de Joshua Hren
Pare că relativismul ar trebui să fie cel mai blând legiuitor. Adică o doctrină potrivit căreia “adevărurile” și morala nu au nicio bază absolută și imuabilă, ci reprezintă mai degrabă convenții rezultate dintr-un vast număr de contexte istorice sau culturale: să fie, cumva, relativismul întruparea smeritei plecăciuni în fața unui număr indefinit de noțiuni care definesc “binele” și “răul”? Metafora revelatoare a papei Benedict al XVI-lea în ceea ce privește relativismul – și anume, “dictatura relativismului” – este în mod special potrivită în acest context, căci denotă perfect duplicitatea paradoxală a relativismului: pe de o parte ne reasigură de caracterul lui dialogal și democratic, în timp ce pe de altă parte își execută și își impune cu violență dogmele.
Tocqueville atinge parțial acest paradox atunci când descrie incredibila putere a cenzurii din majoritatea regimurilor democratice. Regii și principii, scrie el, “au utilizat violența materială, asupra trupului”, în timp ce “republicile democratice din zilele noastre au dat violenței o natură intelectuală, asemenea voinței umane pe care doresc să o constrângă”. Când un singur om guverna absolut, “despotismul, pentru a atinge sufletul, lovea cu cruzime trupul, iar sufletul, scăpând din aceste lovituri, se putea ridica mândru deasupra”. Pe de altă parte, în republicile democratice, “tirania nu procedează astfel; lasă trupul în pace și se îndreaptă direct către suflet”. În loc să amenințe disidentii cu moartea, opinia dominantă spune “ești liber să nu gândești cum gândesc eu; viața ta, bunurile tale, toate rămân cu tine; dar, începând din această zi, vei fi un paria, un străin rătăcit printre noi”.
Democrația si relativismul: aliați îndepărtați sau parteneri ciudați?
Benedict al XVI-lea știe că suntem animale sociale. Într-un mesaj mai puțin cunoscut pe care l-a dat în calitate de Prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credinței, Papa Benedict al XVI-lea oferă o primă cauză pentru care relativismul și-a câștigat, din diferite motive, un respect sacrosanct: relativismul este creditat cu nașterea toleranței democratice moderne, consacrând faptul că indiferent de cunoștințele pe care le-am putea căpăta, acestea pot veni numai dintr-o dialectică a perspectivelor; se consideră că un singur adevăr, valabil pentru toți, ar submina această pretinsă unitate a irezolvabilei diversități. “Relativismul”, scrie el, “ni se prezintă a fi fundația filozofică a democrației”. Spiritul democratic, continuă Benedict al XVI-lea, se dezvoltă într-o lume aparent “îmbogățită de faptul că toate drumurile sunt reciproc recunoscute ca părți ale efortului către ceea ce este mai bun”. Cei mai mulți susținători ai democrației preferă în mod necesar concurența, în piață, a ideilor și de obicei asociază preceptele monoteiste cu o monarhie învechită. În această viziune – descrie Benedict – regimul nostru politic trebuie să devină o competiție polifonică a afirmării adevărului si noi putem păstra acest fragil “sistem al libertății” numai dacă, canalizând relativismul, am folosi toate opiniile într-un “sistem de poziții care sunt conectate între ele deoarece sunt deopotrivă relative dar și dependente de situații istorice deschise unei noi dezvoltări… O societate liberală ar fi o societate relativistă: numai cu această condiție ar putea continua să fie liberă și deschisă viitorului.”
Avem de-a face cu o problemă în aparență de nerezolvat: condusă de dictatura relativismului, democrația poate deveni rapid cea mai rea formă de conducere pentru majoritatea cetățenilor ei, cetățeni mai mult sau mai puțin relativiști, regimul devenind din ce în ce mai mult înclinat spre fanatism. Relativiștii care cred că acțiunile noastre sunt bazate pe nimic altceva decât niște principii vagi, determinate in ultimă instanță de o alegere oarbă, nu pot acționa “cu toată inima” potrivit acestor principii. Mai mult, un astfel de relativist trebuie să-și reducă la tăcere rațiunea, care îi reamintește că principiile nu sunt nici mai bune, nici mai rele decât oricare altele: adică, atunci când reacționăm prin implicațiile relativismului, trebuie ori să respingem ori să acceptăm nimicul care ni se descoperă la baza fiecărei noastre convingeri, concluzii și preferințe.
Spiritul eticii democratice și spectrul relativismului
De obicei, în Statele Unite cel puțin, cei care pe de o parte condamnă relativismul, dar în același timp apără democrația liberală, o prezintă pe aceasta din urmă că fiind salvatoare dintr-unul din următoarele două motive – ori ambele simultan. În primul rând, Declarația de Independență pare a porni nu de la o simplă dorință a Fondatorilor de a răsturna puterea politică, ci de la o anume înțelegere a dreptului natural, adică o lege permanentă, care nu este supusă vicisitudinior și convențiilor istoriei – o lege care ar trebui să servească drept principiu universal pentru toți oamenii. Pe lângă faptul că citează adevărul “de la sine evident” conform căruia “toți oamenii sunt creați egali”, Jefferson insistă că Însuși Creatorul este Cel Care îl înzestrează pe om cu anumite drepturi inalienabile, printre care sunt viața, libertatea și dreptul la căutarea fericirii. Mai mult, atunci când pleadează pentru dreptul coloniilor la un “rang separat și egal”, Jefferson anunță că acest drept este dat de “legile naturii și de Dumnezeul naturii”, făcând și mai evident apelul său la legea naturală.
Cei care apără democrația și condamnă relativismul pot susține în mod rezonabil că, deși democrația – condusă de principiul guvernării majoritare – nu conține în sine niciun principiu care să împiedice relativismul, totuși Fondatorii au intenționat ca legile să fie scrise având permanent în minte legile naturale (viziunea unei legi naturale e opusă viziunii relativiste n.n.). Cu alte cuvinte, conform apărătorilor democrației liberale, relativismul, foarte agresiv azi în Statele Unite, reprezintă un atac la adresa viziunii evidente exprimată în documentele pe care Fondatorii noștri ni le-au lăsat. Însă cei care își asumă această poziție va trebui să recunoască deschis că aceste baze au reprezentat o protecție insuficientă împotriva armatei de cetățeni relativiști și a ruinelor spirituale și morale pe care aceștia le lasă în urmă.
Alții, susținători religioși ai democrației, se prevalează de observația lui Tocqueville potrivit cu care, deși enunțul formal al legilor permitea oamenilor să facă orice își doreau, religia i-a împiedicat să conceapă și să comită ceea ce este impulsiv și nedrept. E mult adevăr în observația lui Tocqueville conform căreia religia reușește atât să tempereze impulsivitatea specifică democrației, cât și să hrănească o anumită inocență în sufletele modelate de regimurile democratice. Din acest motiv nimeni din Statele Unite (din timpul lui Tocqueville) nu a îndrăznit să avanseze ideea că totul este permis. Acesta este motivul pentru care Tocqueville spune că religia “trebuie privită ca prima dintre instituții[le americane]”. Dar la Tocqueville, taxonomia legăturilor teologico-politice se ridică apoi către o afirmație provocatoare: “Despotismul poate conduce fără credință, dar libertatea nu. Cum este posibil ca societatea să scape de distrugere dacă chingile morale nu sunt consolidate în aceeași măsură în care cele politice se relaxează?”
Dacă întâmplător prezența religiei ar începe să se retragă, dacă relativismul ar reuși să-i remodeleze pe numeroșii săi aderenți care încă pretind dublă cetățenie în Împărăția lui Dumnezeu, într-o specie relativ umană, rușinată de trecutul său “absolutist”, atunci dicatura relativismului va fi câștigat dreptul de a conduce absolut. Până și un struț neevoluat ar putea vedea că credincioșii americani, în mare parte, au “progresat” către vieți de o spiritualitate individualizată marcate de deschidere radicală și chemări pastorale către neprevăzut.
Poate fi înfrânt “dictatorul luminat” prin tiranicid ?
Sub dictatura relativismului, cetățenii Împărăției lui Dumnezeu sunt asemenea unor strămutați ce au în față una din trei opțiuni. Se pot adăposti în buncăre “reacționare”, unde se pot alătura co-conspiratorilor, iar aici vor continua să își poarte conversațiile, conservând capitalul – adevărurile – într-o limbă pe care dictatorul nu o poate înțelege. Sau, printr-un fel de combinare a “înțelepciunii șarpelui” cu “nevinovăția porumbelului”, acești discipoli ai esențelor lucrurilor se pot infiltra în rândurile dictaturii relativismului, ducând la îndeplinire mici “misiuni din interior” când, să zicem, reușesc adoptarea câte unei legi pozitive, în concordanță cu cele naturale. Dar acești “agenți-dubli” ai lui Dumnezeu au la îndemână încă o opțiune, una cu rădăcini în încercarea Sfântului Toma d’Aquino de a justifica tiranicidul. Potrivit lui Dumb Ox, într-un regim care este”controlat de o autoritate” într-o manieră “opusă scopului pentru care autoritatea respectivă a fost constituită: nu numai că nu există obligația de a te supune autorității, dar există obligația de nu i te supune, așa cum au făcut-o sfinții mucenici, care au ales moartea decât să se supună poruncilor profanatoare ale tiranilor.”
Toma d’Aquino merge mai departe, insistând că cineva trebuie “lăudat și răsplătit” dacă “își eliberează țara ucigând un tiran”. Cu toate acestea, el face o precizare crucială, arătând că regimul unui tiran ar putea fi atât de perturbat încât supușii săi să ajungă să sufere mai rău din pricina tulburărilor cauzate de rezistență, decât conducerea tiranului în sine.
Să fie clar: nu mă refer la rezistența fizică activă împotriva încarnării umane a violenței dictatoriale și intelectualizate a relativismului. Oricât ar fi de adevărat că vom găsi relativiști în posturi de conducere din cele mai înalte eșaloane ale statelor, corporațiilor și chiar a părții omenești a Bisericii, dictatura relativismului reprezintă un regim mult mai puternic și atotpătrunzător decât acești indivizi particulari; îi lipsește centrul localizabil mterial, cel care, în cazul politicii clasice, e ocupat de tiran. Și aceasta este ceea ce face atât de grea problema înlăturării acestui tip de dictatură; natura ei ”imaterială” ridică probleme dificile. În cazul în care un supus al Împărăției lui Dumnezeu ar găsi motive pentru a comite un act tiranicid împotriva dictaturii relativismului, care ar considera el că este obiectul violenței sale justificate, având în vedere că el luptă mai degrabă cu o ideologie răspândită în toate, decât cu o persoană concretă anume? Prin ce mijloace poate fi o răsturnată o ideologie? O trecere abruptă de la dialogul care încearcă să-și promoveze, prudent, indivizilor principiile de bază, la o fermitate absolutistă care să înece vorbăria relativistă?
Amintiți-vă de afirmația lui Tocqueville, care spunea că în timp ce Principii “au materializat violența”, “republicile democratice din zilele noastre au dat violenței o natură intelectuală, asemenea voinței umane pe care doresc să o constrângă”. Să aplicăm cele mai sus spuse de Toma d’Aquino cu privire la această violență intelectualizată: având în vedere că prin ea domnește în cea mai mare parte dictatura relativismului, nu cumva doritul tiranicid ar eșua folosind același tip de violență intelectuală? Nu cumva acest tiranicid metaforic s-ar transforma în ceva de nerecunoscut, până la deveni precum însuși adversarul împotriva căruia luptă? Există și alte modalități de rezistență la tiranie?
Acestea sunt motivele pentru care Toma d’Aquino ne-a spus să fim precauți: acționând împotriva tiranului, “putem fi atrași în pericole cu mult mai grave decât tirania în sine”. Sf. Toma ne reamintește că dacă nu izbândim împotriva tiranului, atunci acesta (în cazul de față, dictatura relativismului) cu mai multă furie va continua. În acest fel, o rezistență activă la dictatura relativismului ar putea duce la o ascensiune a unui nou tip de tiran(ie) – una și mai rea. Este acest lucru valabil și pentru acțiunile noastre împotriva dictaturii relativismului? Și dacă da, vom rămâne astfel cu neplăcuta concluzie că este mai bine să ne supunem, lucrând ca “agenți dubli” și “reacționari” acolo unde putem, abținându-ne de la încercarea de a răsturna această tiranie imaterială?
Venirea Împărăției lui Hristos
Sfântul Augustin ne spune: “A nu rezista în fața unei greșeli înseamnă a o aproba; a nu denumi un adevăr înseamnă a-l respinge”. În cele din urmă Biserica este aceea care, mai mult decât oricare altă entitate economică sau politică (și pe bună dreptate) lucrează – întodeauna lucrează, prin intermediul Credinței pe care o păzește – iar credincioșii ei pot și trebuie să reziste dictaturii relativismului. Este adevărat că, mai ales în ultima vreme, prin intermediul unor teologii moderniste (alături de alte interpretări) sau printr-o “colegialitate” și “sinodalitate” problematică, oameni puternici din Biserică [textul are în vedere Biserica Catolică – n.n.], merg, cu sau fără intenție, către o cedare docilă și periculoasă în fața regimului relativismului. Și mulți dintre credincioși, în moduri mai puțin vizibile, le urmează exemplul sau își dau în mod liber concursul. Prea des, prelați și învățători, având propriile lor suflete (de)formate de regimul relativist, canalizează acest haos confuz și compromis de opinii prin predicile, învățătura și slujbele lor.
Hristos va veni să domnească. După cum scrie Papa Pius X, aceasă înseamnă că “Lui îi datorăm, prin urmare, nu numai un cult privat, ci și un cult public și social pentru a-L onora”. Restaurarea Împărăției lui Hristos înseamnă că datorăm o respingere concertată a păcatului relativist și o ascultare devotată Domnului Hristos. A-L asculta pe Domnul nostru Hristos înseamnă respingerea absolută a compartimentării: nu se poate da nicio asigurare regimului relativist că “opiniile noastre private” (adică acele adevăruri dogmatice și doctrinare, acele adevăruri al Revelației divine și ale tradiției sacre) nu se vor manifesta în viață noastră publică.
Prudența ne poate dicta că rezistența fizică la relativism ar putea duce, în anumite situații, la suportarea unor rele mai mari, cum ar fi o “toleranță” mai selectivă și vicioasă. Dar tot prudența ne permite să identificăm ocaziile care cer de la noi mărturisirea curajoasă a Adevărului. Nu putem avea încredere în propriul nostru Adevăr decât în calitate de subiecți ai Domnului, ne bucurăm de patrimoniul nostru lipindu-ne de învățăturile limpezi primite de la El.
Marea dificultate este aceea că, pentru a folosi cuvintele părintelui Felix Sarda Y Salvany, relativismul (ca și liberalismul) pune semnul egal între “fermitate și fanatism, noncompromis și intolerant, consecvență și îngustețe”. Având în vedere acest lucru, s-ar putea ca doar un număr relativ mic de catolici să fie pregătiți să plătească acest preț pentru credință. Fondatorul ei, scopul îndelungatei răbdări, Inima curajului, va ajunge, cu timpul, la capetele pământului. Reorientându-ne tot mai mult ființele către Împărăția lui Hristos, putem fi siguri că dictatura relativismului se va prăbuși, la timpul potrivit. Ca una dintre cele mai sofisticate manifestări ale răului, ea conține în sine cauzele propriei distrugeri.
Totuși, atât timp cât democrațiile se vor ține departe de religie, relativismul va continua să guverneze printr-o combinație duplicitară de „smerenie” și violență. Trebuie să ne luăm puterea și exemplul de la Sfinții Mucenici care, spune Toma d’Aquino, „mai degrabă au suferit moartea decât să se supună poruncilor blasfemice ale tiranilor”.
Traducere după https://www.lifesitenews.com/opinion/how-the-violent-dictatorship-of-relativism-can-and-must-be-overthrown
Sursă foto: aici
Reacționarii 