de Daniel McCarthy
Revoluția s-a terminat. Vechii revoluționari reprezinta acum noua autoritate.
În cea mai mare parte a ultimilor 200 de ani, stânga, fie ea revoluționară sau liberală, și-a extras puterea și popularitatea din a pretinde că e de partea libertății. Dacă te indignau privilegiile economice, sociale și politice de care se bucurau aristocrații ereditari și proprietarii de terenuri, erai de stânga. Dacă protestai împotriva restricțiilor impuse de către Bisericile instituționalizate sau de creștinismul dominant cultural asupra a ce aveai voie să citești, să scrii, să spui, să gândești sau face, ai fi avut motive să susții o mișcare de stânga sau o alta – pe cea a filosofilor iluminiști și a iacobinilor din secolul al XVIII-lea, a liberalilor în secolul al XIX-lea, ori a Uniunii Americane pentru Libertăți Civile (ACLU) în secolul XX.
În secolul XX, în special în America, dreapta și-a făcut și ea campanie în numele libertății. Deși de multe ori asta a dus dreapta la unele succese electorale, totuși cea care a definit ce înseamnă libertatea în viața privată și în politica publică a continuat să fie stânga politică. În prezent, stânga a reușit să schimbe totul. Revoluția s-a terminat, iar vechii revoluționari sunt noua autoritate, comportându-se exact ca vechiul regimul pe care l-au răsturnat. Ceea ce ai voie să citești, să urmărești, să scrii, să spui, să gândești și să faci este din nou obiectul unei supravegheri (neo)morale de tip polițienesc. Noua aristocrație s-a înrădăcinat sub forma unei birocrații permanente nealese în guvern – „statul profund” – și a unei elite economice și culturale extrem de închisă, care are prea puțin în comun cu viețile pe care le conduce.
Lamentațiile stângii de astăzi cu privire la amenințarea pe care o reprezintă dreapta populistă la adresa ordinii și normelor sociale sună la fel cum sunau lamentațiile autorității tradiționale din secolele trecute. Însuși modul de a vorbi (sau de a posta pe Twitter) al dreptei populiste este abrupt și provocator. Apărătorii conservatori ai establishmentului de stânga, cunoscuți drept gașca NeverTrump, sunt obsedați de caracterul nestăpânit al președintelui și îi percepe susținătorii ca pe niște turbați fără minte. Este exact acelasi mod în care apărătorii vechii ordini aristocratice au privit mișcările populare care cereau reforme politice și economice.
Există, cu sigurantă, si o aripă anti-sistem a stângii, dominată de figuri precum Bernie Sanders. Dar radicalismul lui Sanders se îndreaptă doar împotriva aripii pro-piață liberă a clasei conducătoare: el se luptă cu companiile de asigurări și cu industria farmaceutică, dar nu și împotriva sistemului de învățământ sau a guvernului permanent neales. Departe de a fi o amenințare revoluționară pentru capitalism, Sanders este o non-amenințare pentru o ordine politică și economică ce este azi tot atât de etatistă pe cât e de capitalistă.
O provocare cu adevărat radicală a autorității ar transforma deopotrivă privilegiile economice și politice actuale ale țării. Este ceea ce încearcă noul naționalism, într-o manieră ce-i drept cam neîndemânatică: Trump a treușit să perturbe birocrațiile, chiar dacă nu le-a dezrădăcinat, iar administrația sa a fost la fel de dornică să perturbe sistemul comercial global. Deși este posibil ca Trump să nu o înțeleagă în acești termeni, aceasta din urmă – sfidarea globalizării – este o luptă politică necesară, și totodată o luptă economică necesară. Este o luptă pentru a readuce la nivel local (și nu doar la nivelul națiunii în ansamblu) un anume nivel de coeziune economică care să permită coeziunea politică.
Primii revoluționarii americani au înțeles multe lucruri pe care stânga de astăzi nu le înțelege, inclusiv importanța locului (a deciziei la nivel local) în autoguvernare. Când purtătorii de cuvânt ai elitei atacă Colegiul Electoral și Senatul Statelor Unite acuzandu-le de a fi insuficient de democratice, ei încearcă să transforme democrația împotriva ei însăși, dizolvând toate zonele de autoguvernare într-o masă fără nicio organizare – un electorat fluid ușor de distras, canalizat și controlat de clasa conducătoare. Desființarea locului în democrație este similară cu abolirea sindicatului în muncă. Alegătorii și lucrătorii individuali pot face în continuare așa cum doresc, dar fără organizare nu au nici o putere. Ei devin pur și simplu un ansamblu de resurse, politice sau economice, gestionat de alții, un rezervor în care o picătură nu are nici o importanță.
Dacă libertatea în politică necesită organizare, libertatea în viața privată impune restricționarea constrângerii morale și psihologice. Filozofii iluminiști urau Biserica Catolică pentru că interferau în ceea ce le păsa cu adevărat: scrierea si gândirea. Stânga crede până în ziua de azi că Biserica Catolică și creștinismul în general sunt amenințări grave la adresa libertății și, prin urmare, orice restricționare a bisericilor trebuie să fie bună pentru libertate. Prin urmare, libertatea de conștiință religioasă, pe care stânga secolelor anterioare a apărat-o adesea împotriva instituțiilor religioase dominante, este văzută acum ca fiind înapoiată și reacționară – o redută a teocraților ce nu doresc decât să priveze femeile și homosexualii de dreptul de a face sex recreativ.
Dar bisericile și-au pierdut demult puterea legală și au pierdut în ultima vreme chiar și autoritatea culturală pe care o dețineau cândva asupra societăților occidentale. Astăzi, un anti-creștinism informal, dar la fel de strict – liberalismul de stânga ca religie lipsită de evlavie – ne politizează moravurile sexuale, ori cele după care vorbim și gândim. Nu cu mult timp în urmă, să fii homosexual însemna să riști ruina profesională și oprobriul social. Azi, a fi un om de credință, obligat de conștiință să respingă normalizarea și instituționalizarea homosexualității înseamnă să suporți aceeași pedeapsă. Și astfel, libertatea de exprimare a devenit o cauză de dreapta.
Dacă naționaliștii de astăzi și aliații lor sunt sau nu mai dedicați din principiu libertății decât a fost stânga de altădată, nu este relevant în practică. O clasă de oameni care afirmă valori de centru-stânga deține puterea în această țară – în mass-media, în educație, în camera de consiliu și în guvern. Cei care rezistă acestei puteri sunt partidul libertății, indiferent dacă se gândesc în acest fel la ei înșiși sau nu. Ei cred că nu experții economiei globale și guvernamentale sau cultul corectitudinii politice dețin adevărul despre fericirea umană, ci altceva. Iar acel alt lucru – națiunea, credința, locul, noblețea sufletului – nu poate prospera decât dacă înlăturăm impedimentele puse în calea sa de către clasa noastră conducătoare.
Traducere după https://spectator.us/new-nationalism-means/
Sursă foto: aici
Reacționarii 