Cum a prezis o carte din anii 1990 ce se va întâmpla în 2020

de Ed West

Publicată acum 25 de ani, cartea „Revolta elitelor” (The Revolt of the Elites) a lui Christopher Lasch a arătat în detaliu cum îi va radicaliza capitalismul pe cei bogați. „O clasă definită prin lipsa rădăcinilor și cosmopolitism, printr-un simț anemic al obligației și rezerve tot mai subțiri de patriotism”.

Târziu anul trecut am început să lucrez la un material care să marcheze împlinirea a 25 de ani de la apariția unei cărți pe care o socoteam cea mai vizionară din epocă.

Cartea fusese publicată în Marea Britanie, în primăvara anului 1995, dar uite că a venit februarie 2020, apoi martie, și am fost cu toții destul de distrași cu alte lucruri. Timp de câteva luni, pandemia a fost atât de copleșitoare, încât până și subiectele politice normale au murit – doar ca să se inflameze din nou, mai incendiare și mai toxice decât oricând altădată, la începutul lui iunie.

De-a lungul și de-a latul Statelor Unite – și în toată lumea – absolvenți de studii superioare și tineri profesioniști au ieșit în stradă, conducând o bizară antirevoluție, în care prăvălii ale imigranților au fost jefuite (vezi aici) și cartiere muncitorești forțate să se apere singure de protestatari violenți, de oameni cu diplome universitare și de aliații lor (vezi aici).

Iată o revoluție susținută de aproape toate companiile mari, multimiliardare, și de instituțiile publice, mai puțin președinția SUA, și ai cărei lideri nu aveau aproape nimic de spus despre sărăcie sau șomaj. Cererile lor erau pentru mai multă diversitate și egalitate rasială, idei deja devenite sacre în sânul elitei cognitive, toate însoțite de bizare și cvasireligioase declarații de credință (vezi aici).

Era “Revolta Elitelor”.

Christopher Lasch n-a mai apucat să-și vadă cartea publicată, dar de la moartea lui în urma unui cancer, în februarie 1994, volumul a dat naștere unui adevărat cult printre facțiunile nealiniate ale Dreptei și Stângii. „Revolta elitelor și trădarea democrației” lansa un avertisment împotriva divizării culturale și sociale crescânde, cauzată de o piață liberă rapace și de radicalismul politic al anilor șaizeci, care nu putea duce decât la extremism și zâzanie.

Totuși, ceea ce Lasch a văzut în 1994, dar care și-a atins apogeul abia acum, în 2020, a fost modul în care revoluția socială va fi împinsă înainte de bogații radicali și în care i se va opune rezistență de către ceilalți. „Nu e vorba doar că masele și-au pierdut interesul în revoluție”, scria Lasch, „dar instinctele lor politice sunt demonstrabil mai conservatoare decât cele ale celor care se autointitulează purtătorii lor de cuvânt și se doresc eliberatorii lor”. Dacă ar fi să continue așa, atunci păturile sociale din vârful societății vor deveni tot mai înstrăinate de societatea și de țara lor, și se vor întoarce împotriva propriei țări – lucru care a ajuns, iată, să se întâmple odată cu prima mișcare revoluționară din istorie susținută de marile corporații.

Lasch s-a născut în 1932 în Omaha, statul Nebraska, leagănul primei mișcări populiste din Vestul Mijlociu (vezi aici), și populismul, alături de era progresistă, vor fi subiectele centrale ale cursurilor pe care le va preda la Universitatea Iowa și mai târziu la Universitarea Rochester, New York.

Lasch provenea dintr-o familie de intelectuali de stânga, iar prin căsătorie a intrat într-o altă familie stângistă; tatăl lui, Robert, a fost un jurnalist laureat al Premiului Pulitzer, iar după Harvard, tânărul Lasch s-a însurat cu Nell, fiica istoricului de la Harvard și a foarte cunoscutului intelectual liberal Henry Steele Commager (care, la fel ca tatăl lui Lasch, a trăit mai mult decât el).

Lasch a fost trup și suflet de stânga în anii 1960, de fapt mergând chiar mai departe în această direcție, dar, după cum avea să scrie Alan Ryan la puțin timp după moartea lui Lasch, el „a pus accentul pe ceea ce mulți stângiști considerau că este secretul vinovat al liberalismului american: afecțiunea acestuia pentru organizarea corporatistă și o concepție cu desăvârșire manipulatoare a relației dintre noile științe sociale și populația a cărei viață liberalii voiau s-o facă mai bună”.

Cea mai bine vândută carte a lui Lasch, „Cultura narcisismului” (The Culture of Narcissism), apărută în 1979, era extrem de critică la adresa obsesiei de sine a societății americane și a exercitat o enormă influență, în parte mulțumită sprijinului din partea președintelui Jimmy Carter. Adevărul este că lui Carter i-a plăcut atât de mult cartea, încât i-a inspirat discursul din campania electorală, pe tema „spleenului american” – o eroare de judecată despre care se spune că l-a costat susținerea multora împotriva unui vesel și optimist Ronald Reagan.

„Cultura narcisismului” continuă să fie citită și deseori citată, deși recursul ei masiv la psihanaliză pare oarecum perimat (sau măcar ieșit din vogă) în ziua de azi. Totuși, Roger Kimball scria despre ea astfel: „În paginile ei am asistat la spectacolul unui om inteligent și angajat politic la stânga, care luptă din toate puterile să găsească un sens logic unei culturi căzute în ghearele unui radicalism care s-a dovedit a fi aproape în întregime o născocire.”

Pe măsură ce epoca Reagan își urma cursul, Lasch s-a arătat tot mai critic la adresa ambelor tabere principale din gândirea americană, și a fost la rândul lui tot mai criticat de ele. Opoziția lui față de divorț le-a alienat pe feministe, la fel ca aserțiunea că integrarea economică a femeilor în forța de muncă nu înseamnă neapărat o emancipare; dar gândirea lui nu n-a intrat în rezonanță nici cu mișcarea conservatoare, în curentul ei principal dominat pe atunci de moștenirea lui William Buckley.

Din nefericire, când Lasch a ajuns să-și scrie marea operă, avea deja leucemie în stadiu terminal, cartea putând fi terminată doar cu ajutorul fiicei lui, Elizabeth. Titlul era o aluzie la cartea lui Ortega y Gasset, „Revolta maselor”, scrisă în perioada interbelică, într-o vreme când părea rezonabil să te temi că valorile liberale s-ar putea să nu supraviețuiască democrației și ridicării la luptă a muncitorilor. Dar iată că, spre sfârșitul secolului, Lasch a observat că bogații erau cei care amenințau democrația.

„Revolta elitelor” cuprinde 13 eseuri pe tema „spleenului democratic” al Americii – lui Lasch îi plăcea termenul –, împărțite în trei părți: „intensificarea diviziunilor sociale” din America, declinul discursului public și, în sfârșit, nucleul spiritual al crizei națiunii, purtând titlul „Noaptea întunecată a sufletului”.

Pe tot parcursul cărții se distinge firul roșu al nucleului moral în care crede Lasch, susținerea lui pentru omul mediu – un lucru care i-a inspirat ostilitatea față de ideologiile predominante ale stângii și dreptei. Lasch se opunea viguros inegalității economice, pentru că era corupătoare: societățile extrem de inegale tind să aducă cu ele mita și corupția, extremismul, violența și amestecul din afară, eliminând virtutea republicană. Lasch deplângea faptul că, în America, zecimea din vârful societății deține peste jumătate din avuția țării, un avertisment care astăzi pare la fel de demodat ca ziarele din placizii ani 1950 care se temeau că fetele devin prea băiețoase. Declinul pensiilor și al economisirilor, alături de ceea ce astăzi numim contracte de muncă „zero ore” (Într-un contract „zero ore”, angajatorul nu garantează un număr minim de ore de muncă pe săptămână, iar angajatul poate să nu accepte munca în momentul în care i se cere, programul de muncă fiind în întregime flexibil. Se mențin sarcinile de lucru obligatorii, dar ceea ce contează este rezultatul orelor lucrate, nu numărul lor.), vor duce la prăbușirea clasei mijlocii, și, odată cu ea,la declinul națiunii.

După Lasch, erodarea unei culturi comune, cu valorile și normele ei, și care erodare a fost principala moștenire a radicalismului cultural din anii 1960, a sfârșit prin a crea un abis între clasele sociale. Dacă nu există valori comune care să-i unească pe oameni, ce îi va împiedica pe cei bogați și puternici să calce în picioare restul societății, drapându-și interesul propriu în mantia fățarnică a propriei îndreptățiri?

Și uite așa a ajuns să se impună, odată cu ascensiunea capitalului revoluționar-vigilent (woke capitalism), un model de afaceri amoral, în care directorii de corporații încasează sume de mii de ori mai mari decât angajații lor cel mai prost plătiți, în același timp în care distrag atenția cu susținerea pentru curente politice „terapeutice”, dar din ce în ce mai extremiste.

Lasch a fost cel care a văzut mai clar decât oricine că Noua Stângă are o relație de simbioză cu cultura capitalismului corporatist modern – care pune accentul pe libertatea de alegere, terapie, actualizarea de sine, narcisism și respingerea limitelor, nu doar fizice, ci și financiare și morale.

Totodată, Lasch a văzut în meritocrație o înșelătorie sau cel puțin o „parodie de democrație”, pentru că nici mobilitatea socială, nici cea geografică nu sunt substitute adecvate pentru dreptatea socială. „Mobilitatea socială nu subminează influența elitelor”, scria el, „ci, în caz că are vreun rol, el este cel de a ajuta la consolidarea acestei influențe, susținând iluzia că se bazează exclusiv pe merit. Nu face altceva decât să întărească probabilitatea ca elitele să exercite puterea într-un mod iresponsabil, tocmai pentru că ele recunosc atât de puține obligații față de predecesoarele lor din comunitățile pe care pretind că le conduc”.

Fără a fi un marxist, Lasch vedea politica prin prisma clasei, susținând că elitele și de la stânga, și de la dreapta, au aceleași interese economice. „Chiar și atunci când au păreri contrare despre orice altceva, ele au o miză comună în a suprima o politică a claselor”.

Într-adevăr, cauzele sociale la modă în secolul XXI nu doar că ignoră clasa, ci practic amplifică și mai mult ostilitatea față de cei săraci. Dovezile concrete par să sugereze că gândul la „privilegiul de a fi alb” diminuează simpatia pentru oamenii care se luptă cu sărăcia (vezi aici), în timp ce asocierea bigotismului cu lipsa de studii superioare a făcut ca snobismul să atingă un grad de normalitate aproape ca în era premodernă. Odinioară, lumea poate că îi lua peste picior pe cei mai puțin educați, dar măcar o făcea în particular; astăzi, calul de bătaie al comediei este deseori insul cu mai puțină carte și nu chiar atât de bine conectat în teren.

„Războaiele culturale care au tot zguduit America din anii șaizeci încoace sunt cel mai bine înțelese ca o formă a luptei de clasă”, scria Lasch, „în care o elită luminată (după cum se consideră ea însăși pe sine) caută nu atât de mult să-și impună valorile asupra majorității (percepută ca incorigibil rasistă, sexistă, provincială și xenofobă), și cu atât mai puțin să convingă majoritatea cu mijloacele dezbaterii publice raționale”.

Dar, pe când conservatorii epocii vedeau piața drept soluția, Lasch o privea în mult cazuri ca pe o problemă, capitalismul fiind în simbioză cu radicalismul. Prin faptul că încuraja satisfacerea pe loc a dorințelor și efemerul, mai ales când venea vorba de slujbe, piața subminează familia, pe care Lasch o numește „un refugiu într-o lume fără suflet”. Exact lucrurile pe care radicalii le atacau – „familia «autoritaristă», moralitatea sexuală reprimatoare, cenzura literară, etica muncii și alte fundamente ale ordinii burgheze” – au fost deja „slăbite sau distruse de capitalismul avansat însuși”.

Datorită expansiunii educației superioare, elitele și-au dezvoltat și un sentiment mai puternic al propriei identități și culturi, au început să se adreseze tot mai mult doar unele altora și să vadă „poporul” nu ca pe o cauză care să fie sprijinită, ci ca pe o problemă în sine – lucru deja bine remarcat în timpul protestelor din 1968.

Familiile înstărite se așezaseră într-un singur loc, deseori pe parcursul mai multor generații. Destui lideri economici erau niște exploatatori sau niște tirani nemiloși, dar mulți alții aveau un simț al responsabilității și erau mândri de orașele lor de baștină; proximitatea și ideea de posteritate stimula o mentalitate în care elitele simțeau o anume responsabilitate față de cei care munceau pentru ele, iar acest lucru a ajutat la reducerea inegalității de venituri la cel mai scăzut nivel al ei în anii 1950. Odată cu creșterea liberei circulații a capitalului și a oamenilor, puțina legătură care mai rămăsese a dispărut de tot, și, odată cu ea, orice sentiment de simpatie.

Lasch scria: „Noile elite sunt revoltate împotriva «Americii Mijlocii», așa cum și-o imaginează ele: o națiune înapoiată tehnologic, reacționară politic, represivă în moralitatea ei sexuală, semidoctă în materie de gusturi, îngâmfată și plină de sine, anostă și demodată. Cei care râvnesc la un loc în noua aristocrație a creierelor tind să se adune pe una din coastele Americii, întorcând spatele mijlocului continentului și cultivând piața internațională a banilor cu circulație rapidă, a extravaganței notorii, a modei și a culturii populare”.

În schimb multiculturalismul „li se potrivește la perfecție, evocând agreabila imagine a unui bazar global, în care se pot savura fără părtinire feluri de mâncare exotice, stiluri vestimentare exotice, muzică exotică și obiceiuri tribale exotice, fără ca nimeni să pună întrebări și fără să li se ceară niciun fel de angajamente”.

Toate aceste tendințe în direcția unor învingători ai economiei bazate pe cunoștințe, care sunt izolați prin geografie, educație și sensibilitate, va duce la o situație în care „cei talentați păstrează multe dintre viciile aristocrației, dar fără niciuna din virtuțile ei”.

Încă și mai rău: Lasch, fără a fi un creștin practicant, înțelegea importanța religiei și faptul că, fără ea, politica va inspira „sentimentul de a avea perfectă dreptate care este atât de adesea confundat cu religia”. Va aduce cu sine toate însemnele negative ale credinței –  fanatismul și intoleranța – dar fără nimic din devoțiune, jertfa de sine, îndoiala chinuitoare.

Tendințele pe care Lasch le-a observat n-au făcut decât să se acelereze după 2001, după intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului, cu erodarea pe mai departe a bazei de producție din America, colapsul clasei americane a muncitorilor calificați și radicalizarea crescândă a elitelor care au avut de câștigat din globalizare și au ajuns să se identifice cu ea. Rezultatul a fost alegerea celui care este probabil ce mai narcisist ins care să fi condus vreodată țara lui Lasch, iar când Trump se pregătea să-și preia mandatul de președinte, Ross Douthat vedea în „Revolta elitelor” una dintre cele două cărți care au prezis această eră, numind-o „o polemică îndreptată împotriva retragerii clasei profesioniste superioare din societatea pe care o cârmuiește și o critică a modurilor în care multiculturalismul și meritocrația etodează patriotismul și democrația”.

Lasch a ajuns să dea naștere unui grup de adepți și în Marea Britanie, unde gânditori caracterizați, la modul cam vag, drept „postliberali”, „laburiști albaștri” sau „conservatori roșii”, se declară convinși de analiza pe care el o face capitalismului, radicalismului și declinului familiei. Dar influența lui a pătruns pe nesimțite și în politica mainstream a Marii Britanii, unde Partidul Conservator a început să atragă votanți alienați de prăpastia tot mai mare dintre valorile la care aderă grupuri diferite ale societății, așa cum arăta marele critic social american. În week-endul trecut, Michael Grove l-a menționat pe Lasch ca pe unul dintre gânditorii care au prevăzut eșecurile meritocrației, marea divizare dintre urban și rural, și alienarea reciprocă pe care o va aduce cu sine această despărțire. La un sfert de secol după cartea lui profetică, trăim acum cu toții în lumea lui Lasch.

Ed West este redactor-adjunct la UnHerd. Cartea lui, Small Men on the Wrong Side of History, a apărut la editura Little, Brown

Traducere după: https://unherd.com/2020/07/the-book-that-predicted-2020/

Sursă foto: aici