Elitele jurnalistice ale „Americii de la Weimar”

de Rod Dreher

Iată o postare tonică pe Twitter, scrisă (aici) de un istoric din Dartmouth:

„Dacă Biden va reuși să câștige, există vreo propunere deja gândită pentru un program național de defascizare în masă, așa cum s-a întâmplat în Europa creștin-democrată de după Al Doilea Război Mondial, dată fiind existența colaboratorilor politici și transformarea marginalului în curent principal, în Statele Unite?

Altfel, cum se presupune că ar putea să dispară?”

Sunt destul de bătrân să țin minte articolul din 2016 al profesorului Mark Tushnet de la Facultatea de Drept a Universității Harvard (vezi aici), în care autorul spunea:

Războaiele culturii s-au încheiat; ei, conservatorii, au pierdut; noi am câștigat. Vă amintiți că ei au fost aceia care au asemuit disputele constituționale cu războiaele culturale (vezi judecătorul Scalia de la Curtea Supremă în cazul Romer v. Evans, precum și intrarea din Wikipedia pentru „războaie culturale”, care se referă la activiștii conservatori, nu la cei liberali, ca folosind acest termen.) Și au avut ocazii să ajungă la o încetare a focului, dar le-au respins, în favoarea unei politici a pământului pârjolit. Numai că pământul pe care l-au pârjolit a fost al lor. (Nimeni dintre conservatori n-a demonstrat vreun interes în a accepta un schimb între recunoașterea drepturilor homosexualilor și măsuri de protejare a „libertății religioase”. Doar acum, că au pierdut bătălia în privința drepturilor homosexualilor, pun în centrul atenției aceste măsuri de protecție – văzând în ele, bănuiesc eu, un nou front al războaielor culturale. Dar, din nou, deja au pierdut războiul.). Pentru liberali, întrebarea care se pune acum este cum să abordeze problema perdanților din războaiele culturii. În mare parte, e o chestiune de tactică. După părerea mea, adoptarea unei linii dure („Ați pierdut, obișnuiți-vă cu ideea”) este o variantă mai bună decât încercarea de a adopta o poziție conciliantă cu perdanții, care – să nu uităm – au apărat și continuă să apere poziții pe care liberalii le văd ca neavând nicio valoare normativă. Încercarea de a fi îngăduitori cu perdanții n-a dat deloc rezultatele scontate după Războiul de Secesiune, și nici după insurecția ratată antisclavie a lui John Brown. (Iar linia dură a părut să funcționeze destul de bine în Germania și Japonia după 1945.) Trebuie să remarc că activiștii LGBT, în particular, par să se fi hotărât pe abordarea liniei dure, în timp ce unii dintre universitarii liberali apără abordări mai conciliante. În timpul războiului cultural în sine, poate ar fi avut un oarecare sens să încerci să fii conciliant după câte o victorie punctuală, pentru că se purtau în continuare alte bătălii din același război, iar o linie dură ar fi riscat să înăsprească opoziția față de bătăliile respective. Dar războiul s-a terminat și noi am câștigat.

Între timp, în sânul publicației The New York Times se poartă un război intestin, mărul discordiei fiind decizia de publicare a apelului făcut de senatorul Tom Cotton la utilizarea armatei pentru suprimarea tulburărilor de stradă. Bari Weiss, care lucrează la NYT, caracterizează astfel, pe Twitter (aici) chestiunea:

„Războiul civil din interiorul redacției New York Times, între justițiariștii vigilenți (în majoritate tineri) și liberali (în majoritate peste 40 de ani), este același cu cel care bântuie în alte redacții și companii din toată țara. Dinamica este întotdeauna aceeași.”

„Cei din Vechea Gardă trăiesc după un set de principii pe care le-am putea numi, la modul general, ale libertarianismului cetățenesc. Ei au presupus că împărtășesc această concepție de viață cu tinerii pe care i-au angajat și care se autointitulau liberali și progesiști. Dar a fost o supoziție greșită.

Cei din Noua Gardă au o viziune diferită despre lume, exprimată cel mai bine de @JohnHaidt și @glukianoff. Ei o numesc «sigurantism» (safetyism), în care dreptul omului de a se simți în siguranță din punct de vedere emoțional și psihologic trece înaintea a ceea se considera înainte că ar fi valorile liberale de bază, cum ar fi libertatea de exprimare.

Poate cel mai curat exemplu al acestei dinamici a fost în 2018, când David Remnick, sub enorma presiune publică exercitată de subalternii săi, i-a anulat invitația lui Steve Bannon de a apărea pe scena Festivalului Ideilor New Yorker. Dar există zeci și zeci de exemple.

În ultimii ani am fost ironizată de multă lume, pentru că am scris despre războaiele culturale din universități. Mi s-a spus că sunt un circ fără importanță. Dar tocmai de aceea au contat mereu. Cei care au absolvit acele universități se vor ridica la putere în instituții-cheie și le vor transforma.”

„Nu mă surprinde deloc ceea ce a explodat acum în văzul tuturor. Într-un fel, e ciudat de reconfortant: mă simt mai puțin singură și nu atât de nebună, încercând să explic oamenilor această dinamică. Ce mă șochează este repeziciunea. Credeam că va fi nevoie de câțiva ani, nu de câteva săptămâni.

Uite un mod de a privi miza a ce se petrece: motto-ul The New York Times este «toate știrile apte de a fi tipărite”. Un grup pune accentul pe «toate». Celălalt, pe cuvântul «apte».

Referitor la articolul lui Tom Cotton și decizia de a-l publica: sunt de acord cu reproșul că este o eludare a chestiunii, să spunem că «vrem o piață a ideilor care să fie complet deschisă!». Există niște limite. Evident. Întrebarea este: această opinie cade în afara limitelor? Poate că răspunsul este afirmativ.”

„Dacă răspunsul este afirmativ, înseamnă că părerea a peste jumătate dintre americani este inadmisibilă. Și poate că este.”

„O pluralitate a democraților ar susține convocarea Armatei SUA în sprijinul poliției în timpul protestelor…

Link către: Președintele Trump a amenințat luni că va chema Armata SUA, într-o încercare de a pune capăt protestelor din Statele Unite, și iată că majoritatea americanilor – chiar și dintre cei care cred…”

A venit momentul – a venit de mult momentul – ca aceia dintre noi care nu suntem revoluționari vigilenți să-i luăm în serios pe oamenii aceștia, când spun că vorbele care ”rănesc sentimentele” oamenilor (mă rog, ale anumitor oameni) echivalează cu violența. Scopul logic final este infracționalizarea exprimării, iar mai departe, infracționalizarea celor care gândesc ”Gânduri Rele”. Ia gândiți-vă puțin:

„Nimic nu exprimă mai bine privilegiul albilor, decât să-l faci pe angajatorul tău să se nu mai publice un articol de opinie din partea unui senator în funcție al Statelor Unite, ale cărui vederi corespund unei majorități a națiunii.”

scrie pe Twitter Erick Erickson

Cui îi pasă de mass-media? probabil vă gândiți. Cui îi pasă de revoluționarii vigilenți din campusurile universitare? După cum spun eu întruna, dacă îți pasă de propria libertate, de capacitatea ta de a-ți câștiga existența în această țară, ai face bine să-ți pese. Acestea sunt elitele instituționale. Aceștia sunt oamenii care reprezintă elitele instituționale. Acești oameni sunt la fel ca aceia despre care scriu în cartea mea Live Not By Lies (”Cum să nu trăiești în minciună”)

Judecata aplicată de Hannah Arendt la adresa elitelor postbelice care au dat nesăbuit cu tifla respectabilității s-ar putea aplica la fel de bine și celor din zilele noastre care dau cu nepăsare deoparte principiile liberale ca fair play-ul, neutralitatea în materie de apartenență rasială, libera exprimarea și libertatea de asociere, socotindu-le obstacole în calea egalității. Arendt scria:

Membrii elitei nu au obiectat în niciun fel în fața prețului ce trebuia plătit, distrugerea civilizației, pentru amuzamentul de a vedea cum cei care fuseseră pe nedrept excluși în trecut își fac drum cu forța în ea.

Și:

Propaganda ajută la schimbarea lumii prin crearea unei false impresii despre cum este lumea. Scrie Arendt: „Forța pe care o posedă propaganda totalitară – înainte ca mișcarea să capete puterea de a lăsa cortine de fier, care să împiedice pe oricine să tulbure, cu cea mai neînsemnată fărâmă de realitate, liniștea înfiorătoare a unei lumi în întregime imaginare – rezidă în capacitatea ei de a izola masele de lumea reală”.

În 2019, Zach Goldberg, student la științe politice la Georgia Tech, a scormonit până în adâncurile celei mai vaste baze de date din lume, LexisNexis, cu documente disponibile public, inclusiv relatări mediatice. El a descoperit că, pe o perioadă de nouă ani, rata de apariție a materialelor de presă care foloseau jargonul progresist asociat cu conceptele din teoria critică a stângii și a justiției sociale a crescut într-un ritm amețitor, atingând stratosfera.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că mass-media general acceptată de societate formulează înțelegerea publicului general asupra știrilor și a evenimentelor, în conformitate cu ceea ce era până de foarte curând o ideologie radicală, rezervată elitelor intelectuale stângiste.

Și:

De ce se arată oamenii atât de dispuși să creadă niște minciuni demonstrabile că sunt minciuni? Explicația constă în disperarea cu care inșii alienați își doresc să audă o poveste care să-i ajute să dea un sens vieții lor și care să le spună ce să facă. Pentru un om disperat să creadă, ideologia totalitară este mai prețioasă decât viața însăși.

„Ba chiar se va arăta dispus să-și ajute acuzatorii și să-și formuleze singur pedeapsa cu moartea, cu condiția să nu se aducă atingere statutului său de membru al mișcării”, scria Hannah Arendt. Într-adevăr,în ultimii ani ai deceniului 1930, dosarele proceselor înscenate de staliniști sunt pline cu mărturii false date de comuniști devotați, care se arătau pregătiți mai degrabă să moară, decât să admită că comunismul era o minciună.

Slugile cele mai devotate ale totalitarismului sunt deseori idealiștii, cel puțin la început. Iată, Margolius Kovály depune mărturie că ea și soțul ei au îmbrățișat la început comunismul tocmai pentru că era atât de idealist. Le dădea celor care ieșiseră cu viață din infern [Auschwitz, în cazul ei – n.n.] o viziune a paradisului în care puteau să creadă.

Una dintre expresiile cele mai des folosite de progresismul contemporan – tot ce este personal este politic – exprimă perfect spiritul totalitar, care caută să îmbibe toate aspectele vieții cu conștientizare politică. Într-adevăr, [Noua] Stângă își împinge mereu mai departe ideologia în sfera personală, lăsând din ce în ce mai puțin zone ale vieții cotidiene necontestate. Acesta, avertiza Arendt, este un semn că o societate devine „coaptă” pentru totalitarism, pentru că în aceasta constă practic totalitarismul: politizarea a tot și orice.

Așa cum subliniez și eu în cartea amintită, Czeslaw Milosz spunea că popoarele din Europa de Est s-au trezit într-o zi că sunt guvernate de niște idei care până atunci nu fuseseră dezbătute decât între intelectuali. Trebuie, deci, să dăm atenție lucrurilor pe care aceștia le spun și le gândesc. Sociologul James Davison Hunter ne învață că, în majoritatea cazurilor, schimbarea vine prin intermediul elitelor. Se prea poate ca nu ele să fie la originea unei idei revoluționare, dar acea idee nu prea va ajunge nicăieri, dacă nu capătă girul elitelor. Cum bine semnalează Bari Weiss în cazul colegilor de la New York Times, de unde credeți că și-au dobândit jurnaliștii revoluționar-vigilenți iluminarea revoluționar-vigilentă? Din universități. Probabil și din licee. Din cultura de masă. Iată aici un link către un articol de opinie care a apărut în The Washington Post, chemând la anularea și/sau politizarea filmelor polițiste.

În redacția Inquirer din Philadelphia, mulți jurnaliști protestează pentru că ziarul a publicat un articol de opinie despre răul pe care îl face orașului faptul că protestatarii distrug clădiri (vezi aici). În textul articolului cu pricina, autoarea, o femeie albă, se dă peste cap să-și nuanțeze argumentația, spunând că viețile oamenilor sunt mai importante decât clădirile. Dar, spune ea, protestele care incendiază clădiri lasă cicatrice asupra orașelor, care nu se vor vindeca decât după mult, foarte mult timp. De fapt, nu articolul în sine a provocat revolta personalului din redacție, ci titlul: „Și clădirile contează”.

Acest titlu a fost considerat atât de sfruntat, încât angajații negri au organizat un protest și au redactat o scrisoare deschisă (aici). Extrase:

Nu este o coincidență că acele comunități lovite de rasism sistemic îi văd pe jurnaliști în cartierele lor doar atunci când oamenii sunt împușcați sau clădirile incendiate. E nevoie de angajament, pentru a corecta și a îmbunătăți această relație. Este o insultă la adresa muncii noastre, a comunităților noastre și a vecinilor noștri, să vedem distrusă această încredere – și ne face cu atât mai susceptibili să ne confruntăm cu amenințări și agresiune. Nepăsarea conducătorilor noștri ne îngreunează sarcina în a face datoria, iar în cazul cel mai rău, ne pune viețile în pericol.

Am obosit să purtăm în spate povara de a târî într-o epocă mai echitabilă această instituție veche de 200 de ani, care se opune din răsputeri. Am obosit să ni se tot spună câte progrese a făcut compania și să ni se servească platitudini despre „diversitate și incluziune”, atunci când ne exprimăm îngrijorarea. Am obosit să tot vedem cum vorbele și fotografiile noastre sunt răstălmăcite pentru a se potrivi cu un narativ care nu reflectă realitatea noastră. Am obosit să ni se tot spună să arătăm ambele părți ale problemelor unde nu există două părți.

Și:

Acesta nu este începutul unei discuții; discuția aceasta a fost începută de nenumărate ori. Noi cerem fapte. Cerem un plan, cu termene de realizare. Cerem un angajament total și transparent de schimbare a modului în care ne facem treaba. Gata cu „rezolvarea în plan intern”. Gata cu corecțiile în tăcere. Dacă vrem să intrăm într-o lume mai bună, trebuie s-o facem cu pieptul înainte – să recunoaștem și să acceptăm că facem greșeli și să arătăm că învățăm din ele. Stânjeneala voastră nu valorează mai mult decât umanitatea noastră.

Totul, din cauza unui simplu titlu de trei cuvinte.

Desigur, conducerea editorială a ziarului și-a cerut scuze și și-a pus cenușă în cap (vezi aici). Anul trecut, proprietarii ziarului i-au avertizat pe angajați că scăderea drastică a tirajului și prăbușirea veniturilor din publicitate puneau ziarul în situația de a avea la dispoziție cinci ani în care să încerce să se salveze, altfel se va închide (vezi aici). Acum, bănuiesc că planul va fi să capituleze în fața cererii de abandonare a normelor elementare de echidistanță din jurnalism. Vor ieși de pe piață în mai puțin de cinci ani. Cine va vrea să plătească 195 de dolari pe an ca să citească propagandă?

Într-un articol în care face o analiză viguroasă a colapsului liberalismului veritabil în jurnalism (vezi aici), Matt Welch de la revista Reason – care, apropo, respinge atât opinia senatorului Tom Cotton, cât și pe senator însuși – scrie:

Marșul stângii revoluționar-vigilente prin instituții, începând cu universitățile care predau arte liberale experimentale și terminând cu cele mai aureolate redacții jurnalistice, a înaintat cu o viteză și amploare care-ți taie respirația. Războiul are loc între generații, iar cei născuți în anii 1970 și 1980, cărora povestea aceasta nu le este la fel de naturală ca respirația, află că trebuie să învețe să vorbească fluent noua limbă, dacă nu vor să devină niște paria în propriile redacții. Editori de top ai țării – Jeffrey Goldberg la The Atlantic, David Remnick la The New Yorker – constată în momentele de revoltă a personalului că noțiunile lor bătrâioare despre piața publică în sens larg și discuțiile cu multiple puncte de vedere nu mai sunt tolerabile.

Publicații care țineau odinioară sus steagul diversității punctelor de vedere provocatoare – Salon, The New Republic, Vice – au devenit deja niște cvasi-anonime executante docile ale unei ortodoxii mohorâte. Chiar astăzi, Zack Beauchamp de la Vox s-a angrenat în rituala autocritică, după ce puștimea l-a sfâșiat pentru un mesaj pe Twitter în care spunea „mă scuzați, dar «abolirea poliției» pare o idee prost gândită, care a devenit populară cu o repeziciune revoltătoare”.

Așa cum observa/prezicea Conor Friedersdorf de la The Atlantic:

„Există o presiune crescândă pe jurnaliști să obiectiveze poziții care sunt susținute de o minoritate a publicului și de o supermajoritate a jurnaliștilor. Dacă reușește, nu va face să înainteze justiția socială. Va face ca instituțiile jurnalistice care valorizează justiția socială să fie mai puțin influente”. Poate fi înjositor, să privești cum se întâmplă toate acestea.

Iată ce scria pe Twitter (aici) jurnalistul de stânga liberală Jesse Singal despre zvârcoleala lui Beauchamp:

„Nu-i semn bun, dacă Zack a simțit nevoia să se scuze pentru mesajul inițial. În acest caz, exprimarea unei poziții susținute de 90% din americanii de culoare nu este suficientă. El trebuie să fie «educat», făcut să se căiască.

Asta se întâmplă acum în multe organizații mediatice.”

Trebuie să fie făcut să se căiască.

Acesta este un război de tip religios. Ceea ce vedem că se întâmplă în jurnalism acum este reabilitarea conceptului „Catedralei”, definit de eseistul neoreacționar Curtis Yarvin astfel:

Iar stânga este partidul organelor de educare, în fruntea cărora se află presa și universitățile. Aceasta este varianta noastră de secol XX a bisericii-instituție. La UR, noi o numim uneori Catedrala – deși este esențial de remarcat că, spre deosebire de vreo organizație obișnuită, nu are un administrator central. Nu, aceasta nu va face să fie mai ușor de luptat cu ea.

Această generație în ascensiune a totalitariștilor „soft”, din interiorul jurnalismului și al almei mater, alimentează neoreacțiunea. Ceea ce era odată o concepție periferică la Dreapta va începe să devină un curent mai general, ca reacție la iliberalismul militant de stânga. Oamenii care în mod normal sunt de centru-dreapta vor fi împinși spre neoreacțiune, ca o chestiune de pură autoapărare. Lucrurile vor deveni foarte urâte, și mai repede decât am crezut mulți dintre noi. Chestia e că jurnalismul „mare” și-a pierdut autoritatea în fața maselor și nu le mai vorbește decât elitelor. Dar elitele care îi acordă atenție, și care insistă că concepția lor de viață este singura care are dreptul să fie recunoscută și auzită, sunt cele care păzesc porțile de acces spre profesiunile bine plătite. Am auzit azi de la cineva care lucrează pentru o mare companie de servicii medicale că angajaților li s-a distribuit o notă de informare internă, anunțând un protest antirasism spre finalul săptămânii. Toți angajații sunt „încurajați” să participe la protest, care va avea loc în interiorul organizației. Cei care nu o fac, bineînțeles, indiferent din ce motiv nu participă, se vor autodeclara astfel drept rasiști, deplorabili, genul de oameni care trebuie supuși deprogramării antifasciste. Viețile și mijloacele de trai a nenumărați oameni vor fi afectate de ceea ce vine – și care de fapt chiar a ajuns aici. Asta înseamnă ca liberalismul clasic să se prăbușească.

Unul dintre americanii pe care i-am intervievat pentru cartea mea, un om care a venit în Statele Unite dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier, mi-a scris ieri ca să-mi spună că există un singur lucru greșit în analiza mea: „Nu va fi nimic soft la acest totalitarism”.

Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/weimar-america-journalistic-elites-new-york-times/

Sursă foto: aici

Un gând despre „Elitele jurnalistice ale „Americii de la Weimar”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s