De Paști: Bucuria ortodoxiei

Rod Dreher

În acest weekend a fost al treisprezecelea Paști al meu într-o parohie ortodoxă. Adâncimea și frumusețea slujbelor din Săptămâna Mare mă emoționează de fiecare dată.  Perioada Postului Mare nu a fost prea grozavă pentru mine, datorită diferitelor ispite, dar slujbele din Joia Mare m-au adus înapoi în starea în care trebuia să mă aflu.

Rugăciunile și slujbele din Săptămâna Mare sunt lungi, pline de cântări din Sfânta Scriptură, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. Îl citez adesea pe antropologul Paul Connerton atunci când spune că acele culturi care rezistă în fața modernității sunt cele care au o poveste sacră pe care o „sedimentează în oase” prin ritualuri colective ce implică trupul. Nu există nimic în creștinismul american care să facă aceasta precum Ortodoxia în timpul Săptămânii Mari, cel puțin din experiența mea.

În această săptămână am primit patru noi tineri convertiți în parohia noastră. Toți au puțin peste 20 de ani, iar doi dintre ei sunt încă la facultate. Au participat la majoritatea slujbelor din această săptămână (la mai multe decât am participat eu, cu siguranță). Am auzit din întâmplare, în această după-amiază, cum doi dintre membrii mai vechi ai parohiei spuneau cât de impresionați sunt de devotamentul noilor convertiți. Este foarte adevărat. Vorbind cu ei, este ușor să devii entuziasmat de Ortodoxie. Presupun că este adevărat pentru toți noii convertiți, indiferent de confesiune, dar este totuși interesant să îi auzi exprimând ce au de spus. Câțiva dintre noi discutam la un moment dat după slujbă despre câte metanii făcusem în timpul acesteia. Cineva a spus că înțelege de ce oamenii se plictisesc și se îndepărtează de creștinismul practicat în stilul culturii pop și caută ceva mai riguros (aceasta s-a întâmplat cu unul dintre acești noi convertiți, care, până să descopere Ortodoxia, ajunsese la concluzia că nu este de fapt creștin). O altă persoană discuta despre ceea ce atrage persoanele de vârsta sa la Islam – inclusiv rugăciunea-cu-trupul, ce sugerează ascultarea. Există ceva foarte adânc și copleșitor la acestă rugăciune atât de intensă încât ne aplecăm fruntea până la podea. Ei bine, practicăm asta destul de des în Ortodoxie în timpul Postului Mare și mai ales în timpul Săptămânii Mari.

Este ceva mărunt, poate, dar este o manifestare exterioară a unei stări interioare. Pot spune că aceasta este ceea ce m-a scos din starea de lâncezeală spirituală ce dura de luni de zile. Stând în timpul slujbelor, ascultând toate cântările din Scriptură, printre imnuri, cu toate plecăciunile și metaniile, în timp ce comemoram începutul Patimilor – am fost măturat de puternicul și adâncul curent al lucrurilor din jurul meu.

Căutând în acest weekend unele informații pe un site ortodox rusesc de limbă engleză, am găsit acest interviu cu un rus ce se convertise la catolicism în tinerețe – un lucru deloc ușor în Rusia – deoarece, fiind un adolescent neliniștit, fusese fermecat de istoria medievală a Europei, care e, desigur, pătrunsă de catolicism. Și, iubind cultul din catedrala catolică din Moscova, a fost determinat să se convertească de la botezul său ortodox. În cele din urmă a mers într-un pelerinaj în Vest și a fost șocat să descopere că religia catolică de care se îndrăgostise a fost în mare parte dată la o parte de Conciliul Vatican II. Acest rus – acum un preot ortodox spunea:

“Ar trebui să înțelegem clar diferența dintre tradiția catolică dinainte de Conciliul Vatican II și noua tradiție ce s-a format după acest conciliu, deoarece acest important moment istoric a schimbat drastic religia catolică.”

Rusul continuă să discute despre cum, experimentând în timpul pelerinajului atitudinea lipsită de respect a cultului și pietății occidentale, i s-au frânt atât inima, cât și devoțiunea sa către Roma. Spune:

“Biserica Catolică de astăzi este o biserică a inovaționismului triumfant, unde multe tradiții au fost abandonate și uitate. Multe lucruri considerate valoroase timp de douăzeci de secole au fost declarate pur și simplu inutile la sfârșitul secolului XX și începutul secolului  XXI. În particular, unul dintre cele mai monstruoase dezastre spirituale ale catolicismului a fost Conciliul Vatican II, care a reformat radical tot catolicismul într-un manieră protestantă.

Din păcate, aceasta a afectat, în primul rând, devoțiunea credincioșilor. De exemplu, ajunsese foarte normal ca pelerinii catolici să își lase rucsacurile pe altar. Nu îmi pot imagina asta în Ortodoxie. Atitudinea noastră față de altar este atât de plină de evlavie, încât nici preotul nu ar îndrăzni să își pună ochelarii sau cartea de rugăciuni pe el. Este doar pentru obiectele care trebuie să se afle acolo.

Evident, am fost foarte supărat pentru această nepăsare pentru propriile lor tradiții și de antipatia lor față de lucrurile vechi pe care le iubeam cu adevărat în catolicism.”

Am găsit întotdeauna încurajatoare momentele în care catolicii – în special tinerii catolici – pleacă într-o misiunea de recuperare a lucrurilor pe care părinții și bunicii lor le-au aruncat. Precum explică Marco Sermarini, bunul meu prieten catolic din Italia, în Opțiunea Benedict, (carte a lui Rod Dreher, în care susține necesitatea construirii unei comunități alternative a creștinilor, care să subziste în interior, dar în paralel cu societatea actuală – n.n.)

“În călătoriile mele în căutarea Opțiunii Benedictine, nu am găsit o transpunere mai apropiată de aceasta decât în Tipi Loschi, comunitatea catolică viguros ortodoxă, voios contraculturală din Italia, recomandată mie de părintele Cassian de Norcia. Călătorind cu Marco Sermarini, liderul Tipi Loschi, printre dealurile de deasupra orașului său, l-am întrebat cum am putea dobândi noi, ceilalți, ceea ce a descoperit comunitatea sa.

«Începeți prin a deveni serioși în a trai o viață creștină», a spus el. «Acceptați că nu poate exista o cale de mijloc. Tipi Loschi a început ca un grup de tineri catolici care își doreau mai mult de la viața lor duhovnicească decât Deismul Moral Terapeutic.»”.

„Aceasta era viața mea”, a spus Marco. „Nu știam că învățăturile lui Iisus Hristos se adresau întregii mele vieți, nu doar părții religioase a ei. Dacă vei recunoaște că El este Domnul a toate, îți vei organiza viața într-un mod radical diferit.”

Ceea ce Marco și prietenii săi au găsit, spre marea lor surpriză, a fost că tot ceea ce aveau nevoie pentru a trăi credința împreună era chiar în fața lor. „Nu am inventat nimic,” a spus el. „Nu am descoperit nimic. Noi doar redescoperim o tradiție care era închisă într-un vechi cufăr. Oamenii au uitat.”

Citiți mai multe despre aici. Viața lor catolică nu este doar o viață de rigoare morală, ci o viață mai conformă cu tradiția catolică decât ceea ce vedem de obicei în lumea modernă. Se poate. Aceasta este bucuria ortodoxiei catolice – nu este aceeași cu bucuria Ortodoxiei cu O mare, dar se poate observa ce au în comun.

În creștinismul ortodox, acțiunea de regăsire nu are loc în același sens. Este o regăsire într-un sens diferit. Am întâlnit recent o femeie grec-ortodoxă mai în vârstă, care se îndepărtase de biserică. Mi-a spus că, atunci când se mutase în micul ei oraș, exista o parohie grec-ortodoxă, dar era mică și foarte exclusivistă. Spunea că ea era singura grecoaică de acolo născută în America iar ceilalți o făceau să se simtă ca un intrus, cu toate că vorbea limba greacă. A renunțat să mai meargă la biserică și, în cele din urmă, s-a îndepărtat de creștinism. Aș vrea să spun că acesta este un caz izolat, dar există tendința de a mai găsi astfel de povești legate de unele parohii mai vechi care au devenit „Tribul Strâns la Rugăciune”. Însă există, de asemenea, și parohii care au un nucleu etnic mai vechi, dar care sunt primitoare cu convertiții. În orice caz, aceste vechi tradiții și forme de închinare sunt daruri neprețuite transmise nouă, dar dacă le privim ca un scop în sine și nu ceea ce ar trebui să fie: mijloace de a ne îndruma și conduce către Dumnezeu, atunci vor fi doar oase uscate. Nu Tradiția este destinația; Tradiția este o hartă de încredere ce ne conduce către destinație.

Un prieten mi-a transmis prin email acest articol foarte interesant despre ceea ce baptiștii și ceilalți protestanți pot învăța de la Ortodoxie. Autorul este Andrey Shirin, un rus de credință evanghelică ce locuiește și lucrează în SUA. Fragmente:

«1. Ajustarea cultului la cultura populară este supraevaluată

Pentru multe biserici protestante din America, a devenit aproape un crez că stilul de rugăciune trebuie să corespundă culturii populare. Acesta este un efort de a asigura faptul că oamenii neîmbisericiți pot „relaționa” cu venerarea creștină. Mulți lideri de biserici și denominații sunt, poate, convinși de aceasta, dar oare se verifică empiric această idee larg răspândită? În timp ce multe congregații protestante fac eforturi supraomenești pentru a alinia cultul la gusturile și tendințele populare, multe dintre aceste biserici s-au oprit din creștere. Bisericile ortodoxe nici măcar nu folosesc instrumente muzicale în cult, dar, cu toate acestea, au cel mai mare procent de adulți sub 30 de ani dintre aderenți, comparativ cu alte grupări creștine.

Mai mult:

4. La fel și frumusețea.

Spre deosebire de catolici și ortodocși, protestanții nu au o persoană feminină importantă căreia să i se închine. Cu toate că multe biserici protestante din SUA recunosc importanța artei, estetica rămâne în mare parte o limbă străină. De multe ori importanța artei este limitată la potențialul său de evanghelizare, iar aceasta pare să micșoreze importanța artei creștine în ochii publicului larg. Aceasta nu se întâmplă în tradiția ortodoxă. Frumusețea este considerată esențială tuturor dimensiunilor de spiritualitate creștină, iar această valoare este reflectată în lăcașurile ortodoxe. Creștinismul ortodox înțelege că natura umană tânjește după frumos. Aprecierea pentru frumos răzbate din culturile orientale, precum și din creștinismul răsăritean. O mare parte a bisericilor protestante din SUA ar trebuie să acționeze mai hotărât pentru înfrumusețarea lăcașurilor.

5. Nu este „Iisus și cu mine”; este „Iisus și cu noi toți, vii și adormiți”.

„Eu și Iisus avem chestia noastră; eu și Iisus avem totul pus la cale”, spune o cunoscută melodie evanghelică. Această mentalitate individualistă, care pare să reflecte o mare parte a protestantismului american, duce la acordarea unei importanțe secundare Bisericii față de mântuirea individuală. Dacă eu și Iisus, în această ordine, am pus totul la cale, nu este clar de ce am mai avea nevoie de frații și surorile noastre (sau chiar de pastori sau alți slujitori). Legătura dintre această mentalitate și stranele goale din diminețile de Duminică pare evidentă.

În contrast, acest etos individualist este foarte străin de spiritualitatea Ortodoxă. Conform învățăturii Ortodoxe, participarea la slujbe este esențială pentru mântuire, ce are un important aspect de comuniune. În plus, liturghia este locul unde nu numai cei vii sunt prezenți, ci și sufletele celor adormiți, întărind credincioșii în călătoria lor duhovnicească.

Nu este nevoie ca cineva să adere la dogma ortodoxă pentru a realiza că recunoașterea importanței comuniunii și a altor puncte tari ale credinței și cultului creștin ortodox pot avea o influență pozitivă asupra bisericilor protestante din America. Poate un dialog mai bun între liderii acestor două tradiții ar putea fi benefic tuturor.

Între timp, se pare că noi, baptiștii și ceilalți protestanți, putem rosti încă o dată refrenul vesel de „Hristos a înviat!” cu surorile și frații noștri ortodocși, ce sărbătoresc Învierea în această duminică.»

Citiți întregul articol. 

Ortodoxia americană a înregistrat un aflux important de creștini evanghelici în ultimele două sau trei decenii. Aceștia au întărit Ortodoxia deoarece au adus cu ei zelul evanghelic și pasiunea pentru credință. Calea mea spre Ortodoxie nu a fost dinspre Biserica Evanghelică, ci dinspre cea Catolică. Nu a fost o cale intelectuală (deși aș fi putut urma o astfel de cale), ci, de fapt, precum cei mai mulți dintre voi știți, a fost o cale plină de pietre, spini și multă suferință. Dar a fost o cale iluminată de slujbe pline de uimire și tradiții pioase foarte vechi, ce m-au atras din sinele interior spre uniunea cu Iisus Hristos.

Nu mă înțelegeți greșit, totuși: conservatorismul doctrinar și moral al ortodoxiei, în sensul de a rămâne credincios învățăturii consacrate, a fost o parte esențială a atracției mele către credința ortodoxă. Dar frumusețea cultului și disciplina spirituală au fost cele ce au reînviat creștinul epuizat și zdrobit care eram.

Cam acum cinci ani eram blocat într-o gravă criză spirituală. Preotul meu de atunci mi-a spus să practic rugăciunea contemplativă (rugăciunea lui Iisus) pentru o oră în fiecare zi. Am crezut că aceasta se învecina cu abuzul spiritual. Cum aș fi putut să mă rog atât de intens pentru o perioadă atât de lungă? Dar am făcut-o … și prin acea disciplină spirituală, sinele meu anxios și haotic a devenit calm, iar adevărata muncă de vindecare a putut începe. Mai târziu, când eram bine, l-am întrebat pe preotul meu cum de a știut că aceea are ceea ce aveam nevoie – o disciplină intensă de rugăciune, în loc a citi o carte (metoda mea preferată de a face față crizelor)?

„Trebuia să de scot din starea aceea”, mi-a spus.

Atât de simplu – și atât de profund. Același lucru a avut din nou efect asupra mea târziu în Săptămâna Mare. Menționasem unui alt membru al parohiei, la începutul Săptămânii Mari, că nu eram prea bine, oarecum, și că nu mă simțisem în stare să vin la biserică pentru a participa la slujbe. „Vino, doar,” a spus, „și lasă cântările să lucreze pentru tine”. Așa că am venit. Am renunțat să încerc să mă gândesc la lucrurile care mă apăsau și m-am predat imnurilor, Psalmilor, lungilor pasaje din Vechiul și Noul Testament cântate în timpul slujbelor, norilor de tămâie din jurul altarului, lumânărilor de pretutindeni, închinăciunilor, plecăciunilor, și, da, metaniilor. M-au scos din acea stare și m-au reorientat către Dumnezeu. Reușesc de fiecare dată. Ce mare dar este Ortodoxia! Nu este de mirare că acei tineri o iubesc atât de mult. De asemenea, este un dar să vezi credința prin ochii lor curați.

(Notă către cititori: Nu sunt interesat de dezbaterile teologice. Dacă doriți să aveți o discuție teologică, voi posta comentariile, atât timp cât sunt de bună credință, dar nu vă așteptați să mă implic.)

The American Conservative

Foto: Părintele Joshua Trant împrăștie petale de trandafir pe mormântul simbolic al lui Hristos în timpul slujbei din Vinerea Mare, la Biserica Ortodoxă a Sfântului Apostol Matei din Baton Rouge