia propriei clase conducătoare.

Articolul merită citit în întregime și îl găsiți aici.

Iar, dacă puteți accesa articolul din New York Times, citiți și recenzia semnificativ de dezorientată a lui Anand Giridharadas, un colaborator al publicației (vezi aici). Fragment:

Pe Lind îl doare sincer sufletul pentru victimele oligarhiei. Dar se lasă limitat de niște ochelari de cal conceptuali. Și pare să aibă o idee depășită (chiar dacă larg împărtășită) despre cine face parte din clasa muncitoare. Când vorbește despre ce i-a făcut oligarhia Americii, are tendința să considere că victimele principale sunt bărbații albi. Și când începe să detalieze cum au fost oprimați acești susținători ai populismului de către supraclasa profesorilor și miliardarilor, lucrurile devin realmente bizare.

Un mod în care funcționează elita, spune Lind, este prin a eticheta prejudecățile albilor din clasa muncitoare drept „fobii” – transfobie, homofobie, islamofobie. A numi aceste lucruri „fobii”, spune el, înseamnă „să medicalizezi politica și să tratezi puncte de vedere diferite ca pe dovezi de tulburare mintală și emoțională”. După care, la modul cel mai straniu, duce ideea un pas mai departe. „Dacă cei care, în Occidentul de azi, se opun consensului dominant al neoliberalismului tehnocrat, chiar sunt tulburați mintal și emoțional, până într-acolo încât inadaptarea lor face să fie riscant să li se permită să voteze, atunci, pentru a rămâne consecvenți, neoliberalii ar trebui să susțină izolarea forțată, spitalizarea și tratarea cu medicamente a votanților lui Trump, a votanților Brexitului și a altor votanți populiști, atât spre binele lor, cât și spre binele societății”.

Comentând pe Twitter pe marginea acestei recenzii, Ross Douthat spune aici:

Această recenzie este un memento al remarcabilei dificultăți pe care oamenii foarte deștepți o au în a recunoaște liberalismul social, ideologia îmbrățișată de mulți dintre cei mai puternici oameni ai Occidentului, de multe generații, ca pe o ideologie a puterii. https://www.nytimes.com/2020/01/17/books/review/the-new-class-war-michael-lind.html

Am pus cartea lui Lind pe noptieră, ca s-o citesc când voi avea mai mult timp. Muncesc din greu, am un termen-limită care se apropie cu repeziciune, pentru manuscrisul următoarei mele cărți. Aseară lucram la un capitol despre transformarea idealului de Progres, de către stânga timpurilor noastre, într-o armă. Sub comunism, tot ce punea la îndoială sau contesta viziunea Partidului era socotit ca fiind împotriva Progresului cu P mare, care Progres era atât inevitabil (conform opticii lui Marx asupra istoriei), cât și un lucru de care Partidul trebuia să se asigure că se va realiza cu minimum de fricțiune dinspre elementele înapoiate și reacționare. Un ungur cu care am stat de vorbă îmi spunea că, în tinerețea lui din anii 1950 și 1960, propaganda de stat stigmatiza neabătut tot ce era tradițional în modul de viață din Ungaria, ca fiind un semn de înapoiere. „Încercau să ne facă să ne simțim rușinați”, mi-a spus interlocutorul meu. În acest fel, regimurile comuniste monopolizau și transformau în armă ceva ce toți oamenii din modernitate au acceptat ca fiind esențial pentru viața modernă: ideea că prezentul este mai bun decât trecutul și viitorul va fi mai bun decât prezentul.

Nu-i greu de observat cum propriii noștri progresiști au făcut același lucru, instituționalizându-l pe măsură ce au capturat centrele de putere din cultura noastră. A fi împotriva a ceea ce doresc și cer liberalii sociali din ziua de azi, înseamnă să fii „retrograd”, și încă la modul rușinos. Nu-i vorba doar de a fi pur și simplu demodat. La fel ca sub comunism, conservatorii și tradiționaliștii nu sunt niște simpli cârcotași cam senili, ci Dușmani ai Poporului. Lipsa de fericire universală în ziua de azi e din vina celor care se opun Progresului. Dacă ar putea fi anihilați, ar domni dreptatea și armonia. Uluitor cât de bine se oglindește ceea ce au făcut sovieticii și lacheii lor, în cultura de anihilare pe care o practică Războinicii Vigilantiști de azi, inclusiv versiunea politicoasă din lumea academică și din cea corporatistă.

Este exact o formă a luptei de clasă, iar una dintre strategiile ei constă din a pretinde că nici vorbă să fie așa ceva. Aduc în discuție subiectul pentru că aseară, luând o puază de scris, am găsit în feed-ul meu de pe Twitter o recenzie (vezi aici) scrisă de Park MacDougald, la noua carte a autorului conservator Christopher Caldwell, „Era îndreptățirii” (The Age Of Entitlement.). Recenzia lui MacDougald m-a făcut să cred că această carte ar putea avea unele idei de oferit despre transformarea Progresului în armă. Iată de ce (citate din MacDougald):

Temerea lui Caldwell nu este atât sub aspect juridic, cât are a face cu modul în care „ideologia drepturilor cetățenești pentru negri … a devenit, complet pe neașteptate, modelul pentru un întreg nou sistem de reformă politică în permanentă fierbere”. El susține că legea în sine, cu extinderile ei ulterioare, a oferit o schiță-model, o argumentație morală și un instrumentar juridic pentru proiecte de inginerie socială, ambițioase și frecvent nepopulare, justificate în numele unei suite de drepturi în veșnică proliferare și acționând în afara granițelor de legitimitate tradițional- democratică și constituțională. „Modelul invocării drepturilor cetățenești pentru a justifica decrete prezidențiale, declanșarea de litigii și obținerea de reparații prin decizii judecătorești, a devenit baza pentru rezolvarea oricărei probleme care punea o idee nou-apărută despre echitate în contradicție cu vechile tradiții”, scrie el.

Așa că am cumpărat cartea și am făcut prostia să mă apuc s-o citesc puțin după miezul nopții. Am ținut-o așa vreo două ceasuri, până n-am mai putut să-mi țin ochii deschiși, și m-am aruncat din nou asupra ei după ce m-am trezit. O voi termina curând și voi scrie o postare separată despre ea, cel mai probabil mâine. (…) Dar vreau să spun aici că, deși Caldwell s-ar putea să n-o fi spus chiar așa (sau poate a spus-o, nu știu, încă n-am terminat de citit), are perfectă dreptate: Progresul a fost transformat într-o armă mânuită de noii stângiști, care au preluat paradigma drepturilor cetățenești și au aplicat-o de câte ori au putut asupra oricărui conflict social. Dacă stânga reușește să încadreze un conflict ca pe o chestiune de drepturi cetățenești, adio și n-am cuvinte, jocul s-a încheiat. Forța Mișcării Drepturilor Ceățenești în mitologia națională americană este ca spanacul lui Popeye și kriptonita lui Superman, nimicește pe oricine îndrăznește să-i conteste invocarea.

Prima dată am simțit acest lucru acum vreo cincisprezece ani, când nimeni – și vorbesc serios: chiar nimeni! – nu dădea atenție argumentațiilor destul de rezonabile pe care anumiți conservatori le făceau, explicând de ce homosexualitatea și apartenența rasială sunt două lucruri diferite, de fapt și de drept două categorii diferite de lucruri. De ce nu voia lumea să discute în contradictoriu pe această temă? Pentru că, dacă se putea stabili clar că, indiferent care ar fi validitatea drepturilor cerute de homosexuali și lesbiene, ele nu puteau fi corect sau legitim puse în aceeași oală cu drepturile cetățenești ale negrilor, atunci mișcarea pentru drepturile homosexualilor își pierdea cea mai puternică armă politică și retorică.

Mă voi ocupa mai în detaliu de acest subiect după ce termin cartea lui Caldwell. MacDougad spune că, după părerea lui Caldwell, unicul mod în care poate fi combătut acest război dus de elite împotriva „deplorabililor” și a altor „neprogresiști”, ar fi prin abrogarea legii drepturilor cetățenești. Dacă e adevărat, faptul că aproape nimeni nu-și poate imagina un asemenea lucru arată cât de minuscule șanse vor avea să nu fie călcați în picioare cei care stau în calea Marelui Marș al progresiștilor. În ce am citit până acum din carte, Caldwell recunoaște fără echivoc că negrii americani au fost tratați îngrozitor și că aveau tot dreptul să ceară o schimbare. El nu le găsește de vină pentru acest lucru; din ce am citit, el disprețuiește modul în care paradigma drepturilor pentru negri a fost folosită ca armă universală de către liberali pentru a tăbărî pe adversarii lor, oricât de absurde le-ar fi fost pretențiile. Ne confruntăm azi cu procese în instanță unde liberalii invocă drepturile cetățenești pentru ca unor indivizi de sex biologic masculin să li se recunoască dreptul de a se prezenta ca femei și de a concura împotriva femeilor în concursuri sportive, ca să dau doar un exemplu. Și toate opiniile respectabile socotesc că e o pretenție perfect întemeiată, iar cei ce au altă părere sunt echivalentul contemporan al lui Eugene „Bull” Connor, dușmanul neîmpăcat al mișcării drepturilor pentru negri din anii 1950.

Cred că vă e clar ce înțeleg prin transformarea Progresului într-o armă. Aceasta este o luptă de clasă dusă ca un război cultural. Vă voi lăsa în final să reflectați asupra acestui citat, genul plus ça change, din cartea lui Caldwell, despre reflecțiile unui activist stângist care-și amintește de vremurile când era student radical:

Pe de o parte, eram furioși împotriva războiului, a rasismului, a nenumăratelor acte de răutate pe care le vedeam în jurul nostru. Dar pe de alta, vedeam în America un pustiu imens, un deșert monstruos, mecanizat și cu aer condiționat, un loc fără rădăcini și fără sentimente. Ni se părea că marea problemă, problema cu adevărat principală, sunt OAMENII – modurile în care ei gândeau și se purtau unii cu ceilalți. Ne imaginam un imens deșert american populat cu milioane de grăunți de nisip asemănători, aceiași neciopliți băutori de bere care trăiau într-o pustietate industrială de ne-locuri suburbane identice. Care era corespondentul din viața reală al acestei „uriașe cocine de privitori la televizor”? Ca studenți din „clasa de mijloc”, am învățat că aceasta era clasa muncitoare – niște „rasiști insensibili”.

Asta apărea în 1969. ”Deplorabilii” vor exista întotdeauna printre noi. Anii 1960 și 1970, cu schimbarea peisajului de conflict politic din economie în cultură, le-a dat motive elitelor liberale să urască populația din clasele inferioare fără să se simtă vinovate. Interpretarea conflictului social și politic drept o reeditare a Mișcării Drepturilor Cetățenești pentru Negri le permite să-și aroge cea mai înaltă justificare morală din America, iar de pe acea cracă de sus pe care s-au cocoțat, să-și verse oalele de noapte peste toți înapoiații aflați mai jos – care, dacă ar ști ce e mai bine pentru ei, s-ar rușina și ar recunoaște că și-o merită. Ăsta-i rostul mijloacelor noastre de informare în masă și al celor de divertisment – să-i convingă pe „deplorabili” să se rușineze de ei înșiși.

Traducere după: https://www.theamericanconservative.com/dreher/michael–lind-christopher–caldwell–class-war-as-culture-war/

Sursa foto: aici