Rod Dreher
Vă salut, cititori. Am condus toată ziua. Trebuie să ajung în curând la o petrecere – mâine merg la o nuntă, iar seara asta, la petrecerea burlacilor – deci nu o să am timp să mă uit pe toate comentariile zilei, până mai târziu. Dar vreau să vă arăt această scrisoare uluitoare pe care am primit-o de la un cititor. Ştiu cum îl cheamă, l-am verificat online și este cine pretinde că e. Am omis câteva detalii pentru a-l proteja. Iată ce scrie:
Am văzut recent un video cu discursul dvs. la Conferința Națională a Conservatorilor despre dizidenții comuniști din secolul XX și ascensiunea spre totalitarism a statului poliţienesc roz din zilele noastre.
Sunteți unul dintre puținii scriitori care scot la iveală în mod consecvent progresismul persecutor și îl tratează serios. Cred că mulți conservatori de bună-credință, dar și americani apolitici în general, au crezut că fenomenul cultural al capitalismului progresist e o modă trecătoare, exacerbată de mass media, sau că e prezent numai în universități, unde studenții fac ceea ce au făcut încă din anii 1960. Aceasta este o abordare naivă.
Pentru a veni în sprijinul afirmațiilor mele, este important să vă împărtășesc biografia mea. Vă rog să respectați confidențialitatea datelor mele personale.
Numele meu este [urmează numele – n.a.] și sunt absolvent al facultății [detalii omise – n.a.]. Am crescut în mediul rural, sunt ”alb” și sunt primul din familia mea care a urmat o facultate de patru ani. Tatăl meu și-a pierdut slujba de la fabrică în timpul recesiunii, ca urmare a externalizării, dar a fost reangajat temporar pentru a-i învăța pe muncitorii chinezi să facă munca din care tocmai fusese disponibilizat. El a trăit în China câteva luni consecutiv, în decursul a doi ani. Privind retrospectiv, această experiență mi-a schimbat profund viziunea politică.
Am fost inițial creștin și republican, până când mi-am declarat public apartenența politică la 21 de ani și, ca mulți alții, am virat puternic spre stânga. De pe la 20 de ani m-am considerat ”progresist” și chiar am lucrat la campania locală a candidatului Democrat [nume șters]. Acum am 30 de ani și m-am mutat de curând în [șters].
Spre sfârșitul anului 2014, la [o universitate de elită de pe coasta de est], am început să observ că studenții vorbesc cu dispreț despre oamenii din zona rurală, despre creștinii conservatori și despre albii fără studii universitare (uneori despre toate trei deodată). Comentariile astea m-au înfuriat când le-am auzit prima dată. Acum le aud în orice circumstanță profesională sau socială în care mă găsesc. Nu vreau să spun că se vorbește numai despre asta, dar în ultimii șase ani nu am fost la niciun eveniment social sau din mediul academic unde să nu survină ”cele-două-minute-de-ură” (trimitere la ”cele două minute de ură” împotriva ”dușmanului” din romanul 1984 – n.n.), oriunde se adunau două sau mai multe persoane.
Fenomenul ăsta al clasismului ”de bonton” m-a făcut să încep să scriu scenarii. Voiam să realizez filme și seriale de televiziune despre oamenii cu care am copilărit în Midwest, așa cum Flannery O’Connor sau William Faulkner au scris despre sudiști. Azi, nu văd cum aș putea să mă dezvolt profesional sau artistic în mediul curent al mass media.
Din păcate, cele două-minute-de-ură obișnuite împotriva ”deplorabililor” au depășit orizontul evenimentelor sociale. Acum, în spațiul academic și în presă, cine nu propovăduiește întreaga ”ortodoxie” a progresismului este considerat persoană toxică, părtaș la relele făcute de albi și de ”patriarhat” și se află pe partea rea a istoriei.
Acest lucru are reale consecințe profesionale și sociale.
Am început să observ această schimbare de direcție spre totalitarism printre prietenii și colegii mei din 2016, și asta m-a îngrozit. La început erau câțiva ”progresiști” vocali rătăciți pe rețelele sociale care marginalizau sau intimidau oamenii, dar acum sunt peste tot. Și nu vorbesc de Twitter, ci despre viața reală. Eliminările se petrec în universități din toată țara, dar nu sunt subiect de presă. Am văzut oameni excomunicați la [universitatea mea] și în grupuri sociale din [orașe mari din SUA], și presupun că cei mai mulți nici nu știu ce li se întâmplă sau de ce.
Acum, practic în toate cercurile înalte de universitari sau de oameni de presă se vorbește despre politică și evenimente curente doar prin prisma genului, rasei, a colonialismului și marxismului voalat. Nu este acceptabil să-ți placă un film cu prea mulți actori albi sau cu prea mulți bărbați, de exemplu. Dacă i-aș spune unui coleg de-al meu că îmi place filmul ”Once upon a time in Hollywood”, cu siguranță aș fi marginalizat. Marginalizarea nu este ceva insignifiant, înseamnă să fii privat de locul de muncă, de respect și de un rol în societate.
Cunosc atâtea situații, niciuna nu v-ar surprinde. Mă bucur că ați menționat în discursul dvs. că ați intervievat oameni care au supraviețuit comunismului și că se pare că ei sunt singurii care observă amploarea totalitarismului progresist din zilele noastre. Aceasta este o observație pătrunzătoare, dar nu am nicio îndoială că există mulți oameni ca mine în America, care ar considera evidentă această observație.
Unii dintre noi trăim deja acestă situație. Dacă alții care s-au confruntat cu ea sunt la fel ca mine, atunci ei sunt captivi în niște instituții liberale unde sunt nevoiți să își falsifice preferințele la niveluri extraordinar de adânci, nu departe de ”zarzavagiul” lui Havel (referire la un zarzavagiu care pusese în vitrina aprozarului său lozinca ”Proletari din toate țările, uniți-vă”, doar pentru a mima adeziunea la comunism – n.n.) sau de ”Ketman” al lui Czeslaw Milosz.
”Dublu-gânditul” te izolează incredibil de mult. Am dezavuat, în secret, Partidul Democrat și progresismul, dar nimeni nu ar putea afla asta vreodată. În ultimii trei ani am citit, în secret, zeci de cărți scrise de intelectuali conservatori (inclusiv Opțiunea Benedict) și de dizidenți sovietici. Viața mea, așa cum este ea astăzi, s-ar nărui dacă oamenii ar afla că sunt un Republican cu o modestă bibliotecă de scrieri conservatoare în continuă expansiune. Proprietara mea de aici, din [un oraș mare de pe coastă], care este prietena unui prieten de-al meu, cu siguranță nu mi-ar mai închiria casa, dacă ar ști că am cărți despre istoria gândirii conservatoare și că dețin literatură despre dizidenții sovietici nu pentru documentarea scenariilor mele fictive, ci pentru că aceste cărți sunt cele mai prețioase lucruri pe care le am.
Și totuși, această izolare intelectuală a adus ceva frumos în viața mea. Am reluat legătura cu toată familia mea extinsă, în totalitate conservatoare și creștină. Părinții mei, sora, bunica, mătușile, unchii și verii mei toți știu că eu sunt un conservator nedeclarat (adică anticomunist, mândru de a fi american, liber cugetător). Nu voi uita niciodată cum m-a primit familia mea de Ziua Recunoștinței, când n-am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile pe măsură ce le povesteam la ce grad de ostilitate fusesem martor împotriva celor ca noi.
Sunt liniștit la gândul că am o familie acolo unde am crescut și mă rog ca și alți oameni în situația mea să aibă o familie iubitoare.
Nu știu ce voi face în continuare, profesional și artistic.
I-am trimis editorului meu textul revizuit ca să-mi aprobe publicarea lui. Mi-a dat acordul și a adăugat:
”Am citit comentariul pe marginea interviului cu emigranta sovietică – uluitor. Sunt total de acord cu ea referitor la mediul universitar, la marginalizare/depersonalizare și la cultura americană.
Comparațiile ei cu URSS sunt edificatoare, mai ales experiența mamei și a tatălui ei. E revelatoare predicția ei, cum că nu vom depăși fenomenul decât peste câteva generații. Având în vedere experiența ei, nu cred că e o estimare greșită.”
Presimt că această cărticică a mea (o carte a publicistului Rod Dreher ce urmează să fie publicată în toamnă în SUA – n.n.) va înlesni multe întâlniri între oameni de acest fel.
Sursă text: theamericanconservative.com
Sursă foto: aici
Reacționarii 