Neofeudalismul și neopropovăduitorii legitimității sale

Oligarhii de azi se bizuie pe un „intelo-cler” modern, covârșitor progresist, pentru propria legitimitate

Joel Kotkin

Cu partidele și curentele populiste câștigând influență nu numai în America de Nord, ci și în Europa și America Latină, mulți s-au apucat să prezică o nouă eră a autoritarismului, ca acela descris de George Orwell în 1984 sau de Margaret Atwood în Povestea slujitoarei. Dar modelul mai probabil pentru viitoarea tiranie este Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, unde stăpânii nu sunt niște fosile stalinoide sau niște fundamentaliști fanatici, ci cadrele de conducere blânde și raționale cunoscute sub numele de Controlori Mondiali.

Controlorii prezidează un Stat Mondial compus din cinci caste sociale create prin inginerie biologică, cu ființele sociale Alfa în vârf și cele Epsilon la bază. Oamenii Alfa își consideră de la sine înțeleasă preeminența, la fel ca dreptul lor de a-și însuși munca depusă de castele inferioare. Oamenii nu mai fac copii, fiindcă sunt creați în eprubete. Familia a fost abolită, cu excepția câtorva „rezervații pentru sălbatici”, aflate la mare depărtare. Cetățenii Statului Mondial trăiesc în cămine dotate cu tot confortul și se bucură de plăcerile unui sex indus farmaceutic și fără restricții, care nu presupune nici angajament, nici consecințe. Această viață liberă de prezența familiei seamănă cu felul în care Mark Zuckerberg își descria angajații ideali de la Facebook: „Poate că nu avem mașină. Poate că nu avem familie. Simplitatea în viață este cea care îți permite să te concentrezi pe ce este important”.

Scenariul lui Huxley seamănă izbitor cu ceea ce favorizează oligarhii prezentului: o societate condiționată de tehnologie și condusă de o elită cu inteligență superioară. Puterea Controlorilor din Minunata lume nouă rezidă cu deosebire în capacitatea lor de a modela valorile culturale: la fel ca elita aflată în vârful intelo-clerului din ziua de azi, Controlorii lui Huxley suprimă ideile inadmisibile nu prin forță brută, ci declarându-le deplorabile, rizibile, absurde sau chiar pornografice. Pentru că hotărârile lor sunt acceptate ca având autoritate, ei pot să guverneze printr-o dictatură a gândirii, mult mai subtilă și mai eficientă decât dictaturile lui Mussolini, Hitler sau Stalin.

În Evul Mediu, învățăturile Bisericii Catolice privind valorile sociale și culturale erau în general văzute ca având o extraordinară autoritate morală. Clerul medieval propovăduia un sistem de valori puternic influențat de Sfântul Augustin, care căutase să înlocuiască valorile societății clasice – materialism, egotism, frumusețe, ambiție – cu castitatea, sacrificiul de sine și spiritualitatea. Cum scria Pitirim Sorokin, clasa clericală a transformat „cultura simțurilor” din civilizația clasică, într-una a „ideației”, centrată pe proecupări spirituale.

Atunci când rolul cultural al clerului s-a diminuat, în era modernă, acest rol a fost treptat preluat de ceea ce Samuel Taylor Coleridge a numit „o clerizie” a intelectualilor. Clericii religioși vor rămâne ca parte din această clasă, deși, în ansamblul ei, a devenit mai seculară de-a lungul timpului. „Clerizia” din prezent cuprinde profesori universitari, oameni de știință, intelectuali publici și conducători ai unor fundații caritabile. Oamenii de acest fel au înlocuit, mai mult sau mai puțin, clerul ca atare, în chip de ceea ce sociologul german Max Weber numea „noii agenți ai legitimității”.

Idealul unei elite cognitive

Conceptul undei clase conducătoare ale cărei capacități cognitive o fac să fie liderul de drept datează cel puțin din timpul Greciei Antice, când Platon propunea noțiunea unei societăți conduse de cel mai inteligenți și mai talentați – o viziune pe care Marx a caraterizat-o ca fiind „idealizarea ateniană a sistemului castelor egiptene”. Operele utopice de mai târziu, cum ar fi Utopia lui Thomas More, în secolul al XVI-lea, zugrăvesc edificarea unei societăți juste și prospere de oameni iluminați, dar cu limite stricte asupra libertății maselor.

La începutul secolului XX, H. G. Wells își imagina „o clasă emergentă de oameni capabili”, care puteau să-și ia asupră-le responsabilitatea „controlării și restrângerii în foarte mare măsură” a „maselor non-funcționale”. Wells prezicea că această nouă elită va înlocui democrația cu „un organism superior”, pe care el îl numea „Noua Republică”.

Era Noii Înțelegeri rooseveltiene a adus cu sine o susținere considerabilă pentru a conferi mai multă putere de decizie profesorilor universitari și altor specialiști, ba chiar și câtorva jurnaliști cu pedigriuri bine garnisite. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și al Războiului Rece, ideea de a apela în mai mare măsură la savanți, ingineri și alți intelectuali în chestiuni de politici publice a dobândit mai multă greutate. Sociologul C. Wright Mills susținea crearea unei elite cognitive conducătoare, punând întrebarea „Cine altcineva decât intelectualii ar fi în stare să discearnă rolul jucat în istorie de deciziile care fac explicit istoria?”

Pe măsură ce concurența dinspre Germania, Japonia și alte țări s-a întețit, în anii 1970, unii intelectuali americani specializați în politici publice au pledat în favoarea instituirii unei structuri de cadre specializate în planificare pentru a face puțină ordine „pe piața competitivă dezordonată”, despre care credeau că slăbește economia americană. În ziua de azi, oameni ca jurnalistul Thomas Friedman și fostul consilier al președintelui Obama pe probleme de buget, Peter Orszag, au cerut un plus de puteri pentru „experți” cu pedigriuri de la Washington, Bruxelles sau Geneva, având convingerea că problemele noastre societale sunt prea complexe pentru a putea fi rezolvate de reprezentanții noștri aleși.

„Clasa cunoașterii” din ziua de azi

În urmă cu o jumătate de secol, Daniel Bell sesiza apariția unei „clase a cunoașterii”, alcătuită din oameni al căror statut se baza pe realizările educaționale și pe accesul la cunoaștere, într-o societate postindustrială. Teoretic vorbind, reprezenta o meritocrație, dar această clasă a devenit majoritar ereditară, dat fiind că oamenii cu educație bună, mai ales absolvenți ai colegiilor de elită, se căsătoresc între ei și năzuiesc să-și perpetueze statutul. Între 1960 și 2005, procentajul bărbaților cu studii universitare care se căsătoreau cu femei absolvente de universitate aproape s-a dublat, de la 25% la 48%. După cum observa Bell, părinții cu statut înalt în meritocrație își vor folosi avantajele pentru a le îmbunătăți perspectivele propriilor copii, și, astfel, „după o generație, o meritocrație devine pur și simplu o clasă enclavizată”.

Michael Lind folosește factorul „diplomelor universitare” ca metodă de evaluare numerică a ceea ce el numește „supra-clasa managerială”, în care intră „birocrați din sectorul public și din cel privat, care conduc organizații de mari dimensiuni, naționale și globale”, precum și directorii organizațiilor nonprofit și profesorii universitari. Conform estimările sale, „supra-clasa” reprezintă aproximativ 15% din populația americană. Charles Murray definește mai restrictiv o „nouă clasă superioară”, ca fiind compusă din acei 5% cu cel mai mare succes în poziții manageriale, în profesiuni specializate și în mass-media, estimând că ar număra aproximativ 2,4 milioane de oameni, dintr-o populație de 320 de milioane. (Prin comparație, Prima Stare din Franța cuprindea în jur de 1% din populație, în ajunul Revoluției Franceze.) În Franța de azi, Christophe Guilluy identifică un „strat privilegiat” de oameni care au de câștigat din globalizare sau măcar nu sunt afectați de ea, și care acționează în baza unei prezumții de „superioritată morală” care să-i justifice privilegiul.

Ceea ce eu desemnez ca fiind clerizie este un grup mult, mult mai numeros și mai vast decât oligarhia. Se întinde de-a lungul și de-a latul unei porțiuni în creștere a forței de muncă, majoritar angajată în exteriorul producției materiale – profesori, consultanți, juriști, angajați guvernamentali, prestatori de servicii medicale. Aceste profesiuni sunt în mare parte izolate de riscurile pieței libere. De asemenea, ele alcătuiesc o proporție tot mai mare a forței de muncă din țările cu venituri mari: multe dintre ocupațiile cu cel mai rapid ritm de creștere, din 2010 încoace, au fost în domeniul artelor, al îngrijirii personale și al serviciilor medicale, de obicei legate de organizații nonprofit sau ale statului. În paralel, cei cu slujbe de nivel mediu în sectorul privat – proprietari ai unor firme mici, lucrători în ramuri de bază și în construcții – și-au văzut diminuată partea lor din piața locurilor de muncă.

Europa prezintă un tablou similar. În Franța, mult peste un milion de slujbe cu nivel inferior de calificare au dispărut în ultimul sfert de secol, în timp ce numărul slujbelor specializate au crescut semnificativ, atât în spațiul public, cât și în cel privat. Cei care lucrează pentru sectoare economice de stat, universități și alte sectoare orientate spre clerizie se bucură de avantaje mult mai bune, îndeosebi pensii, decât cei care muncesc în sectorul pur privat.

Mulți dintre cei activând în aceste sectoare aflate în creștere sunt bine amplasați să exercite o influență disproporționat de mare asupra atitudinilor publice, precum și a politicilor publice – altfel spus, să acționeze ca „agenți de legitimizare” culturală.

„Inginerii sufletului”

Clasa clerului din Evul Mediu putea să modeleze atitudinile culturale prin puterea pe care o avea asupra educației și a cuvântului scris. În vremurile moderne, acest rol este deseori jucat de ceea ce Stalin numea, într-o expresie devenită celebră, „inginerii sufletului” – jurnaliști, romancieri, regizori de film, actori și artiști.

Scriitorii și alți creatori sunt deseori înfățișați ca opunând rezistență în fața autorității și arătând toleranță în fața punctelor de vedere diferite, dar istoria ni-i arată deseori ca nefiind cu nimic mai dispuși să se opună „ortodoxiei” sistemului decât oricine altcineva. Multe dintre mințile cele mai sclipitoare ale Rusiei au girat sau au ajutat eforturile bolșevicilor de a prelucra și reface cultura, fiind adesea răsplătiți cu o viață confortabilă, în timp ce masele se zbăteau să supraviețuiască. Noile elite conducătoare nu s-au dat în lături să-și însușească locuințele și posesiunile vechii aristocrații.

În Germania, intelectualii de dreapta ca Oswald Spengler, Carl Schmidt și Edgar Jung au ajutat la desțelenirea terenului ideologic înainte de naziști. Mulți creatori foarte cunoscuți l-au întâmpinat cu brațele deschise pe Führer, ca pe un coleg artist – chiar dacă eșuase lamentabil în această calitate la Viena –, și au susținut cu aviditate eforturile lui Hitler de „epurare” a culturii germane de contaminarea străină. În primele luni ale regimului nazist, „declarațiile de loialitate la adresa lui au plouat cu nemiluita, fără să fi fost solicitate”, scrie istoricul Frederic Spotts. Unele dintre ele aveau un interes personal precis, este de părere Spotts, dat fiind că politicile naziștilor erau ostile intelectualilor și artiștilor stângiști, la fel ca homosexualilor și evreilor. Indiferent dacă de dreapta sau de stânga, totalitarismul „reprezintă varianta de secol XX a religiozității tradiționale, cu propriile-i dogme, propriii preoți și propriile inchiziții”, remarcă istoricul Klaus Fischer. Preoții totalitarismului au fost deseori universitari, artiști sau intelectuali – reprezentanți ai unei clerizii moderne.

Către o nouă ortodoxie

În deceniile care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, în Statele Unite a avut loc o dezbatere salutară despre cultură și societate – chiar dacă fără a depăși niște limite – între conservatori și liberali, ba chiar și marxiști. În contrast cu propaganda sfruntată a regimurilor sovietice și fasciste, mass media americane îmbrățișau un ideal al imparțialității și respectului pentru validitatea a numeroase puncte de vedere, chiar dacă nu întotdeauna respectat în practică.

Astăzi, mijloacele de informare sunt tot mai mult înclinate să promoveze o singură ortodoxie. Un motiv ar fi schimbarea produsă în alcătuirea profesiunii jurnalistice: reporterilor din clasa muncitoare, mulți având legături strânse cu comunitățile locale, le-a luat locul o specie mai cosmopolită, cu diplome de studii superioare, de regulă în jurnalism. Acești reporteri înclină covârșitor înspre partea progresistă a lumii politice; în 2018, nici 7% din reporterii americani nu se identificau ca republicani, iar vreo 97% din totalul donațiilor politice din partea jurnaliștilor au fost în favoarea Partidului Democrat. Tipare similare găsim și în alte țări occidentale. În Franța, unde două treimi din jurnaliști favorizează stânga socialistă, iar uneori depun eforturi considerabile să ceară scuze pentru orice ar putea ofensa anumite grupuri desemnate ca victime. Tendința subiectivă în jurnalism a fost intensificată și de concentrarea geografică a mijloacelor de presă în mai puține centre – îndeosebi Londra, New York și San Francisco.

În același timp, așa cum arată un raport Rand din 2019, jurnalismul se depărtează constant de un model al informării pe bază de date și fapte, către unul dominat de opinie. De obicei, opinia înclinând spre stânga este cea predominantă, dar o deplasare spre opinie apare și în ce instituții de media au mai rămas la dreapta. Studiul Rand sugerează că rezultatul pentru societate este „degradarea adevărului”.

Mijloacele de divertisment se transformă și ele în bastioane ale ortodoxiei de stânga. Odinioară împărțit între conservatori și liberali, Hollywoodul înclină acum puternic spre stânga, la fel ca imitatorii săi din alte părți. Jonathan Chait, un editorialist de stânga, a trecut în revistă ofertele marilor studiouri de film și al rețelelor de televiziune importante, și a constatat „un liberalism extrem de prezent, dacă nu chiar total”. Această tendință subiectivă reflectă convingerile politice ale directorilor: peste 99% din totalul donațiilor politice făcute de directorii marilor organizații de divertisment, în 2018, s-au dus spre democrați.

Există o ramură conservatoare a „cleriziei” de azi: unii jurnaliști și universitari, precum și rezidenți ai grupurilor de reflecție „think tank”. Dar influența lor asupra curentului principal predominant din mass media, universități și cultura destinată publicului larg, este minimală. Adevărata putere de influență culturală se află în mâinile a ceea ce Thomas Piketty numește „stânga brahmanică”, mai degrabă decât în mâinile „dreptei mercantile”.

Clerizia modernă tinde să se creadă pe sine mai luminată decât persoana medie – în privința atitudinilor față de familie, spre exemplu – și caută să-și impună propriile norme prin intermediul mass mediilor, al sistemului de educație și al variatelor arene de producție culturală. Judecățile „intelo-clericilor” privind problematici ca relațiile dintre rase și „privilegiul alb” pot fi încă și mai neiertătoare decât învățăturile religioase tradiționale despre homosexualitate, divorț sau contracepție. Cei care se aventurează în afara concepției „corecte” despre lume și viață sunt făcuți să se simtă de ca și cum ar fi comis un soi de „păcat originar”, pentru care pot cere iertare, dar vor rămâne excomunicați.

Autoritarismul tehnocrat

Cei care nutresc un sentiment de superioritate naturală tind să susțină acțiunile în forță ale autorităților guvernamentale care se aliniază cu valorile lor personale și au o încredere exagerată în propria competență, conform unui studiu efectuat de Slavisa Tasic de la Universitatea Kiev, pe tema luării deciziilor în materie de guvernare. Dar istoria domniei fără responsabilitate a „experților” sau a celor care își clamează superioritatea intelectuală este mai puțin încurajatoare pentru democrația liberală.

Ideologia fascistă a lui Mussolini este privită acum ca reacționară și ținând mai degrabă de clovnerie, dar ea a scos în evidență noțiunea de societate guvernată cu principii științifice de către o clasă conducătoare pretins superioară cognitiv. Comunismul sovietic, dușmanul jurat al fascismului, a urmat o direcție tehnocrată similară. La sfârșitul anilor 1890, Engels vedea în tehnologie cheia obținerii unor creșteri de productivitate care puteau transforma societățile fără a mai fi nevoie de capitalism. Marx credea nestrămutat în rolul crucial al administratorilor și oamenilor de știință tehnocrați în societate. Ba chiar s-a oferit să-și dedice Das Kapital-ul lui Charles Darwin. Primii acoliți de succes ai lui Marx, bolșevicii, credeau că o mică elită motivată ideologic putea să transforme o Rusie înapoiată în regimul cel mai avansat și mai progresist de pe Pământ. Bolșevicii au înlocuit vechea aristocrație cu propria lor elită ideologică, despre care care credeau că poate să orchestreze o societate mai egalitară. „Dacă 10 000 de nobili au putut să guverneze întreaga Rusie, de ce nu și noi?”, întreba Lenin.

În momentul prăbușirii URSS-ului, nomenklatura constituia o adevărată elită, numărând 750 000 de oameni. Ei și familiile lor abia dacă dădeau 1,5% din populație, nu foarte departe de procentajul nobilimii din Franța secolului al XIV-lea. Deși Stalin sperase că vor fi „dintr-un aluat deosebit”, ei s-au arătat a fi „muritori obișnuiți, la fel de supuși greșelii ca alții”. După căderea regimului sovietic, unii membri ai nomenklaturii și-au folosit influența ca să dobândească controlul asupra privatizării economiei, transformându-se în oligarhi puternici.

Cea mai puternică clerizie din lume la ora actuală o găsim în China. Intelectualii și cărturarii au jucat vreme îndelungată un rol influent în politica și administrația chineză – similar celui jucată odinioară în Occident de clerici, atunci când erau de departe cel mai învățat element al populației. Prin tradiție, mandarinatul respecta confucianismul, care cinstește învățătura nu „pentru sine”, ci ca mod de a cultiva „însușirea colectivă” care poate să ajute la modelarea societății, așa cum scrie cărturarul chinez Tu Weiming.

Deși Mao Tze-dun le era ostil vechilor mandarini, punea mare preț pe competența tehnică și specializată, cu o credință tipic marxistă în știință. „Vom învăța soarele și luna să-și schimbe locurile”, a prezis el, iar pentru a putea face acest lucru, avea nevoie de forța creierelor națiunii sale.

Iar experții în știință și tehnic fie au respectat autoritățile conducătoare, fie s-au temut în asemenea măsură de ele, încât nu au contestat pe față politicile publice demente ale Marelui Salt Înainte, care au dus la foamete și la moartea a nu mai puțin de 36 de milioane de oameni. Un martor al timpurilor, jurnalistul și scriitorul Yang Jisheng, spunea despre cadrele de partid că îi priveau pe țărani ca pe niște „consumabile”. Cadrele partidului „au devenit arogante și brutale în impunerea rând pe rând a campaniilor, supunându-i, pe cei care nu voiau să se conformeze, bătăilor, detenției și torturii”.

După Mao, guvernarea chineză a devenit mai dispusă să asculte vocile celor de la baza societății, mai ales în privința economiei, și a admis o oarecare diversitate a punctelor de vedere. Dar, pe măsură ce ororile perioadei maoiste se pierdeau în negura trecutului, a început să se pună mai puțin preț pe dibăcia întreprinzătoare și să se acorde o mai mare importanță pedigriului academic. În China contemporană, și, de fapt, cam în toată Asia de Est, o diplomă la o universitate de elită este cea care determină deseori rangul social, posibilitatea de a câștiga suficient pentru a-ți permite un apartament decent și cu cine te poți căsători sau chiar numai să ieși la întâlnire.

Diploma de studii universitare este biletul de acces în „clasa specialiștilor și managerilor” care populează structurile birocratice deținătoare ale puterii în statul chinez. Conform unui studiu recent, această clasă cu studii superioare nu constituie o potențială opoziție la Partidul-Stat, ci servește drept zid de protecție pentru regimul autoritarist. David Goodman este de părere că, după toate probabilitățile, chinezii cu studii înalte se vor opune oricărei reforme de democratizare care le-ar putea permite maselor mai puțin educate să-și facă auzite vocile. Până și chinezii care studiază în Statele Unite și în alte țări occidentale susțin regimul, pentru că acest lucru le va fi de folos după ce se vor întoarce. Mandarinatul modern dă o mână de ajutor la dirijarea societății și reglementarea vieții cetățenilor cu mijloacele tehnologiei intruzive. Așa cum am văzut, de exemplu, este folosit un „sistem de credit social” cu care se atribuie cetățenilor drepturi sau privilegii, cum ar fi dreptul de călătorie, dacă au avut un comportament corespunzător.

Cine îi supraveghează pe supraveghetori?

Membrilor cleriziei contemporane care dețin poziții cu putere de decizie le place să fie văzuți ca niște actori dezinteresați, care fac alegeri raționale pentru binele societății. Dar sunt oameni cu propriile prejudecăți și interese personale. Mult-lăudata administrație publică din Japonia, este zugrăvită ca un model de birocrație altruistă, patriotică și devotată binelui public, dar în realitate, mulți dintre funcționarii publici de rang înalt trec la un moment dat pe posturi foarte bine plătite din sectoarele pe care le monitorizau altădată, în cadrul unui sistem pe care japonezii îl numesc amakudari sau „coborârea din ceruri”.

În Statele Unite și în Europa, cei din elita birocratică neagă deseori că ar avea vreo preferință ideologică sau vreun interes de clasă. Dar, așa cum observa James Burnham, ei au deseori în comun unii cu alții o ideologie a „managerialismului”, centrată pe eficiență în producerea rezultaelor dorite de manageri înșiși. Cu cât clasa managerială își sporește puterea, cu atât devine mai autoreferențială. Membrii ei nu sunt responsabili în fața cetățenilor țării, ci numai în fața altor manageri și a celor considerați ca făcând parte dintr-un grup aflat pe același palier de importanță și autoritate.

Complexitatea problemelor cu care se confruntă societatea noastră – schimbările climatice, migrația în masă, efectele tehnologiei, de exemplu – poate părea deseori că depășește competența reprezentanților aleși. Dacă studiile superioare ar garanta oameni mai buni și cu judecată mai înțeleaptă, ar putea fi tolerabil să le dăm experților ultra-educați puteri sporite pentru a controla societatea. Dar, așa cum observa Aldous Huxley, savanții și alți experți nu dețin monopolul nici asupra virtuții, nici asupra înțelepciunii politice.

Există pericole clare în a ceda prea multă putere unor elite pe care nu le alegem, nici nu le putem trage la răspundere – și care pretind autoritate morală sau competență expertă pe baza nivelului superior de educație. Exercitarea puterii de guvernare de către cei mai educați și mai titrați oameni este profund iliberală, observă Yascha Mounk, un progresist de la Harvard. Mulți progresiști de elită – nucleul intelo-clerului – ar prefera, probabil, un asemenea model pentru societate, dar ar pune în pericol pluralismul politic, mai ales atunci când elitele titrate sunt mult prea sigure și convinse de propria lor corectitudine. Un studiu comandat de publicația The Atlantic remarcă faptul că persoanele cu grad superior de educație reprezintă acum, după toate aparențele, grupul cu cea mai scăzută toleranță politică din America.

În deceniile care vin, intelo-clerul ar putea să apeleze la „noua tehnologie intelectuală” ca mijloc de „«ordonare» a societății de masă”, așa cum prezicea Daniel Bell. Tehnologia ar putea fi folosită pentru a reprograma atitudinile față de orice, începând cu mediul înconjurător și terminând cu noțiunea de „prejudecată inconștientă” împotriva minorităților rasiale și sexuale. Companii ca Google, dar și instituții superioare de învățământ, deja folosesc tehnologia pentru a monitoriza și a „corecta” felul cum gândesc angajații lor. Eforturile guvernului chinez de a monitoriza gândurile și de a reglementa opinia, uneori cu asistență din partea firmelor americane de înaltă tehnologie, s-ar putea dovedi un semn prevestitor al lucrurilor care stau să vină în Europa, Australia și America de Nord.

Înainte de a permite intelo-clerului să aibă asemenea puteri, poate ar fi bine să ne amintim de vechea vorbă latinească: Quis custodiet ipsos custodes – pe cei care păzesc, cine-i păzește?

Fragment din noua carte a lui Joel Kotkin, The Coming of Neo-Feudalism, publicată de Encounter Books.

Traducere după https://thecritic.co.uk/neofeudalism-and-its-new-legitimisers/

Foto: captură după coperta cărții lui Joel Kotkin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s