„Revoluția” aceasta nu este ceea ce pare a fi

de Sohrab Ahmari

America nu este în toiul unei revoluții – avem de-a face cu un puci contrarevoluționar. Acum vreo patru ani, categoria aceea de oameni care dobândiseră poziție și influență ca urmare a globalizării s-a văzut împinsă afară de la putere pentru prima dată după decenii. Acești oameni au văzut îngroziți cum alegători din toată lumea au ales Brexitul, pe Donald Trump și alte variante populiste și naționalist-conservatoare.

Această detronare explică furtuna tulburărilor care zguduie orașele americane de la un capăt la altul al continentului și care face valuri și în Europa. Ferocitatea furtunii – jafurile, gloatele dezlănțuite, fărădelegea de masă, iconoclasmul zelos, sloganurile smintite gen „Nu mai finanțați poliția” – îi înspăimântă pe americanii obișnuiți. Mulți conservatori, mai ales, cred că se confruntă cu o revoluție care a luat la țintă însăși fundamentele ordinii americane.

Dar când instituțiile naționale se înclină (sau îngenunchează) în fața cererilor luptătorilor din stradă, acest lucru ar trebui să ne spună că se mai întâmplă ceva. Nu avem de-a face cu o revoltă maoistă sau marxistă, chiar dacă unii protagoniști revarsă public o retorică stângistă de linie dură. Mai degrabă, ceea ce se petrece este o contrarevoluție a clasei neoliberale – universități, mass-media, marile corporații, „experții”, Înalta Tehnologie – împotriva revoluției naționaliste lansate în 2016. Presupușii insurgenți și elitele mărșăluiesc pe străzi împreună, punând genunchiul jos laolaltă.

Cei din stradă nu doresc un aranjament radical nou, ci o revenire la starea dinainte de Trump, dinainte de Brexit, starea de lucruri anterioară care lor le convenea de minune. Bineînțeles, era mai puțin convenabilă pentru clasa muncitoare de toate rasele, care a dus greul mixului lor politic preferat: granițe deschise, comerț liber fără limite, un liberalism cultural agresiv care a erodat tradiția și comunitatea, „guvernanță globală” tehnocrată care a castrat democrația și jocul politic ca atare.

În general vorbind, conservatorii au tendința să nu dea mare atenție analizei de clasă. Dar în acest caz, chiar ne ajută să ne explicăm ce se petrece. Și ne ajută să punem în lumină adevărata natură a mișcărilor sociale care pozează în stângism revoluționar și pot fi eronat interpretate ca fiind ceea ce se pretind.

Chiar crede cineva la modul serios că establishmentul american – alde Walmart, Facebook, Amazon, Netflix, consiliile de încredere ale universităților de elită, marile federații sportive, ba până și Brooks Brothers, pentru Dumnezeu! – s-ar angrena într-o mișcare care să îi amenințe cu adevărat interesele pecuniare?! Și totuși, uite că și ele, și multe alte firme și instituții, se dau de ceasul morții să-și exprime solidaritatea cu „răscoala”, unele mergând chiar atât de departe încât să doneze milioane de dolari corpusculului Black Lives Matter, care enumeră printre obiectivele sale abolirea familiei nucleare.

În ultimii patru ani s-au folosit toate trucurile cu putință pentru a se pune capăt „coșmarului” conservatorismului și populismului naționalist. Metodele puse în aplicare de elită îi reflectă acesteia tendințele și preferințe de clasă. Gândiți-vă doar la recentele dispute. O majoritate decisivă a alegătorilor britanici a hotărât să părăsească Uniunea Europeană, după care a trebuit să petreacă trei ani de zile luptând cu un establishment politic care și-a pus la bătaie toate vastele resurse ca să zădărnicească Brexitul. N-a reușit. În America, establishmentul liberal s-a străduit mai mult, a eșuat mai mult, dar a și învățat mai mult. Din clipa în care Trump a câștigat alegerile prezidențiale, Democrații, împreună cu elemente din aparatul de securitate și aliații lor din mass-media s-au așternut pe treabă, în încercarea de a anula rezultatul. Evenimentele-vedetă au fost ancheta pe seama acuzației de „conivență cu rușii” și un efort insistent de a-l pune pe președinte sub acuzare în Congres, care a fost probabil cea mai mare insultă din toate timpurile la adresa inteligenței poporului american. Au mai fost și alte nenumărate tentative mai mărunte de a-l detrona pe Trump și de a-i distruge anturajul.

Trump a ieșit teafăr din toate. Acum a sosit noul val de răsculați și de iconoclaști smintiți, pe care multe corporații și mulți guvernatori și primari democrați i-au încurajat în mod activ, fix în același timp în care continuă să le interzică copiilor accesul în parcurile publice și familiilor să participe la înmormântări în aer liber, invocând riscurile Covid-19.

Dar stați așa: răzmerița și dărâmarea statuilor – chestiile astea nu le sunt pe plac și nu le stau în obicei personajelor importante din establishment, corect? Logica devine, însă, evidentă atunci când le vezi ca pe o formă a luptei de clasă. Cu toată furia ei dezlănțuită, furtuna răzmeriței se sfârșește. Nu există aproape nimic care să semene a cereri pentru justiție redistributivă permanentă, de genul celor pe care le promova vechea stângă. Nici fir de solidaritate muncitorească, nimic în legătură cu salariile și cu siguranța locului de muncă. Doar cereri pentru „reprezentare” sau „diversitate” (în consiliile de administrație corporatiste, în programele universitare etc.). Și, firește, concedierea celor care spun ce nu trebuie sau nu sună bine în piața publică digitală, la locul de muncă, în sălile de curs.

Scopul nu este rectificarea nedreptăților economice concrete: uriașele inegalități în materie de avere, acces la sănătate și siguranță a locului de muncă. Scopul este fix opusul: să fie atenuate, amânate, netezite și mascate aceste dezacorduri de fond, și să se poarte în schimb bătălii pe seama mecanismelor procedurale de susținere a manierelor de conduită „corectă”.

Care clasă socială excelează în materie de maniere corecte politic? Păi ar fi clasa profesioniștilor și a managerilor, clasa inșilor cu laptop. Copiii lor învață de la o vârstă fragedă păsăreasca discuțiilor despre „problematica rasială, a genurilor și a sexualității”, pentru ca, în momentul când ajung să intre în câmpul muncii, s-o stăpânească la perfecție. Este o abilitate pe care școlile private deja o predau, fără îndoială.

Cei din clasa muncitoare, între timp, e cel mai probabil să aibă dificultăți cu acest limbaj. Chiar și atunci când au intenții bune, nu întotdeauna nimeresc să se facă înțeleși ca atare, nu în ultimul rând pentru că regulile se schimbă neîncetat, după cum bate vântul prin mofturile teoriei critice a raselor și a mulțimii de acronime din lumea LGBTQ. Prin consolidarea cerințelor de a te exprima și a gândi corect – și prin ridicarea mizei pentru cine nu o face –, clasa neoliberală și-a construit de-acum un nou mecanism represiv cu ajutorul căruia să rămână cocoțată în vârf și să-i țină jos pe „neciopliți”. Mai ales pe cei care au votat greșit în 2016.

Așadar, indiferent ce ați face, n-o numiți „revoluție” stângistă. Cu steagurile, protestele, îngenuncheatul și noua limbă, este o contrarevoluție. Asistăm de fapt la o contrarevoluție a clasei neoliberale. Deznodământul final rămâne incert, dar lupta de clasă se îndreaptă cu pași repezi spre stadiul de război între clase.

Sohrab Ahmari este editorialist la New York Post. Următoarea lui carte – „The Unbroken Thread” – va apărea în primăvara lui 2021.

Traducere după https://www.spectator.co.uk/article/this-revolution-isnt-what-it-looks-like

Sursă foto: aici

Un gând despre „„Revoluția” aceasta nu este ceea ce pare a fi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s