Către bucuria Rezistenței

de Rod Dreher

Acum cinci ani am primit un telefon de la un medic american, care era destul de alarmat. Mi-a spus că mama lui emigrase în America din Cehoslovacia. În tinerețe, făcuse șase ani de pușcărie politică în țara natală din cauza apartenenței la rezistența ilegalistă catolică împotriva comunismului. Acum, bătrână fiind și locuind cu fiul ei și cu soția lui, ea i-a spus acestuia: „Lucrurile pe care le văd în țara asta, azi, mie îmi amintesc de vremea când comunismul a ajuns în patria în care m-am născut”:

Bătrâna doamnă se referea la intoleranța crescândă, chiar isterică, a stângii progresiste ideologice față de orice contravine ideologiei ei. Eram conștient că există o mare problemă cu corectitudinea politică, dar asta mi s-a părut cam exagerat. „Poate e doar o bătrânică speriată”, mi-am zis în sinea mea.

Dar în următorii câțiva ani, am început să stau de vorbă cu imigranți din fostul Bloc Sovietic – bărbați și femei care au trăit odată în comunism, dar au reușit să fugă în Occident. Îi întrebam: „Ce vedeți voi astăzi? Are dreptate această bătrână cehoaică?”

Iar și iar, am auzit același lucru: „DA!! Cu adevărat se întâmplă și aici. O simțim cu toată ființa noastră.” Aproape toți sunt realmente frustrați și mânioși că niciun american nu-i crede.

Pot înțelege acest scepticism. Și eu am fost sceptic când m-a sunat acel medic prima dată. Astăzi, însă, după ce am discutat cu mai mulți asemenea oameni și am petrecut mare parte a anului trecut călătorind prin țările din Europa de Est, ca să intervievez foști dizidenți și deținuți politici, sunt convins că ei au dreptate. Alexandr Soljenițîn spunea:

„Există întotdeauna această credință falsă: «Nu va fi la fel și aici; astfel de lucruri sunt imposibile”. Din păcate, tot răul secolului XX este posibil peste tot în lume.”

Nu este doar posibil aici, în Occidentul democratic și liberal, ci prinde formă chiar acum. Oameni care au trăit totalitarismul comunist încearcă să tragă clopotul de alarmă. Încearcă să ne trezească pe noi, ceilalți, înainte de a fi prea târziu. Cum îmi spunea anul trecut la Praga, Marek Benda, un politician ceh care provine dintr-o familie de dizidenți: „Lupta pentru a avea libertate nu s-a terminat pentru noi. Doar o generație ne desparte de tiranie”.

Lupta împotriva noului totalitarism este lupta generației noastre. Este aici. Este acum. Și nu poate fi evitată.

Înainte de a trece mai departe în această dimineață, hai să definim termenul despre care vorbim. Ce este totalitarismul?

În clasicul ei studiu din 1951 intitulat „Originile totalitarismului”, Hannah Arendt examina atât mișcarea nazistă, cât și pe cea comunistă, într-o încercare de a înțele de ce reușesc ele să atrag masele.Totalitarismul face ca orice aspect al vieții să fie politic. Nu cere doar obediență de la oameni, ci încearcă să-i forțeze pe toți să-și primească cu brațele deschise propria oprimare. Ni se cere să internalizăm ideologia conducătoare și să ne-o însușim. Ca să-l citez pe George Orwell, țelul este ca toată lumea să învețe să-l iubescă pe Fratele Cel Mare.

Multe dintre condițiile pe care Arendt le-a considerat a fi terenul propice pentru apariția totalitarismului sunt prezente astăzi, în democrațiile noastre liberale intrate în descompunere. Iată o scurtă listă a semnele prevestitoare ale totalitarismului, identificate de Arendt, și pe care le vedem foarte pregnant în societatea noastră:

• Însingurare și atomizare socială
• Pierderea credinței în instituții și ierarhii
• O dorință de a transgresa
• O creștere a puterii gândirii ideologice
• Utilizarea sporită a propagandei
• Valoarea loialității – față de o persoană sau de o ideologie – mai mare decât a competenței
• Politizarea a tot

După cum văd eu situația, există două lucruri care ne deosebesc de Rusia pre-comunistă și de Germania pre-nazistă.

În primul rând, ideologia atotmistuitoare printre noi nu este nici naționalismul rasist, nici marxism-leninismul, ci mai degrabă o politică identitară globalistă și victimocentrică, deseori numită „justițiarism social”. Clasa revoluționară nu este volk-ul german sau proletariatul internațional, ci „marginalizații” și „oprimații” – Sfânta Victimă. La fel ca bolșevismul, justițiarismul social este un cult politic utopic. Sună ca o platformă politică, ori poate ca un sistem de management terapeutic, dar cel mai bun mod de a-l înțelege este prin a-l vedea ca pe o religie fanatică.

În al doilea rând, mediul tehnologic de azi este cu totul diferit de cel care exista acum o sută de ani, când și-au făcut apariția totalitarismele secolului XX. Cea mai importantă deosebire este aceea că putem acum să reprezentăm tot ce înseamnă viață și experiență umană sub formă de date digitale, care pot fi puse la păstrare, pot fi examinate și pot fi exploatate de statele și corporațiile care fac supraveghere în masă, cum sunt Google, Amazon și altele. Republica Populară Chineză, de exemplu, are acum capacitățile necesare și intenția declarată de a-și ține sub observație și de a-și controla propriul popor, într-o măsură la care Mao, Stalin și ceilalți tirani totalitari ai secolului XX n-ar fi putut nici măcar să viseze.

Iată de ce multora dintre noi ne-a fost greu să ne dăm seama de natura totalitară a liberalismului contemporan. Pentru că totalitarismul emergent nu va fi vreo versiune a scenariului mohorât imaginat de George Orwell în „1984”. Mai degrabă se va apropia de distopia pe care a închipuit-o Aldous Huxley în „Minunata Lume Nouă”. Orwell a văzut o lume foarte asemănătoare cu Rusia lui Stalin, unde statul controlează societatea prin frică, durere și teroare. Huxley, în schimb, și-a imaginat o lume în care statul controlează masele prin administrarea plăcerii și a confortului.

Occidentalii vor ceda puterea politică unui stat și unor autorități care le promit să le protejeze dorințele terapeutice – și mai ales maximizarea libertății sexuale. Statul va face acest lucru prin vreo versiune a sistemul de credit social aplicat de China, în care libertatea cuiva în societate este hotărâtă de un algoritm care recompensează sau pedepsește în funcție de credințele individului, de prietenii lui și așa mai departe. La fel ca în „Minunata Lume Nouă”, cele mai importante valori vor fi „siguranța personală” și „starea de bine”. Dacă libertățile religioase și politice amenință cumva pe vreuna dintre acestea două, atunci vor trebui eliminate. Acest lucru se întâmplă deja în interiorul universităților și al altor instituții care, într-un mod foarte sovietic, stigmatizează dezacordul și neacceptarea ca fiind patologice.

Acesta este ceea ce criticul social american James Poulos numește „Statul Polițienesc Roz”. Statul Polițienesc Roz – care cuprinde administrația, instituțiile de învățământ superior, instituțiile culturale, dar și multe corporații de mari dimensiuni – este forma pe care o ia acum noul totalitarism.

Bun, și atunci cum facem să rezistăm? Vestea bună ar fi că există oameni care păstrează vie în memorie imaginea totalitarismului comunist. Ei au mai văzut și înainte genul acesta de lucru. Ei ne avertizează pe noi, ceilalți, că pășim într-o capcană. Trebuie să-i ascultăm, trebuie să auzim ce au de spus.

Veți auzi astăzi discursuri și comentarii din partea colegilor mei, care vor vorbi despre rezistență în termeni politici. Este important aspectul politic, dar haideți să începem prin a discuta despre rezistența culturală, fără de care rezistența politică nu poate reuși.

În primul rând, trebuie să ne recuperăm memoria culturală și s-o apărăm.

Când naziștii au invadat Polonia, planul lor final nu era doar să devină stăpâni peste această țară, ci să distrugă națiunea poloneză. Germanii au încercat să facă acest lucru așa cum procedează toate regimurile totalitare: controlând memoria culturală a poporului polonez. Știau că trebuie să-i facă pe polonezi să-și uite istoria și să-și uite religia.

Un tânăr actor polonez pe nume Karol Wojtyla (viitorul Papă Ioan Paul al II-lea – n.n.) s-a dedicat rezistenței patriotice. Dar n-a pus mâna pe armă! El și prietenii lui din lumea teatrului au scris și au jucat clandestin piese cu teme religioase și istorice. Aceste evenimente teatrale aveau loc în cel mai mare secret. Dacă Gestapoul i-ar fi descoperit, toți actorii și toți spectatorii ar fi fost împușcați. Wojtyla și echipa teatrală și-au pus la propriu viața în joc, pentru a păstra vie memoria culturală a națiunii lor.

Același lucru trebuie să-l facem noi în vremea noastră. Globaliștii încearcă să facă națiunile să se rușineze de moștenirea lor la fel cum făceau comuniștii cu masele pe care voiau să le controleze. Trebuie să refuzăm acest lucru! Nu suntem obligați să credem în mitul triumfalist al unei epoci de aur. Nu trebuie decât să ne uităm în jurul nostru, cu privire pline de recunoștință pentru lucrurile bune și frumoase pe care ni le-au dăruit străbunii noștri – și să le apărăm ca pe ale noastre, fiindcă ne aparțin.

Ar fi de adăugat aici că ideologia capitalismului consumerist încearcă și ea să ne deconecteze de la trecutul nostru. Dacă nu suntem decât niște simpli indivizi definiți de propriile dorințe, e mai ușor să ni se vândă lucruri. Noi, cei din Rezistență, trebuie să declarăm răspicat că unele lucruri nu sunt de vânzare! Așa cum a spus Ioan Paul al II-lea, nu omul este făcut pentru piață; piața este făcută pentru om.

În al doilea rând, trebuie să instituim solidaritatea și s-o apărăm. Nu mă refer aici la sindicatul polonez cu același nume. Mă refer la ceva mult mai personal și intim: legăturile afective dintre mici grupuri de oameni.

În fiecare țară postcomunistă pe care am vizitat-o, am auzit același lucru de la foștii dizidenți: că legăturile puternice de solidaritate cu alții le-au dat curajul să nu se supună și să riposteze. Anul trecut, am vizitat o încăpere clandestină din Bratislava unde s-au făcut timp de un deceniu materiale catolice în samizdat. Ghid mi-a fost Jan Simulcik, un istoric care a făcut parte în anii 1980 din grupul clandestin însărcinat cu distribuirea samizdaturilor. El mi-a spus că și lui îi era frică, așa cum le era tuturor celorlalți din mișcarea de rezistență – dar camaraderia cu prietenii săi i-a dat curaj să nu renunțe.

Dr. Vaclav Benda, un erou al rezistenței cehe, s-a străduit să-i aducă pe cehi laolaltă, față în față, pentru a le reaminti că sunt în fapt un popor. Statul demoraliza masele, făcându-i pe oameni să se simtă izolați și singuri. În viziunea doctorului Benda, pentru statul totalitar simplul act de reedificare a solidarității sociale era unul contrarevoluționar. În epoca noastră, statul nu ne forțează să alegem singurătatea și izolarea în spatele unui ecran licăritor – o facem noi singuri. Putem riposta prin reconstruirea legăturilor comunității, în moduri cât se poate de practice.

În al treilea rând, trebuie să ne întărim religia. Nu mă refer pur și simplu la ideea că trebuie să mergem mai des la biserică. Mai degrabă, eu zic că trebuie să fim mai radicali decât atât. În cartea mea, „Opțiunea Benedict”, vorbesc despre Sfântul Benedict din Nursia, părintele creștin din secolul al VI-lea d.C. care a răspuns prăbușirii ordinii imperiale a romanilor prin crearea unei societăți paralele, dedicate rugăciunii disciplinate și slujirii lui Dumnezeu. Pe parcursul următoarelor câtorva secole, călugării benedictini au jucat un rol absolut esențial în civilizarea Europei barbare. Dar totul a început cu Sfântul Benedict, creând un mod de viață care să fie rezilient în fața extraordinarelor frământări din perioada medievală timpurie.

Duminica trecută am făcut un pelerinaj la peștera din Subiaco, unde Benedict a viețuit timp de trei ani ca eremit, rugându-se și postind și cercetând voința Domnului. Din deschizătura aceea micuță săpată în coasta unui munte singuratic a crescut o sămânță a credinței care, pe parcursul următoarelor secole, avea să reclădească civilizația occidentală. Dacă te simți neputincios și deznădăjduit, du-te la Subiaco și vezi ce poate face Domnul cu un singur om care pune căutarea Lui mai presus de toate.

Trăim azi într-o civilizație postcreștină. În chiar acest moment, cât încă mai e timp, creștinii de la nivel local trebuie să se angajeze în crearea unor noi moduri de a da viață vechilor adevăruri. Absolut toți dizidenții anticomuniști pe care i-am intervievat erau creștini convinși, fermi în credința lor. Pawel Skibinski, unul dintre biogradii lui Ioan Paul al II-lea, mi-a spus că omenirea este aidoma jucăriei-zmeu. Cât timp există o sfoară care s-o țină legată de pământ, poate să zboare la mari înălțimi. Dar dacă sfoara este tăiată, jucăria-zmeu se prăbușește.

Noi suntem jucăria-zmeu. Sfoara este legătura noastră cu Dumnezeu. Fără Dumnezeul Bibliei, nu vom putea să rezistăm nici în fața totalitarismului care se apropie, nici în fața ispitei de a îmbrățișa forme greșite, rele de rezistență.

Uitați ce vreau să spun: în 1939, poetul englez W. H. Auden trăia la New York, în Manhattan. Într-o zi s-a dus să vadă un film într-o parte a orașului unde trăiau foarte mulți imigranți germani. Când la jurnalul de știri din deschiderea filmului au apărut secvențe care descriau invazia nazistă a Poloniei, germanofonii din public au sărit în picioare și au început să strige: „Omorâți-i, omorâți-i!”

Auden a fost profund șocat de răutatea pură, gol-goluță, a manifestării simpatizanților naziști. Și a înțeles că simplul umanism nu va fi suficient pentru a o învinge. După această epifanie întunecată, Auden s-a întors la biserică.

În sfârșit, trebuie să facem cel mai contrarevoluționar lucru dintre toate: să îmbrățișăm prețul suferinței. Acest lucru lovește drept în inima Statului Polițienesc Roz și al totalitarismului său terapeutic.

Dacă nu ești dispus să suferi pierderea statutului social; dacă nu ești dispus să suferi pierderea unei slujbe; dacă nu ești dispus să suferi pierderea libertății – și, dacă se va ajunge până acolo, chiar și a propriei vieți –, de dragul adevărului, atunci deja te-ai predat în fața răului. Aceasta este lecția pe care o avem de învățat din experiența rezistenței anticomuniste. Esența nădejdii lor creștine era că suferința are sensul suprem, dacă se alătură pătimirii transformatoare a lui Iisus.

Voința de a suferi pentru adevăr stă la baza mesajului pe care Alexandr Soljenițîn l-a dat poporului rus în ajunul exilului său din 1974, într-un articol intitulat „Să nu trăiți în minciună!” Câțiva ani mai târziu, dizidentul ceh Vaclav Havel își îndemna cititorii „să trăiască în adevăr”. Havel spunea o pildă despre un băcan care își pune în vitrina prăvăliei o lozincă cu „Muncitori din toate țările, uniți-vă!” – dar nu pentru că ar fi crezut în ea, ci pentru că nu voia să aibă necazuri.

Într-o zi, băcanul scoate lozinca din vitrină, pentru că vrea să trăiască în adevăr. Și el va suferi pentru adevăr, spune Havel. S-ar putea să-și piardă prăvălia. Nu va mai putea pleca nicăieri. Copiii lui poate nu vor acces în universități. Durerea va fi reală. Dar gestul lui va avea o valoare supremă. Umilul băcan va fi arătat că este posibil să refuzi să te conformezi minciunilor oficiale. Este posibil să trăiești în adevăr.

Viața lui Vaclav Havel, primul președinte al Cehoslovaciei libere, ca și a celorlalți dizidenți anticomuniști, arată că aceia care au voința de a suferi pentru adevăr s-ar putea, în cele din urmă, să triumfe. Foarte puțini dizidenți se așteptau să vadă sfârșitul comunismului înainte ca viața lor să se încheie. Ei s-au opus comunismului pentru că așa era drept să facă. Dar noi? Ce vom face noi, în vremea noastră și în locul nostru?

Statul Polițienesc Roz se arată mai binevoitor decât predecesoarele sale totalitare, dar prin ideologia lui de omogenizare globalistă și extindere tehnologică, nu este cu nimic mai puțin decât celelalte o amenințare la adresa existenței religiilor, a familiilor, a tradiției și a popoarelor. Da, trebuie să i ne opunem cu mijloace politice atunci când putem, dar trebuie să ne luptăm cu el și în sinea noastră.

Aș vrea să închei spunându-vă câteva vorbe despre un erou neștiut, dar care merită să fie redescoperit. În 1943, un preot iezuit croat pe nume Părintele Tomislav Poglajen organiza rezistența antinazistă în țara lui natală. Când a prins de veste că Gestapoul urma să-l aresteze, Părintele Poglajen a fugit în Cehoslovacia, țara de baștină a mamei sale. Acolo a luat numele de fată al mamei, Kolakovic, și a început să organizeze rezistența anticomunistă catolică.

De ce rezistență anticomunistă? Părintele Kolakovic știa că germanii vor pierde războiul. Dar, așa cum le spunea tinerilor slovaci catolici care se strîngeau în jurul lui, comunismul va ajunge până la urmă să ia puterea în țara lor. Iar acest lucru, a profețit el, va aduce cu sine o îngrozitoare persecuție a Bisericii.

Părintele Kolakovic n-a stat cu mâinile în sân, așteptând ca aceste lucruri să se întâmple, ci a organizat celule de rezistență în toată țara – grupuri de tineri catolici care se adunau să se roage, să studieze Biblia și să asculte prelegeri. Ei au învățat totodată și „artele rezistenței” – de exemplu, cum să supraviețuiască unui interogatoriu brutal. În toată regiunea slovacă, ei au înființat rețele de rezistență. În 1948, când dictatura comunistă s-a instalat, rețeaua Părintelui Kolakovic era gata pregătită, devenind coloana vertebrală a bisericii clandestine, care a constituit principala sursă de rezistență anticomunistă slovacă.

Așteptăm azi un nou Părinte Tomislav Kolakovic – un vizionar care știe să citească semnele timpului și care să construiască modurile de viață și rețelele sociale capabile să reziste răului pe cale să ne cotropească.

Prieteni, un mod de a defini speranța este unirea MEMORIEI cu DORINȚA. Dacă ne putem aduce aminte lucrurile ce le-am avut odată, și dorim să le avem din nou, avem ceva la care să nădăjduim. Nu există loc mai potrivit decât Roma, pentru a medita la memoria culturală a civilizației noastre comune. Peștera Sfântului Benedict din Subiaco, teatrul clandestin al lui Wojtyla sub ocupație, camera samizdaturilor din Bratislava – toate acestea fac parte din memoria noastră culturală. Să dăm voie acestor amintiri să ne formeze dorințele – de a fi cu Dumnezeu; pentru adevăr; de a trăi în libertate și la noi acasă – și fie ca ele să dea naștere bucuriei rezistenței!

Discursul scriitorului Rod Dreher la Conferința Național Conservatoare de la Roma din 3-4 februarie 2020, reprodus https://www.theamericanconservative.com/dreher/rome-national-conservatives/, unde puteți găsi o relatare mai amplă a evenimentului. Aici este și clipul video cu discursul său, din care a fost preluată și captura foto.

Sursă foto – aici