Provocarea marxismului (partea a-II-a)

de Yoram Hazony

(pentru partea I a eseului, click aici)

V. Dansul liberalismului cu marxismul

Se spune deseori că liberalismul și marxismul sunt „contrarii”, cu liberalismul ferm hotărât să-l elibereze pe individ de coerciția din partea statului și marxismul susținând coerciția nelimitată întru realizarea societății reconstituite. Dar dacă se dovedește că liberalismul are o tendință de a face loc marxiștilor și de a le transfera puterea, în termen de câteva decenii? Departe de a fi contrariul marxismului, liberalismul n-ar fi altceva decât o poartă spre marxism.

O analiză irezistibil de convingătoare a similitudinilor structurale dintre liberalismul iluminist și marxism a fost publicată de politologul polonez Ryszard Legutko, sub titlul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies („Demonul în democrație sau tentațiile totalitare în societățile libere”, 2016). Altă carte, apărută ulterior sub semnătura lui Christopher Caldwell, The Age of Entitlement („Era îndreptățirii”, 2020), documentează și ea maniera în care revoluția constituțională americană din anii 1960, al cărei scop a fost instituirea domniei liberalismului, a adus de fapt după sine o tranziție rapidă la o politică „progresistă”, care este, după cum spuneam, o variantă de marxism. Cu toate aceste considerente în minte, aș vrea să propun un mod de a înțelege relația fundamentală care leagă liberalismul de marxism și le face pe cele două să fie cu totul altceva decât „contrarii”.

Liberalismul iluminist este un sistem raționalist clădit pe premisa că ființele umane sunt prin natura lor libere și egale. Mai departe, se afirmă că acest adevăr este unul „de la sine evident”, adică toți îl putem sesiza prin simpla exercitare a rațiunii, fără a trebui să ne raportăm la tradițiile naționale sau religioase particulare ale timpului și locului în care trăim.

Sistemul acesta ridică însă unele probleme dificil de rezolvat. Una ar fi aceea că, din câte s-a văzut, termenilor extrem de abstracți precum libertate, egalitate și dreptate nu li se poate conferi un conținut stabil doar prin intermediul rațiunii. Ca să înțelegeți acest lucru, gândiți-vă la următoarele probleme:

  1. Dacă toți oamenii sunt liberi și egali, cum se face că nu toată lumea care dorește să pătrundă pe teritoriul Statelor Unite și să se stabilească acolo, poate să facă acest lucru?

Doar pe baza raționamentului, se poate afirma că, din moment ce toți oamenii sunt liberi și egali, atunci toți ar trebui să fie în mod egal liberi să se stabilească în Statele Unite. Ceea ce pare să fie perfect logic, iar orice argument contrar va trebui să recurgă la noțiuni care țin de tradiție, cum ar fi națiune, stat, teritoriu, graniță, cetățenie și așa mai departe – niciuna dintre acestea nefiind de la sine evidente și nici accesibile numai cu ajutorul rațiunii.

  1. Dacă toți oamenii sunt liberi și egali, cum se face că nu toți cei care doresc să urmeze cursurile Universității Princeton pot să se înscrie acolo?

Bazându-ne doar pe raționament, putem spune că, dacă toți oamenii sunt liberi și egali, atunci ar trebui să fie în mod egal liberi să se înscrie pentru cursuri la Princeton, în temeiul principiului „primul venit, primul servit”. Ceea ce pare de asemenea perfect logic. Orice argument contrar va trebui să se bizuie pe noțiuni tradiționale, cum ar fi proprietatea privată, corporație, libertatea de asociere, educație, ciclu de studii, merit etc. Și, din nou, nimic din toate acestea nu este de la sine evident.

  1. Dacă toți oamenii sunt liberi și egali, cum poți justifica împiedicarea unui bărbat care se simte femeie, să concureze într-o competiție de atletism pentru femei, la o școală de stat?

Bazându-ne doar pe raționament, se poate spune că, din moment ce toți suntem liberi și egali, un bărbat care se simte femeie ar trebui să fie liber în mod egal să concureze la o probă de atletism pentru femei. Orice argument care să demonstreze contrariul va trebui să apeleze la concepte tradiționale ca bărbat, femeie, drepturile femeilor, competiție sportivă, categorie de concurs, caracter echitabil etc., niciunul dintre acestea nefiind accesibile numai cu ajutorul rațiunii.

Exemplele de acest fel pot fi multiplicate la nesfârșit. Adevărul este că numai rațiunea de una singură nu ne poate duce aproape nicăieri în rezolvarea controverselor privind semnificația noțiunilor de libertate și egalitate. Bun, și-atunci de unde provine sensul acestor termeni?

Am spus că orice societate constă din clase sau grupuri. Acestea se află în diferite raporturi de putere unele cu celelalte, raporturi care își găsesc expresia în tradițiile politice, juridice, religioase și morale pe care cele mai puternice clase sau grupuri le transmit mai departe în jos. Numai în contextul acestor tradiții vom ajunge să credem că noțiuni ca libertate și egalitate înseamnă un anumit lucru și nu un altul, și ne vom dezvolta o „înțelegere comună” a modului în care diferitele interese și preocupări ale indivizilor și grupurilor trebuie să fie puse în balanță, în fiecare caz concret.

Dar ce se întâmplă când te debarasezi de aceste tradiții? În fond, asta încearcă să facă liberalismul iluminist. Liberalii de sorginte iluministă observă că tradițiile moștenite sunt întotdeauna deficitare sau nedrepte în anumite privințe, și din acest motiv se simt îndreptățiți să dea deoparte tradiția moștenită și să facă apel nemijlocit la principii abstracte ca libertatea și egalitatea. Necazul e că nu există nicio societate în care toată lumea să fie liberă și egală din toate punctele de vedere. Până și într-o societate liberală vor exista întotdeauna nenumărate moduri în care o clasă dată sau un grup dat nu vor fi libere sau nu vor fi egale în raport cu altele. Și, dat fiind că așa stau lucrurile, marxiștii vor avea întotdeauna posibilitatea să spună că unele dintre aceste situații de lipsă de libertate și de inegalitate, dacă nu toate, sunt situații de oprimare.

Astfel se desfășoară la infinit dansul liberalismului cu marxismul, care arată cam așa:

  1. Liberalii declară că, de acum înainte, toți vor fi liberi și egali, accentuând că rațiunea (iar nu tradiția) va determina conținutul drepturilor fiecărui individ.
  2. Marxiștii, aplicând raționamentul logic, semnalează multele situații veritabile de lipsă de libertate și de inegalitate din societate, deplângându-le ca oprimare și cerând noi drepturi.
  3. Liberalii, stânjeniți de prezența nelibertății și a inegalității, după ce au declarat că toți vor fi liberi și egali, adoptă unele dintre cererile marxiștilor pentru noi drepturi.
  4. Revenim la pasul #1 de mai sus și repetăm succesiunea de pași.

Bineînțeles, nu toți liberalii cedează în fața cererilor marxiștilor – și firește că nu cedează chiar cu orice ocazie. Cu toate acestea, dansul este cât se poate de real. Ca imagine generalizată asupra a ceea ce se întâmplă în timp, este un tablou exact, după cum am putut vedea în toată lumea democratică de-a lungul ultimilor 70 de ani. Liberalii adoptă progresiv în timp teoriile critice ale marxiștilor, indiferent dacă subiectul este Dumnezeu și religia, bărbatul și femeia, onoarea și datoria, familia, națiunea sau orice altceva.

Câteva observații, prin urmare, privind acest cadril al liberalismului cu marxismul:

În primul rând, de remarcat că dansul în sine este un produs secundar al liberalismului. El există pentru că liberalismul iluminist desemnează libertatea și egalitatea drept standardul după care urmează să fie judecată guvernarea; și capacitatea de gândire rațională a individului, ea și numai ea, independentă de tradiție, drept instrumentul cu care urmează să fie obținută această judecată. Procedând în acest fel, liberalismul creează marxiști. Aidoma ucenicului vrăjitor, aduce permanent la viață indivizi care apelează la rațiune, identifică situații de lipsă de libertate și de inegalitate în societate, și conchid din toate acestea că ei (sau alții) sunt asupriți și că este necesară o reconstituire revoluționară a societății, pentru a fi eliminată asuprirea. Grăitor este faptul că această dinamică se poate observa deja în Revoluția Franceză și în regimurile radicale din Pennsylvania și alte state, în timpul Revoluției Americane. Liberalismul iluminist a generat un protomarxism încă înainte ca Marx să fi avansat o structură formală pentru a-l descrie, câteva decenii mai târziu.

În al doilea rând, dansul acesta nu se mișcă decât într-un singur sens. Într-o societate liberală, critica marxistă îi determină pe mulți liberali să abandoneze treptat concepțiile despre libertate și egalitate cu care au pornit inițial, și să adopte noi concepții propuse de marxiști. Dar mișcarea în sens invers – a marxiștilor spre liberalism – pare teribil de anemică, în comparație. Cum se poate una ca asta? Dacă liberalismul iluminist este adevărat și premisele lui sunt într-adevăr „de la sine evidente” sau „un produs al rațiunii”, ar trebui să rezulte logic că, în condiții de libertate, indivizii își vor exercita judecata rațională și vor ajunge la concluzii liberale. De ce, atunci, societățile liberale produc o deplasare rapidă către ideile marxiste, și nu o credință mereu mai mare în liberalism?

Cheia înțelegerii acestei dinamici este următoarea: deși liberalii cred sincer că modul lor de a vedea lucrurile este „grăitor de la sine” sau „produsul rațiunii”, în majoritatea timpului ei de fapt se bazează pe concepții moștenite despre ce este libertatea și ce este egalitatea, precum și pe norme moștenite pentru aplicarea acestor concepții în situații din realitatea practică. Cu alte cuvinte, concflictul dintre liberalism și criticii săi marxiști este unul care are loc între o clasă dominantă sau un grup dominant, care dorește să-și conserve tradițiile (liberalii), pe de o parte, și un grup revoluționar pe de alta (marxiștii), care combină raționamentul critic cu o dorință de a se debarasa de toate constrângerile moștenite, pentru a răsturna aceste tradiții. Dar, în timp ce marxiștii știu foarte bine că țelul lor este să distrugă tradițiile intelectuale și culturale care îi permit liberalismul să-și păstreze poziția, opozanții lor liberali, în cea mai mare parte, refuză să se angajeze în genul de conservatorism de care ar fi nevoie pentru a-și apăra tradițiile și a le întări. Într-adevăr, realitatea este că liberalilor li se întâmplă frecvent să vorbească de rău tradiția, spunându-le copiilor și învățăceilor lor că tot ce trebuie să facă este să-și folosească liber rațiunea și „să-și tragă singuri propriile concluzii”.

Rezultatul este un dezechilibru radical între marxiști, pe de o parte, care se străduiesc conștient să declanșeze o revoluție conceptuală, și liberali pe de alta, a căror insistență pe „libertatea față de tradiția moștenită” nu asigură mai deloc vreun mecanism de apărare – și, de fapt, deschide larg ușa pentru exact genul de argumente și tactici pe care marxiștii le folosesc împotriva lor. Dezechilibrul acesta face ca dansul să se miște doar într-o singură direcție și ca ideile liberale să aibă tendința de a se prăbuși în fața criticii marxiste, colapsul fiind o chestiune de doar câteva decenii.

VI. Finalul marxist de partidă și sfârșitul democrației

Nu foarte demult, cei mai mulți dintre noi, cei care trăiam în societăți libere, știam că marxismul nu este compatibil cu democrația. Dar odată cu invadarea instituțiilor liberale de „progresiști” și „antirasiști”, multe din lucrurile altădată perfect evidente în privința marxismului și multe din cele ce erau odinioară evidente în privința democrației, au fost uitate. A venit momentul să revedem câteva dintre aceste adevăruri altădată evidente.

Într-o guvernare democratică, se pune capăt războielii violente între clase și grupuri concurente, aceasta fiind înlocuită cu rivalitatea nonviolentă între partide politice. Ceea ce nu înseamnă că relațiile de putere între grupurile loiale iau sfârșit. Nu înseamnă că nedreptatea și asuprirea iau sfârșit. Nu înseamnă decât că, în loc să-și rezolve dezacordurile prin vărsare de sânge, diversele grupuri care alcătuiesc o societate dată se organizează în partide politice dedicate încercării de a se detrona unele pe celelalte prin procese electorale periodice. În cadrul unui astfel de sistem, un partid guvernează pe perioada unui mandat fix, definit temporal, dar partidele rivale știu că vor ajunge să guverneze și ele, dacă reușesc să câștige următoarele alegeri. Tocmai posibilitatea de a dobândi puterea și de a conduce țara, fără a ucide și a distruge în masă, este aceea care convinge toate taberele să lepede armele și să le înlocuiască cu lupta politică electorală.

Lucrul cel mai de bază pe care trebuie să-l cunoaștem despre un regim democratic este prin urmare acesta: trebuie să ai cel puțin două partide politice legitime, pentru ca democrația să funcționeze. Prin partid politic legitim, eu înțeleg un partid care să fie recunoscut de rivalii săi ca având dreptul să guverneze, dacă câștigă un proces electoral. De exemplu, un partid liberal poate conferi legitimitate unui partid conservator (chiar dacă nu-i face mare plăcere), și, în schimb, acest partid conservator poate conferi legitimitate unui partid liberal (chiar dacă nu-i face cine știe ce plăcere). Într-adevăr, acesta este modul în care a fost guvernate majoritatea națiunilor democratice moderne.

Dar legitimitatea este una dintre noțiunile politice tradiționale pe care critica marxistă se află acum în pragul de a o distruge. Dintr-un punct de vedere marxist, conceptul nostru moștenit al legitimității nu este nimic altceva decât un instrument pe care clasele conducătoare îl folosesc ca să perpetueze nedreptatea și asuprirea. Cuvântul legitimitate își capătă adevărata semnificație numai prin referire la clasele sau grupurile asuprite, pe care marxistul le privește ca pe singurele conducătoare legitime ale națiunii. Cu alte cuvinte, teoria politică marxistă conferă legitimitate numai unui singur partid politic – partidului asupriților, al cărui scop este reconstituirea revoluționară a societății. Iar aceasta înseamnă că un cadru politic de referință marxist nu poate să coexiste cu guvernarea democratică. Într-adevăr, tot rostul guvernării democratice, cu pluralitatea ei de partide legitime, este acela de a evita reconstituire violentă a societății, pe care teoria politică marxistă o privește ca pe unicul țel rezonabil al vieții politice.

Mai simplu spus, cadrul referențial marxist și teoria politică democratică sunt opuse din principiu. Un marxist nu le poate acorda legitimitate punctelor de vedere liberale sau conservatoare, fără a renunța la esența teoriei marxiste, care spune că aceste puncte de vedere sunt inextricabil legate de nedreptatea sistemică și că trebuie răsturnate cu orice preț, chiar și prin violență, dacă va fi necesar. Tocmai de aceea însăși ideea că o părere disidentă – una care nu este „progresistă” sau „antirasistă” – ar putea fi considerată legitimă, a dispărut din instituțiile liberale după ce marxiștii au dobândit putere. La început, liberalii au capitulat în fața cererii colegilor lor marxiști ca punctele de vedere conservatoare să fie considerate ilegitime (deoarece conservatorii sunt „autoritariști” sau „fasciști”). Aceasta a fost dinamica în urma căreia a avut loc eliminarea conservatorilor din majoritatea universităților reputate și a principalelor mijloace de informare în masă din America.

Dar în vara anului 2020, acest aranjament își consumase până la capăt cursul. În Statele Unite, marxiștii erau deja suficient de puternici pentru a cere ca liberalii să se conformeze asupra practic oricărei probleme pe care marxiștii o considerau presantă. În ceea ce erau până de curând instituții liberale, un punct de vedere liberal a încetat, de asemenea, să mai fie legitim. Aceasta este semnificația expulzării jurnaliștilor liberali din redacția New York Times și din alte organizații de presă. Acesta este motivul pentru care numele lui Woodrow Wilson a fost îndepărtat de pe clădirile Universității Princeton și pentru care au avut loc gesturi similare în alte universități și școli. Aceste expulzări și redenumiri sunt echivalentul înălțării unui steag marxist peste fiecare universitate, redacție de ziar și corporație, la rând, pe măsură ce legitimitatea vechiului liberalism se vede revocată.

Până în 2016, America încă mai avea două partide politice legitime. Dar când Donald Trump a fost ales președinte, discuția despre cât era el de „autoritarist” sau „fascist” a fost folosită pentru a discredita punctul de vedere liberal tradițional, conform căruia un președinte ales prin vot democratic, candidatul ales de jumătate din electorat prin procedurile stabilite de Constituție, trebuie să se bucure de legitimitate. În loc de aceasta, a fost declarată o „rezistență”, al cărei scop era să nege legitimitatea președintelui, a celor care colaborau cu el și a celor care votau cu el.

Știu că mulți liberali cred că această respingere a legitimității lui Trump nu este dirijată decât împotriva lui, personal, ca individ. Ei cred, așa cum îmi scria de curând un prieten liberal, că atunci când acest președinte va fi îndepărtat din fotoliul prezidențial, America se va putea întoarce la normal.

Dar nu se va întâmpla nimic de acest fel. Marxiștii care au acaparat controlul asupra mijloacelor de producere și diseminare a ideilor în America nu pot, fără a-și trăda cauza, să confere legitimitate niciunui guvern conservator. Și nu pot să acorde legitimitate niciunei forme de liberalism care nu stă cuminte și letargică, în genunchi, în fața lor. Ceea ce înseamnă că, oricare va fi norocul electoral al președintelui Trump, „rezistența” nu se va sfârși. Abia ce a început.

Odată cu cucerirea marxistă a instituțiilor liberale, am intrat într-o nouă fază a istoriei americane (și, pe cale de consecință, a istoriei tuturor națiunilor democratice). Am intrat într-o fază în care marxiștii, după ce au cucerit universitățile, mass-media și marile corporații, vor încerca să aplice același model și cuceririi arenei politice ca întreg.

Cum vor face acest lucru? La fel ca în cazul universităților și al organizațiilor mediatice, ei își vor folosi prezența în instituțiile liberale ca să-i forțeze pe liberali să rupă legăturile de legitimitate reciprocă dintre ei și conservatori – și, prin urmare, legăturile cu democrația bipartită. Ei nu vor cere doar invalidarea legitimității președintelui Trump, ci și a tuturor conservatorilor. Deja am văzut acest lucru în eforturile de invalidare a legitimității senatorilor Josh Hawley, Tom Cotton și Tim Scott, precum și a personalității mediatice Tucker Carlson și a altora. Apoi vor trece mai departe, la invalidarea legitimității liberalilor care tratează drept legitime opiniilor conservatoare, cum ar fi James Bennet, Bari Weiss și Andrew Sullivan. La fel ca în cazul universităților și al presei, mulți liberali vor accepta aceste tactici marxiste, crezând că, prin invalidarea conservatorilor, pot să-i împace pe marxiști și să-i transforme în aliați strategici.

Dar marxiștii nu vor fi împăcați, pentru că ei urmăresc cucerirea liberalismului însuși – care se întâmplă deja, pe măsură ce îi conving pe liberali să-și abandoneze concepția tradițională, bipartită, asupra legitimității politice, și, odată cu ea, devotamentul față de ideea de regim democratic. Colapsul liantului de legitimitate reciprocă, prin care liberalii au rămas legați de conservatori într-un sistem democratic de guvernare, nu îi va face deocamdată pe liberalii în cauză să devină marxiști. Deocamdată. Dar îi va face să se transforme în lachei pasivi ai acestor marxiști, fără puterea de a rezista în fața oricărui lucru pe care „progresiștii” și „antirasiștii” îl desemnează ca fiind important. Și îi va face să se obișnuiască cu ideea regimului monopartit care se pregătește, și în care liberalii vor avea un rol splendid de jucat – dacă se arată dispuși să renunțe la liberalismul lor.

Știu că mulți liberali sunt derutați și că au senzația că li se deschid, totuși, în față, mai multe alternative diferite. Doar că nu este așa. Odată ajunși aici, majoritatea alternativelor care existau acum câțiva ani au dispărut. Liberalii nu vor avea de ales decât între două variante: fie se supun în fața marxiștilor, ajutându-i să pună capăt democrației din America, fie se alătură conservatorilor într-o alianță pro-democrație. Nu mai există niciun fel de alte variante de alegere.

Traducere după https://quillette.com/2020/08/16/the-challenge-of-marxism/

(pentru partea I a eseului, click aici)

Yoram Hazony, președintele Institutului Herzl din Ierusalim și autorul cărții The Virtue of Nationalism, este președintele consiliului director al Fundației Edmund Burke. Poate fi urmărit pe Twitter @yhazony.

Sursă foto: aici

Un gând despre „Provocarea marxismului (partea a-II-a)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s