Vara sovietică a „Americii de la Weimar”

de Rod Dreher

Am scris multe postări despre cartea mea în curs de apariție, Live Not By Lies („Să nu trăiești prin minciună”), deși nu va fi publicată decât în septembrie, pentru că evenimentele ultimelor zece zile i-au validat teza mai mult decât orice alt lucru la care m-aș fi așteptat. Este o carte care le spune americanilor – îndeosebi creștinilor americani – să se pregătească pentru „totalitarismul soft” din partea revoluționaro-vigilenților care preiau controlul asupra instituțiilor existente. Și le oferă învățăminte trase de cei care au îndurat „totalitarismul de fier” sovietic și din blocul sovietic. În timp ce finalizam cartea, în primăvara acestui an, îmi făceam griji că multor americani le-ar putea fi greu să accepte această teză.

În fond, deși cartea The Benedict Option („Opțiunea Benedict”) s-a vândut foarte bine, încă există mulți creștini americani, cu convingeri mai mult sau mai puțin tradiționale, care refuză să admită că ordinea socială în care există un loc și pentru ei a ajuns la un final și că am intrat într-o vreme a haosului postcreștin (și anticreștin) – un timp care cere o strategie disciplinată de rezistență în fața presiunii, nu mult deosebită de cea a primilor benedictini. Nimeni nu vrea să creadă în ce-i mai rău, oricâte dovezi li s-ar aduce. În The Benedict Option, „ce-i mai rău” nu este persecuția, ci erodarea constantă a credinței și practicii creștine, sub presiunea venită din partea culturii postcreștine dominante. În opinia mea, optimismul de tip „toată lumea râde, cântă și dansează” pe care îl manifestă atât de mulți creștini americani este complet nefondat și, practic, o reacție primejdios de naivă în fața vremurilor. Un prieten creștin, profesor universitar, îmi spunea acum câțiva ani că nu a venit încă momentul „Opțiunii Benedict” pentru că există milioane de creștini conservatori care nu înțeleg, așa cum chiar înțeleg creștinii conservatori din universități și mass-media, cu câtă ură sunt priviți creștinii de dreapta din Biserica Episcopală. „Dacă Trump pierde, li se va smulge vălul de pe ochi”, spunea amicul meu.

Poate că așa este. Dar am scris o carte care vine cu o afirmație încă mai extremă: aceea că creștinii conservatori (și toți ceilalți conservatori, deși cartea li se adresează credincioșilor) vor fi persecutați la modul concret și vor fi forțați să profeseze lucruri în care nu cred, dacă vor să nu-și piardă slujbele, statutul social și prietenii. Nu vor exista agenți ai poliției secrete sau gulaguri, dar vor exista sisteme de credit social în stil chinezesc și altele asemenea – tocmai de aceea spun că totalitarismul care se anunță va fi unul „soft”. Dar va fi tot un regim totalitarist. Un semn al regimului totalitar este politizarea a tot. La asta mă gândeam aseară, când o cititoare mi-a trimis pe e-mail captura de ecran cu mesajul primit de la furnizorul ei de televiziune prin cablu, când femeia a vrut să-și plătească factura. Compania de cablu dorea să-și informeze clienții, în mare detaliu, despre poziția sa virtuoasă în chestiunea „Black Lives Matter” – „Viețile negrilor contează”. Cititoarea mea mi-a spus: „Eu nu vreau decât să-mi plătesc factura”, plângându-se că, dintr-o dată, în ultima săptămână, peste tot dai de declarații de adeziune la conștientizarea problemei rasismului.

(Ceea ce se prea poate să-i fi scăpat cititoarei mele este că, dacă n-ar fi fost conștientizarea chestiunii rasei, ar fi fost conștientizarea chestiunii homosexualilor. Iunie este luna paradei Pride – „Mândru să fiu homosexual”. Îmi imaginasem că fiecare lună și fiecare secundă din zi este pentru „mândria de a fi homosexual”, dar uite că acum nu. Bănuiesc că chakrele revoluționaro-vigilente se vor alinia, totuși, într-un final.)

În fine, m-am gândit toată primăvara la cum voi aborda interviurile la toamnă, când cartea va fi apărut, și că trebuie să-i conving pe potențialii cititori că lucrurile chiar stau atât de prost. Socoteala mea era că nu va fi chiar greu în următorii cinci ani – dar cartea n-o public peste cinci ani, ci la toamnă. Ce-ar trebui să fac?

Apoi s-au întâmplat ultimele două săptămâni. Dacă tu, ca un conservator, și mai ales ca un creștin conservator, nu înțelegi cât de repede pot Revoluționaro-Vigilenții din instituții, inclusiv corporații – și chiar o vor face – să te forțeze să spui și afirmi lucruri pe care nu le crezi, sub amenințarea de a deveni altfel un paria fără slujbă, atunci ești orb de bunăvoie. Nu ai cum să eviți acest lucru. Votează cu Trump, dacă crezi că va fi de ajutor, dar Marea Trezire Revoluționar-Vigilentă de-a lungul și de-a latul instituțiilor americane s-a petrecut și sub Trump, și nici el n-are ce-i face. Politica identității este ideologia care potențează acest totalitarism. Curând, unica rezistență eficace pe care vom putea s-o oferim este cea recomandată de Soljenițîn în eseul lui din 1974 intitulat “Live Not By Lies,” („Să nu trăiești prin minciună”), de unde am preluat titlul cărții mele. Mesajul este simplu, dar radical: poate că nu vei fi în stare să oprești acest sistem corupt și necinstit să ia tot în stăpânire, dar nu ești obligat să cooperezi cu el. Cum spunea Soljenițîn:

Iar cheia cea mai simplă și mai accesibilă către eliberarea noastră, atât de neglijată de noi înșine, se află chiar aici: neparticiparea personală la minciună. Deși minciunile ascund totul, deși minciunile cuprind totul, nu o vor face cu ajutor din partea mea.

Noi, conservatorii din Dreapta avem de fapt mult mai multe opțiuni la dispoziție decât aveau sovieticii în 1974, evident. Societatea noastră rămâne totuși o democrație. Dar sunt sigur că marea majoritate a americanilor se vor conforma, ca să-și projeze confortul. Pentru cei care au curajul să n-o facă, am scris o carte.

Dacă tot te mai îndoiești de potențialul revoluționar al acestui moment, te invit să citești un interviu apărut în The Wall Street Journal, în care Barton Swaim discută cu Gary Saul Morson, profesor de literatură rusă care predă la Universitatea Chicago (vezi aici). Cei doi discută despre similitudinile dintre America de azi și Rusia de acum o sută și ceva de ani, care se îndrepta cu toată viteza spre Revoluția din Octombrie. Articolul nu poate fi accesat decât de abonați, dar voi posta mai jos câteva extrase.

Swaim începe prin a compara aceste tulburări de stradă recente cu cele petrecute la Los Angeles în 1992:

Dar poate cea mai frapantă diferență este justificarea violenței prin raționalizare, iar uneori chiar apărarea ei, strigată în gura mare de către elitele stângiste: glorificarea distrugerii haotice, defăimarea și înjosirea poliției și a admiratorilor ei din clasa mijlocie, pledoariile sforăitoare în apărarea vandalismului. Sentimentul revoluției și al luptei de clasă e peste tot, în această săptămână: „cognoscenții” și obidiții claselor inferioare împotriva proprietarilor de prăvălii din mica burghezie; elita și cei ce pretind că o reprezintă, împotriva tuturor celorlalți.

Gary Saul Morson spune că el nu are niciun fel de cunoștințe speciale în privința acțiunilor poliției și a morții lui George Floyd. Dar are o teză provocatoare despre momentul politic actual din America: „Pentru mine, seamănă uluitor cu Rusia de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, când practic întreaga clasă educată simțea că trebuie pur și simplu să fii împotriva regimului țarist sau să fii revoluționar de-un fel sau altul”.

Și:

În ultima perioadă a Rusiei țariste, unele partide politice și alte grupări – social-democrații, anarhiștii, marxiștii – girau în mod explicit terorismul. „Cei din partidul liberal – Democrații Constituționali, cum își spuneau ei – nu erau de acord cu terorismul”, spune dl Morson. „Dar au refuzat să-l condamne. Și, într-adevăr, au cerut eliberarea din închisoare a tuturor teroriștilor, care se juraseră să continue cu terorismul imediat ce ieșeau de acolo… O zicere devenită celebră a unuia dintre liderii liberali a formulat chestiunea astfel: „Să condamnăm terorismul? Asta ar însemna moartea morală a partidului”.

Lecția pare extrem de relevantă astăzi. „Când ești târât în ceva în care tu însuți nu prea crezi – pentru că altfel vei fi identificat cu «răii», iar identitatea ta primară este să fii «un om bun», nu ca oamenii aceia –, vei sfârși prin a susține lucruri despre care știi că sunt greșite. Și dacă nu există vreo forță morală care s-o oprească, alunecarea va accelera”.

Morson arată cum, în cultura rusă de la sfârșit de secol XIX, a fi un „intelighent” (cuvântul intelighenția derivă din limba rusă) însemna să fii un opozant implacabil și violent împotriva ordinii stăpânitoare. Puteai să le atragi atenția acestor radicali că ei înșiși făceau parte din acea ordine stăpânitoare privilegiată – lor nu li se părea că ar fi așa. Ei credeau că oamenii cu idei trebuie să guverneze societatea – adică ei, și numai ei. Recentul volum de istorie al lui Yuri Slezkine, The House Of Government, spune această poveste în cele mai mici amănunte. Imaginați-vă senatul profesoral de la Yale conducând o revoluție violentă, și se cheamă că v-ați făcut cât de cât o idee.

Swaim îl întreabă pe profesorul Morson:

Există probabilitatea ca societatea americană, modelată de creștinismul protestant și dominată de un soi de liberalism de stânga, umanitarist și împăciuitor, să cadă vreodată în barbaria Revoluției Ruse? Nu suntem noi, cumva – și bâjbâi după un termen potrivit, în timp ce-mi formulez întrebarea –, prea moi pentru genul acesta de violență totalitară?

„Nu știu”, răspunde dl Morson după o lungă pauză. „Nu știu dacă asta înseamnă că oamenii nu vor merge chiar atât de departe cum au mers în Rusia sau dacă nu înseamnă altceva decât că va exista mai puțină rezistență în fața barbariei”.

Pericolul începe, crede dl Morson, atunci când problemele complexe, sociale și politice nu mai pot fi dezbătute deschis. „Intri într-o situație revoluționară pentru că oamenii nu mai pot să audă”; spune el. „Poate exista un dialog asupra întrebărilor importante? sau nu există decât un singur lucru de spus despre fiecare chestiune? Le este oamenilor frică să spună: «Da, bine, dar nu e chiar atât de simplu cum spui»?… Atunci când nu poți face asta, te îndrepți către un stat al unui singur partid sau către un soi sau altul de dictatură. Dacă una dintre părți are întotdeauna dreptate și cealaltă greșește întotdeauna, de ce să nu rămână decât prima, cea corectă?”

Exact într-acolo ne îndreptăm noi! Dar nu va fi un sistem bolșevic. Va fi iliberalism managerial, ajutat de tehnologie (cum ar fi un sistem de credit social). Încă un ultim fragment din articolul-interviu:

Supoziția că America se duce spre anarhie sau revoluție din cauză că am avut o săptămână cu tulburări de stradă – sau trei ani de rea-credință și acrimonie sau trei decenii de polarizare – încă mai pare greu de admis. Dl Morson are grijă să nu prezică cursul evenimentelor, folosind nu o dată exprimarea „în măsura în care se aplică exemplul rus”.

Dar tot el spune: „avem o depresiune economică majoră, avem spaima teribilă de boală, iar acum avem revolte de masă în stradă, pe care conducătorii noștri par a nu ști cum să le gestioneze. Asta înseamnă o alunecare foarte rapidă la vale, față de nu mai departe decât anul trecut. Și nu avem niciun motiv să credem că se va încetini. Alunecarea ar putea foarte bine să continue”.

Iar istoria se poate desfășura în moduri imprevizibile. Cine ar fi crezut, acum 20 de ani, spune Morson, că garanția liberei exprimări din Primul Amendament va deveni o chestiune învechită, de domeniul trecutului, pentru stânga liberală? „Altădată îi făceam pe studenți să râdă, când le povesteam ce mi-a spus un cetățean sovietic odată: «Bineînțeles că avem libertate de exprimare! Însă pur și simplu nu le permitem oamenilor să mintă.» Ceea ce stârnea râsete, altădată! Acum studenții nu mai râd.”

Nu, nu mai râd. Citiți tot articolul, dacă puteți.

Într-o relatare de presă care are legătură cu subiectul, un jurnalist din redacția The Atlantic încurajează cu urale ceea ce se petrece (referire la tulburările violente apărute după incidentul morții lui George Floyd – n.n.), văzând în aceste evenimente una dintre „Revoluțiile Colorate” (vezi aici). Ei chiar cred că vor obține o schimbare de regim – că are loc o lovitură de stat – și că asta e un lucru bun. De remarcat cum autorul articolului din The Atlantic, Franklin Foer, vede în decizia Marilor Corporații de a capitula în fața revendicărilor protestatarilor un semn de schimbare revoluționară.

Actualizare:

Mda:

[„Alegerea de «a nu te băga în politică» și în problematica justiției sociale este un privilegiu alb.

Tu poți să ignori oprimarea numai pentru că nu te confrunți și tu cu ea sau nu ești forțat să o ataci, cum sunt forțate alte rase”]

Sursă foto: aici

3 gânduri despre „Vara sovietică a „Americii de la Weimar”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s