de Rod Dreher
Aseară am văzut ultimul film al lui Terrence Malick, ”O Viață ascunsă”, despre martirul catolic anti-nazist Franz Jägerstätter și, după cum puteți vedea și din primele mele impresii (vezi Miracolul dintr-o ”Viață ascunsă”), am fost uluit. Părerea mea e că filmul este un miracol și este evocarea prin excelență a Evangheliei în cinematografie.
Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mă frustrează mai tare incapacitatea multor critici seculari de a înțelege filmul. Nu spun că trebuie să le placă filmul, ci doar să încerce să înțeleagă mesajul lui Malick. Ce vreau să spun e că Malick, pur și simplu, vorbește într-o limbă pe care oamenii moderni ai culturii post-creștine nu o înțeleg (critica asta vizează și o parte din creștini). Cu toții avem de tras o învățătură profundă de aici. Așadar, răbdați-mă puțin, vă rog.
Sunt multe astfel de recenzii negative, dar voi cita din cea a lui Peter Travers, publicată în revista Rolling Stone, întrucât cuprinde obiecțiile celor mai multe recenzii negative. Fragment:
„Schimbare de cadru – cerul se întunecă a ploaie și sosesc naziștii, care cer în 1940 ca toți bărbații austrieci apți să lupte în război și să depună un jurământ de loialitate față de Hitler. Primarul satului (Jürgen Prochnow) se conformează pe loc. Franz nu e convins, dar se prezintă la instructajul militar. Însă, când vine momentul să plece la război, eroul nostru se împotrivește din considerente morale și ajunge la închisoare, timp în care soția și copiii lui sunt tratați ca paria în sat. Veți aștepta în zadar o explicație a bunului creștin Franz. Malick, zgârcit cu dialogul, doar observă că protagonistul își menține principiile și că tot satul, de la episcop (Michael Nyqvist) la doi naziști dubios de înțelegători (Matthias Schoenaerts și regretatul Bruno Ganz), îl îndeamnă să semneze jurământul ca astfel să fie eliberat din închisoare, cu prețul conștiinței sale.
În viața reală, Franz Jäggerstätter a fost beatificat ca martir de Papa Benedict în 2007, dar personajul conceput de Malick nu-l ajută pe actorul Diehl să ne facă să-l înțelegem pe omul devenit sfânt. Iar priveliștile minunate, de pus în ramă, surprinse de directorul de imagine Jorg Widmer nu fac decât să sporească frustrarea. Malick a realizat un film despre război fără nici o scenă de război ori despre persecuția evreilor și despre procesul de reflecție care l-a ajutat pe Franz să rămână neclintit. Una e să faci un film despre un om cu credință oarbă, alta e să îi ascunzi privitorului trăsăturile care îl fundamentează ca om pe Franz.”
Ca să fiu drept cu Travis, cred că destui creștini ar trage aceeași concluzie. Și asta e o problemă reală a filmului lui Malick: nu e accesibil unui public post-creștin, nici creștinilor post-creștini.
Iată ce vreau să spun. Malick e un extraordinar poet cineast, și, ca cei mai buni poeți, îi invită pe cititori să iasă în afara lor ca să-i înțeleagă arta. Filmele lui Malick nu oferă o experiență ușoară, explicită, pentru privitor. Asta nu înseamnă că semnificația lor e obscură! Ci că e ascunsă în mister și poate fi trăită doar indirect, sacramental. Nu e rostit niciodată numele lui Isus – cu toate astea, El saturează filmul. Nu există nici o chemare la amvon sau o justificare a lui Franz, dar prin fiecare cuvânt și fiecare imagine, mesajul le este transmis celor care au ochi să vadă și urechi să audă.
Însă suntem orbi și surzi. Nu e o critică (poate doar la adresa creștinilor), ci doar remarc asta. De exemplu, e o scenă în care țăranii austrieci cosesc lanurile de grâu și unul din proscriși, sora lui Fani și cumnata lui Franz, cerne grâul, adică alege grâul bun. În ochii lui Pete Travers, asta nu e decât o divagație calofilă: „Grozav, încă o scenă plicticoasă cu țărani la muncile câmpului…” – ar spune el. Dar un creștin format de Biblie se va gândi imediat la Matei 3:12, la cuvântarea lui Ioan Botezătorul de la râul Iordan, înainte să-L boteze pe Isus: El are lopata în mână și va curăța aria Sa și va aduna grâul în jitniță, iar pleava o va arde cu foc nestins.”
Așa descrie profetul ce va face Iisus, anume va separa binele de rău. Asta se întâmplă și în satul acela, în care credința creștinilor e pusă la încercare în fața răului nazist. Franz și familia lui îndurerată sunt grâul, iar sătenii care îi disprețuiesc pentru că rezistă în fața nazismului sunt pleava.
Îmi amintesc că am trăit vremuri în care oamenii educați ar fi perceput referința asta, credincioși și necredincioși deopotrivă. Să trăiești într-o cultură creștină înseamnă să înțelegi poveștile, simbolurile și expresiile care ne definesc. În anii 1940 aproape oricine, de la un simplu credincios la un critic de film newyorkez ar fi prins metafora alegerii grâului de neghină. Dar azi nu mai e valabil, pentru că nu mai suntem o cultură creștină, în sensul în care nu ne mai definim prim marile teme ale Bibliei. „Spune-mi de unde vii ca să îți spun cine ești.” Din păcate, neputința noastră de a înțelege acest film ne arată cine nu mai suntem.
O altă scenă: când Franz e chemat în fața tribunalului nazist, refuză să se apere. Asta a făcut și Isus Hristos la procesul Lui. Franz nu a amuțit din lașitate. Și nici n-ar fi fost necreștinesc să se apere. Mi-ar fi plăcut să văd o confruntare energică între Franz și persecutorii naziști. Faptul că Malick îl lasă pe Franz fără grai e un semn pentru cei care cunosc Patimile că Franz urmează Calea Domnului. Asta e, sau ar trebui să fie, clar pentru privitorii creștini. Și, repet, ar fi fost clar și pentru privitorii din trecutul recent.
Travers nu înțelege de ce acest „film de război” nu ilustrează nici o bătălie și nici o persecuție asupra evreilor. Pentru că nu e un film de război! Malick a ales circumstanțele istorice ale perioadei naziste și războiul început de naziști ca să caute răspunsul la întrebările: Cum ar trebui să se poarte omul în vremuri dominate de rău? Cum poate un om să afle ce e binele? Are suferința o însemnătate, în cele din urmă? Malick ar fi putut să exploreze aceste teme filozofice în nenumărate alte decoruri istorice, cum ar fi mișcarea pentru drepturile civile din America. Dar presupun că a ales perioada nazistă pentru că e oarecum recentă și pentru că toți credem că știm ce am fi ales atunci – și ne mințim.
Nu e un film despre război, ci despre religie. De la începutul filmului, Malick îl conturează pe Adolf Hitler ca idol fals, iar pe cei care îl urmează, ca idolatri. Cum se face că acești țărani simpli, Franz și Fani, au fost capabili să înțeleagă ce se întâmplă și au ales să sufere ca să mărturisească adevărul, în timp ce majoritatea sătenilor ori n-au înțeles, ori le era frică să spună ce gândesc? Cred că e drept să îți dorești o desfășurare mai amplă a dialogului dintre cei doi, dar adevărul e că nici ei nu știu. Au o idee generală, dar nu le e clar ce au de făcut. Preotul din sat nu e nazist, iar sfatul lui către Franz – să plece capul ca să-și protejeze familia – e omenesc. Episcopul lasă de înțeles că știe că e greșit ce se întâmplă, dar crede că îi poate proteja pe enoriași colaborând cu autoritățile naziste. Istoria ne-a arătat că asta e poziția greșită, dar oamenii aceia nu trăiesc în vremurile noastre, ci au trăit atunci și acolo. Într-un fel, prin faptul că a refuzat să le ofere lui Franz și Fani răspunsuri teoretice bine articulate, Malick scoate în evidență forța credinței și formarea lor până în punctul ăsta de grea încercare.
Filmul „O viață ascunsă” m-a ajutat să înțeleg mai bine eroismul creștinilor anti-comuniști pe care i-am cunoscut anul trecut în țările din fostul bloc sovietic – și cum au ajuns aceștia să se formeze așa. Nu s-a întâmplat din senin, ci ca urmarea unei vieți trăite ca discipoli ai credinței. Într-una din scenele din filmul lui Malick, artiștii care pictează biserica se lamentează spunând că făurim „admiratori” ai lui Hristos, când El cere „ucenici” – este o acuzație împotriva Bisericii și a noastră (pentru că și noi suntem Biserica) pentru eșecul de a trăi după obiceiurile uceniciei care sudează Adevărul creștin în fibra noastră. Sunt sigur că Franz și Fani înțelegeau mai bine decât ne este arătat în film de ce fac ceea ce fac, dar este un moment de forță acela în care Franz refuză să cedeze și să ardă tămâie pentru cezarul nazist fără să rostească un cuvânt, poate pentru că refuzul lui vine dintr-un ungher al sufletului pe care nu vrea sau nu poate să-l numească.
Să ne gândim în felul următor. Mai știți întâmplarea din Cartea lui Daniel, când trei tineri evrei, Șadrac, Meșac și Abed-Nego, aflați în slujba regelui babilonian refuză să venereze idolul de aur? Și, pentru că refuză, sunt aruncați într-un cuptor cu foc arzător, iar Dumnezeu săvârșește un miracol și cei trei ies neatinși de flăcări? Daniel nu ne explică teologic de ce și în ce fel au refuzat. Ne întrebăm așadar: cum își duceau acei oameni viața de zi de zi, încât la momentul încercării să prefere să moară ca martiri decât să-L trădeze pe Dumnezeu? Asta ne cere ”O viață ascunsă” să cercetăm în cazul lui Franz. Nu e arbitrară juxtapunerea imaginii în care se bagă pâinea la copt în cuptorul colectiv al satului cu imaginea cărbunelui aruncat cu lopata în furnale pentru a întreține mașinăria nazistă a morții, în filmul lui Malick. Ne arată că focul poate transforma grâul în pâinea cea de toate zilele, dar poate fi și instrument al morții. Nu mai trebuie să amintim nimănui ce au făcut naziștii cu focul și cuptoarele. Când te gândești că focul este un simbol creștin al Sfântului Duh, contrastul vizual dintre Hristos și Antihrist este chiar mai profund în acest film al lui Malick. Vedeți unde ajungem? O viață ascunsă presupune un anumit nivel de cunoștințe despre creștinism. Dar Malick, nu întâmplător, este intenționat evaziv, luând în derâdere ignoranța. În acest răspuns pentru New York Times la recenzia criticului A.O.Scott, căruia nu i-a plăcut și nu a înțeles filmul (ba chiar își mărturisește incapacitatea de a pricepe de ce Franz a făcut ce a făcut), Alan Jacobs (care evaluează filmul ca o mare capodoperă) ne oferă un gând la care merită să reflectăm. În recenzia sa, Scott spune că „dă prioritate elementului politic în favoarea celui artistic sau spiritual”, de parcă ceea ce a făcut Franz ar fi fost pur estetic sau spiritual, fără nici o legătură cu politica sau istoria. Fragmente din replica lui Jacobs:
Nu există evrei în ”O viață ascunsă” pentru că în epoca lui Hitler nu existau evrei în satele austriece izolate. Și totuși, pretenția supremă a nazismului la supunere necondiționată și indiscutabilă, așa cum fusese formulată într-un jurământ suprem făcut lui Adolf Hitler, ajunge chiar și acolo. Setea sistemului totalitarist pentru putere, al său „libido dominandi”, nu are sfârșit, iar resursele administrative și tehnocratice te copleșesc și te obligă să îngenunchezi. Deci, dacă Scott dorește conotație politică, iat-o. Dar nu aici se sfârșește povestea din ”O viață ascunsă”, ci aici începe. Ce faci atunci când te confrunți cu cerința extremă la obediență absolută? Ce faci, când ramificațiile administrative ale voinței lui Hitler îți trimit o scrisoare care te invită să te înregimentezi, când „Dumnezeul tău muritor”‘, după cum l-a numit Hobbes, îți cere să te supui?
Poate, dacă ești creștin, vei auzi o voce din mintea ta: „Ei toți lucrează împotriva poruncilor Cezarului, și spun că este un alt Împărat: Iisus”. Și apoi, ce urmează?
Vă spun un mare secret: unii oameni ascultă de acea voce, nu de vocea dumnezeului lor muritor. A.O. Scott nu înțelege – acea sfidare a răului a lui Franz Jargerstatter te mișcă și te inspiră și aș dori să o înțeleg mai bine – dar cine înțelege, la urma urmei? Este arhicunoscut că Sfântul Pavel vorbește despre taina fărădelegii, dar taina îndrăznelii și a integrității poate fi chiar mai profundă.
Da, Terrence Malick nu încearcă să vă explice toate astea. Personajele sale nu sunt eseuri ambulante. El vă arată. Dacă vrei să trăiești în pace și armonie în frumosul tău sat austriac montan, faci cum vrea Antichrist. Dar ce faci dacă ceva, greu de articulat, din adâncul tău, strigă „Nu”? Cum te agăți de asta, când dragostea pentru soția și copiii tăi și toți oamenii pe care îi respecți îți spun că e o nebunie să mergi pe cărări înguste și nesigure?
Îmi închipui că frumusețea încântătoare a satului tău natal și viața ta de acolo, cu soția și copiii tăi s-ar derula mult prin mintea ta, în timp ce te gândești cum le-ai schimba pentru niște lanțuri și o celulă la închisoare și, în final, pentru securea călăului. Asta ne arată Malick.
La un moment dat, Franz stă cu mâinile în lanțuri în fața unui judecător nazist, care nu înțelege de ce Franz face ceea ce face. „Nu vrei să fii liber?” – întreabă nazistul.
„Sunt liber”, spune prizonierul.
Este? Dacă ar fi liber să hoinărească prin lanurile de grâu, în drum spre casă, să-și îmbrățișeze soția și să facă toate lucrurile pe care le-ar fi făcut în viața lui de dinainte, el nu ar fi liber, ar câștiga doar aparența libertății, cu prețul înrobirii sufletului.
Iată paradoxul creștinismului: Iisus a călcat pe moarte și i-a eliberat pe robi. Dar, cum Împărăția Lui nu aparține acestei lumi, așa și libertatea pe care El a promis-o este altfel decât libertatea lumii. Acesta este marele mister. Și de aceea, după ce Franz este luat, bătrânul judecător nazist se așază pe scaunul pe care șezuse, legat, celălalt, își pune propriile mâinile în poală și se uită lung la ele. Privirea din ochii lui transmite ceea ce cuvintele nu pot: că el, bătrânul, știe că s-a făcut singur prizonierul răului și știe că și-a plătit libertatea trupului cu cea a sufletului său.
Ăsta este totalitarismul! Sătenii, care știu cine este Hitler cu adevărat și-l disprețuiesc, dar nu i-o pot spune lui Franz decât în șoaptă, îngroziți – ei ne arată cum e să trăiești în totalitarism. Hitler nu vă cere doar obediență, vă cere sufletul. Aceasta este semnificația refuzului lui Franz de a-i fi loial lui Hitler. El înțelege. Oamenii îi spun că nimeni nu va remarca sacrificiul lui și că nu se va schimba nimic. Franz persistă, nu pentru că se așteaptă la o recompensă în urma sacrificiului lui, ci pentru că asta trebuie să facă și pentru că va da socoteală în fața lui Dumnezeu Atotputernicul pentru alegerea lui.
Franz ar fi putut să coboare de pe cruce. I s-a oferit libertatea în fiecare moment, dacă ar fi semnat jurământul de credință față de Hitler. ”E doar o hârtie”, îi spune avocatul. ”Gândește-te la familia ta”. Dacă Franz Jägerstätter, cel din viața reală, ar fi făcut asta, poate că după război că ar fi avut o viață lungă, alături de Fani și copiii lor și într-o bună zi, alături de nepoți. Cine l-ar fi învinuit? A îndurat suferința din închisoare, ceea ce majoritatea creștinilor austrieci n-au făcut. Soția lui ar fi avut un soț, copiii lui, un tată. În plus, soarta războiului n-a fost decisă de faptele acestui țăran austriac.
Dar Franz și Fani nu priveau astfel lucrurile. În casa lor se află un tablou mare, curat și frumos cu Hristos crucificat, cum probabil se găsește în mai toate casele din satul lor. Crucifixul nu era un obiect decorativ pentru familia Jägerstätters; acesta îi învăța cum să trăiască și cum să moară. Că își dădeau seama sau nu, ei învățau lecția crucifixului, astfel încât să-și ducă viața precum Iisus. În timp ce mă uitam la Fani aseară, m-am gândit la Kamila Bendova, soția fostului dizident anticomunist, Vaclav Benda. Guvernul comunist ceh l-a închis pe credinciosul catolic pentru activitățile lui dizidente. Era posibil să-l fi împușcat. La un moment dat, i-au oferit libertatea, în schimbul acordului său de a părăsi Cehoslovacia împreună cu familia și de a se muta în vest. Cine l-ar fi acuzat pe Benda, dacă ar fi acceptat? Dar Kamila, care ducea singură povara creșterii celor șase copii ai lor, într-o vreme când familia era vânată de guvernul totalitar, i-a scris lui Benda și i-a spus nu, noi trebuie să rămânem aici, lângă poporul nostru. Noi trebuie să fim martorii adevărului, iar suferința familiei noastre este mărturia. Fii pe pace, soțul meu, acasă totul este în regulă.
Și familia Benda avea un crucifix mare pe peretele din sufragerie, în apartamentul din Praga al Kamilei, unde și-a crescut copiii împreună cu soțul ei, care a murit în 1999.
Pentru acea familie creștină, Iisus nu e doar de admirat, ci și de urmat. Și asta au și făcut. Mă gândesc la vorbele pastorului luteran Richard Wurmbrand, un supraviețuitor al gulagului românesc: „Am văzut creștini, în închisorile comuniste, legați la picioare cu lanțuri de 20 de kilograme, torturați cu vătraie din fier înroșite în foc, cărora li se îndesau pe gât linguri de sare fără a li se da apă, înfometați, biciuiți, suferind de frig, care se rugau cu fervoare pentru comuniști. Este inexplicabil, din punct de vedere uman. Este dragostea lui Iisus, care se revarsă în sufletele noastre.”
Este o taină a credinței! Cum a spus Alan Jacobs, nu o poți explica, dar poți să o arăți. Cred că e o adevărată binecuvântare că am văzut ”O viață ascunsă” în seara de dinainte de a începe să scriu un nou capitol din cartea mea. Este vorba acolo despre rolul pe care îl joacă credința în rezistența față de totalitarism.
Încă ceva și mă opresc. Alan Jacobs comentează ultima scenă a filmului:
Din nou, aceasta e o mare taină. Dar filmul conține și o alta, care necesită și mai mult curaj de a o descrie.
„Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El.” Filmul se termină nu cu moartea lui Franz, ci cu durerea devastatoare a lui Fani; în timp ce ea plânge și suferă, încercând să facă față vieții, crescându-și copiii fără soțul iubit într-un sat care le-a disprețuit aproape tot timpul, pe ea și pe fiicele ei, din cauza lui, Fani își ia soarta în propriile mâini. Ea are sau evocă o viziune, printr-o inexplicabilă forță a voinței. Și nu este doar dorința obișnuită de a fi alături de cei aflați departe de ea, deși e și asta: este, mai degrabă, o viziune despre Noua Creație, καινὴ κτίσις, restaurarea a tot ce a fost desfigurat și distrus de răutatea oamenilor. Este, în momentele finale ale filmului, o mărturisire a încrederii în promisiunea rănitului Domn, care stă pe scaunul de domnie și spune; „Iată, noi le facem pe toate.”
St. Radegund, micul sat pângărit de îmbrățișarea nazismului și de tratamentul răzbunător aplicat familiei Jägerstätter este, în viziunea escatologică a creștinismului și a credincioasei creștine Fani Jägerstätter, în plenitudinea timpului, renăscut și mântuit. Leul stă alături de miel. Câți critici care au văzut filmul acesta au înțeles legătura dintre credința lui Franz și cea a lui Fani și viziunea lumii renăscute prin mila Domnului – o milă întruchipată în această lume prin martiriul unui țăran, asemenea lui Mesia, acum 2000 de ani? Câți privitori creștini au înțeles asta?
Să ne înțelegem, nu spun că ești un om sau un creștin rău dacă nu îți place filmul lui Malick. El e un regizor dificil, nu este pentru toată lumea. Poate că înțelegi ce încearcă Malick să spună, dar crezi că nu îi reușește. E-n regulă. Nici nu spun că ești un creștin slab, dacă nu ai înțeles filmul, sau că neînțelegerea filmului te condamnă. Franz și Fani au trăit într-o lume mult mai instruită în cultura creștină, Scriptură și simbolism și care, totuși, nu a înțeles creștinismul. Dar cred că eșecul multora de a înțelege limbajul acestui film este o caracteristică a vremurilor. Adaug faptul că un artist care nu reușește să transmită mesajul trebuie, într-o oarecare măsură, să poarte o responsabilitate. Dar este vorba și de o parte a audienței care vrea ca totul să fie explicat, să fie lipsit de mister, care nu înțelege ce înseamnă să stai strâmb și să judeci drept sau „să spui adevărul, dar să-l spui altfel”, ca s-o citez pe Emily Dickinson. Propria noastră mântuire se pierde în ceața istoriei, din cauza indiferenței noastre. Neputința de a înțelege filmul lui Malick exemplifică ceea ce spunea teologul Robert Wilken în eseul său din 2004 „Biserica drept cultură”. Fragmente:
„În timpul vieții mele am asistat la colapsul civilizației creștine. La început, procesul dezintegrării era lent, ca o uzură continuă, dar în ziua de azi e accelerat la maximum și, ceea ce e mai grav, a devenit deliberat, intenționat și nu e doar promovat de către denigratorii creștinismului, ci deseori amplificat și alimentat de creștini înșiși.”
Mai departe:
„Nimic nu este mai necesar, în zilele noastre, decât supraviețuirea culturii creștine, pentru că ea a devenit periculos de fragilă în generațiile recente. În prezent, în istoria Bisericii din această țară (și în general în Vest) este o urgență mai mică să convingi cultura alternativă în care trăim de adevărul lui Isus, decât este pentru Biserică să-și spună propria poveste credincioșilor ei, și să-și cultive propria viață, sa-și întrețină cultura cetății lui Dumnezeu, republica creștină. Asta nu se va întâmpla fără o renaștere a disciplinei morale și spirituale alături de un efort ferm din partea creștinilor de a înțelege și apăra ce a rămas din cultura creștină. Din nefericire, societatea în care trăim nu mai are o poziție neutră față de creștinism. Statele Unite ar fi un mediu mult mai puțin ospitalier pentru exersarea credinței, dacă toate simbolurile culturii creștine ar fi eliminate din viața publică și dacă practica creștină ar fi tolerată numai în condiții restrictive.
Dacă această cultură creștină va fi să fie revigorată, practicile sunt mai importante decât revirimentele, ritualurile – mai edificatoare decât culmile spirituale, Crezul – mai semnificativ decât pătrunderea înțelesurilor teologice, iar celebrarea zilelor sfinților – mai înălțătoare decât Ziua Mamei. Este multă înțelepciune în ponegrita expresie ”ex opere operato”, deoarece rezultatul rezidă în acțiune. Intenția e ca trestia bătută de vânt. Fapta contează, iar dacă noi facem ceva pentru Dumnezeu, atunci, face și El ceva pentru noi.”
Mă interesează mai puțin că acești critici de film seculari nu înțeleg gramatica filmului, decât faptul că creștinii înșiși nu o înțeleg. În ”O viață ascunsă”, un bătrân îi spune lui Franz că vin vremuri și mai grele, când oamenii nu se vor mai lupta pentru adevăr, ci vor fi indiferenți. Din perspectivă creștină, trăim acele timpuri acum. Ca orice creștin care vede filmul – și insist că e un film de văzut, iată o operă de artă creștină minunată – trebuie să mă întreb: Sunt eu un discipol credincios al Domnului sau un simplu admirator? Știu copiii mei povestea creștină? Cum își vor păstra ei credința – și sufletul nemuritor – în vremuri vitrege, dacă nu o știu?
După cum am spus în postarea de ieri, ”O viață ascunsă” mă ajută să le explic Opțiunea Benedict (carte scrisă de Rod Dreher în care insistă asupra urgenței pentru creștini de a se retrage și constitui o societate paralelă, în interiorul societății – n.n.) mult mai clar oamenilor. Nu este și nu a fost niciodată vorba despre a evada în munți pentru a scăpa de fărădelegea omenească. Răul lumii te va ajunge chiar și în satul tău alpin, izolat. Opțiunea Benedictină ne propune să trăim pe timp de pace în așa fel încât, atunci când naziștii îți bat la ușă și îți cer să îi juri credință lui Hitler și toți oamenii din sat, chiar și pastorul, spun că ăsta e cel mai bun lucru de făcut, să ai puterea interioară și viziunea să spui: „Nu” cu orice preț. Dacă o familie simplă de țărani austrieci a putut să facă asta, noi de ce n-am putea?
ACTUALIZARE
Un cititor remarcă faptul că Malick, care a studiat filozofia în studenție, trebuie să fi reținut diferența dintre „credincios și admirator” din acest pasaj al cărții filozofului existențialist creștin Soren Kierkegaard, „Inițiere în creștinism”:
Este bine cunoscut faptul că Isus a folosit mereu termenul de „discipol”. Niciodată nu a chemat admiratori, idolatri sau adepți. Nu, el cheamă oameni care să-L urmeze. Hristos nu caută aderenți la o învățătură, ci discipoli ai unei vieți. Iisus a înțeles că a fi discipol era în cea mai profundă armonie cu ceea ce a afirmat despre El însuși.
Iisus a spus despre Sine că este Calea, Adevărul și Viața. Din acest motiv, El nu ar putea fi niciodată mulțumit cu aderenți care doar acceptă învățătura Lui – în special cu cei care în viața lor au ignorat-o sau au lăsat lucrurile să-și urmeze cursul obișnuit. Întreaga Lui viață pământeană a fost menită a fi însoțită exclusiv de oameni care să-L urmeze, admiratorii fiind total descurajați. Iisus a venit pe lume cu scopul de a salva, nu de a instrui. În același timp – după cum arată munca lui de salvare – a venit pentru a fi modelul, pentru a chema la El pe cel care-i va călca pe urme, care va deveni discipol. De aceea, Iisus s-a născut, a trăit și a murit, în singurătate. Este absolut imposibil pentru oricine să se sustragă de la exemplu, scuzându-se sau eschivându-se pe motiv că El ar fi avut avantaje lumești. Din punctul ăsta de vedere, să-L admiri pe Isus este o invenție falsă a perioadei mai târzii, susținută de ideea de „noblețe”. Nu, nu e absolut nimic de ”admirat” la Isus, în afară de sărăcie, suferință și ocară.
Atunci, care este diferența dintre admirator și discipol? Un discipol este, sau se străduiește să fie ceea ce admiră. Un admirator este detașat, încă. El nu reușește să vadă că ceea ce admiră își cere dreptul asupra lui și nu reușește să fie sau să se străduiască a fi ceea ce admiră. A vrea să admiri, în loc să-l urmezi pe Isus, nu este neapărat o invenție a unora rău intenționați. Nu, este mai mult o născocire a celor lipsiți de verticalitate, care se poziționează la o distanță confortabilă. Admiratorii sunt uniți de cel admirat doar prin imaginația exaltată. Pentru ei, cel admirat este asemenea unui actor pe scenă, doar că, vorbind de viața reală, efectul produs e mai puternic. Admiratorii emit aceeași pretenție ca la teatru, anume să stea la o distanță sigură de scenă. Admiratorii sunt cu toții doritori să-l servească pe Iisus atâta timp cât pot păstra o distanță sigură, fără a se simți în pericol. Astfel, ei nu acceptă faptul că viața lui Iisus este un imperativ. Acest lucru îi destabilizează. Caracterul Lui ciudat și radical vine ca o insultă, iar atunci când Îl văd așa cum este El cu adevărat, devin incapabili să dobândească liniștea pe care o caută cu ardoare. Ei știu foarte bine că apropierea de Iisus duce la evaluarea lor. Deși El nu se pronunță împotriva lor, ei știu că însăși viața Lui o judecă pe a lor. Viața Lui este expresia terifiantă a cât de cumplit de fals este să admiri adevărul, în loc să-l urmezi. Când nu există nici un pericol, când e pace deplină, când totul este convenabil creștinismului nostru, este foarte simplu să confunzi un admirator cu un discipol. Și asta se întâmplă pe nesimțite. Admiratorul poate avea iluzia că poziția sa e autentică, dar de fapt, doar pretinde că este un discipol autentic și joacă un rol inofensiv. Așadar, răspundeți la chemarea de a fi discipoli!
Cine cunoaște cât de cât natura umană nu poate pretinde că Iuda nu a fost un admirator al lui Isus! Și știm că la începuturi Iisus a avut mulți admiratori. Iuda a fost un admirator și mai târziu a devenit trădător. E limpede, ca stelele de pe cer, că cei care doar admiră adevărul vor deveni trădători atunci când va apărea un pericol.
Admiratorul este orbit de o falsă siguranță a măreției; dar dacă intervine vreun inconvenient sau vreun pericol, se retrage. Să admiri adevărul, în loc să-l urmezi, este la fel de îndoielnic ca focul iubirii erotice, care, cât ai bate din palme, se poate transforma în exact opusul, respectiv în ură, gelozie și răzbunare.
Există și o poveste a încă unui admirator, anume Nicodim (cel din Evanghelia după Ioan – n.n.). În ciuda reputației sale compromise sau a eforturilor depuse, Nicodim a rămas numai un admirator. El nu a devenit niciodată discipol. Ca și cum i-ar fi spus lui Iisus: „Dacă putem ajunge la o înțelegere, tu și cu mine, atunci accept învățătura ta în eternitate. Dar aici, în această lume, nu, asta nu pot face. Nu ai putea face o excepție pentru mine? Nu ar fi suficient dacă, din când în când, cu mari riscuri, aș veni la tine, noaptea, iar ziua (da, recunosc cât de umilitor și respingător e pentru mine, totodată jignitor la adresa ta) să spun: Nu te cunosc?” Iată în ce pânză de minciuni se poate împotmoli un admirator.
Sunt sigur că Nicodim era bine intenționat. Sunt la fel de convins și că ar fi gata să ne asigure foarte convingător că el a acceptat adevărul învățăturii lui Iisus. Nu e adevărat, însă, că atunci când cineva vrea să te convingă de ceva fără să își schimbe viața în vreun fel, de fapt se face de râs? Dacă Iisus ar fi acceptat o versiune mai ieftină a discipolului – un admirator care jură pe tot ce are mai sfânt pe lume că este convins – atunci Nicodim ar fi putut fi acceptat. Dar nu a fost. Acum să ne gândim că mărturisirea lui Hristos nu mai prezintă nici un pericol – așa cum se întâmplă azi, fără îndoială, în atâtea țări creștine. Să presupunem că nu mai trebuie să călătorim noaptea. Diferența dintre urmez și admir – dintre a fi sau cel puțin a te strădui să fii – rămâne valabilă. Să lăsăm deoparte acum pericolul legat de mărturisirea lui Iisus și să ne gândim mai degrabă la pericolul real care este intrinsec legat de calitatea de a fi creștin. Nu cumva Calea – cerința lui Isus către noi de a muri pentru lume, de a renunța la lumesc, sacrificiul de sine – nu e aceasta ceva îndeajuns de periculos? Dacă porunca lui Iisus ar fi urmată, nu ar reprezenta un pericol? Nu ar fi suficient pentru a face diferența dintre un admirator și un discipol? Diferența între admirator și discipol rămâne, indiferent unde ne aflăm. Admiratorul nu face niciodată vreun sacrificiu real. Întotdeauna vrea să fie în siguranță. Deși cuvintele, frazele și cântecele lui sunt inepuizabile în a-L slăvi pe Isus, el nu renunță la nimic, nu-și schimbă viața, nu va fi ceea ce admiră, iar viața lui nu se va materializa în ceea ce se presupune că admiră.
Nu e la fel pentru discipol. Nu. Discipolul aspiră să devină ceea ce admiră. Și, chiar dacă trăiește printre oameni creștini, în fața lui se ivește același pericol ca în vremurile în care era periculos să mărturisești deschis că Îl urmezi pe Iisus. Și, datorită vieții discipolului, va deveni evident cine sunt admiratorii, deoarece ei vor fi incomodați de prezența lui. Dacă aceste cuvinte, așa cum sunt ele prezentate aici, vor deranja pe mulți, atunci ele sunt destinate admiratorilor.
Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/on-not-getting-malick-movie-a-hidden-life/
Reacționarii 