Noua mentalitate de tip sovietic din societatea americană

Izabella Tabarovsky

Demonizarea colectivă ne invadează cultura

Rușilor le place să-l citeze pe Serghei Dovlatov, un scriitor sovietic dizident care a emigrat în Statele Unite în 1979: „Îl blestemăm continuu pe tovarășul Stalin și, bineînțeles, avem motive întemeiate pentru asta. Și totuși, vreau să întreb: cine a scris cele patru milioane de denunțuri?” Nu au făcut-o înfricoșătorii șefi ai poliției secrete sovietice. Ci oamenii obișnuiți.

Demonizările colective ale unor figuri culturale proeminente au fost o parte integrantă a culturii sovietice a denunțului, care a pătruns în fiecare loc de muncă și în fiecare clădire de apartamente. Poate că cel mai faimos astfel de episod a început la 23 octombrie 1958, când comitetul Nobel l-a informat pe scriitorul sovietic Boris Pasternak că a fost selectat pentru Premiul Nobel pentru literatură – și a transformat astfel viața scriitorului într-un iad. Din momentul în care ”Doctor Jivago” al lui Pasternak fusese publicat pentru prima oară în anul precedent (în Italia, deoarece scriitorul nu a putut să-l publice acasă), Partidul Comunist și conducerea scriitorimii sovietice și-au pregătit cuțitele. Pentru regim, acordarea Premiului Nobel reprezenta o gravă insultă.

În câteva zile, Pasternak a fost ținta unei campanii masive de denigrare publică. Cea mai prestigioasă publicație literară a țării a lansat asaltul cu un articol intitulat „Condamnare unanimă” și cu o declarație oficială a Uniunii Scriitorilor Sovietici – o organizație puternică a cărei principală funcție era aceea de a exercita controlul asupra membrilor săi, inclusiv prin acordarea accesului la beneficii exclusive și necesități materiale de bază, indisponibile cetățenilor obișnuiți. Cele două articole exprimau opinia uniunii că, având în vedere ostilitatea și calomniile lui Pasternak față de poporul sovietic, socialism, pacea mondială și față de toate mișcările progresiste și revoluționare, el nu mai merita mândrul titlu de scriitor sovietic. Prin urmare, sindicatul l-a expulzat din rândurile sale.

Câteva zile mai târziu, ziarul a dedicat o pagină întreagă așa numitei indignări publice la adresa trădării de care era acuzat Pasternak. Sub titlul masiv „Mânie și indignare: oamenii sovietici condamnă acțiunile lui B. Pasternak” au fost adunate un editorial de condamnare, un denunț al unui grup de scriitori influenți din Moscova și scrisori revoltate pe care ziarul susținea că le-a primit de la cititori.

Campania împotriva lui Pasternak a continuat luni de zile. După ce a fost derulată inițial în presa centrală, s-a mutat după aceea în cea locală și a făcut apoi un salt în instituții non-mediatice, scriitorul fiind acum condamnat în întrunirile politice obligatorii din fabrici, institute de cercetare, universități și ferme colective. Firește, nimeni dintre cei care s-au alăturat corului condamnării nu citise romanul – nu va fi publicat oficial în URSS decât după 30 de ani. Dar asta nu i-a împiedicat să vorbească despre acuzațiile inventate împotriva scriitorului. În timpul acelei campanii s-a născut sloganul sovietic „ne chital, no osuzhdayu” – „nu am citit, dar dezaprob”: acuzatorii lui Pasternak au inventat-o pentru a se proteja împotriva suspiciunilor că au intrat în contact cu materialul subversiv. La câteva zile după acceptarea Premiului Nobel, Pasternak a fost nevoit să-l refuze. Cu toate acestea, demonizarea a continuat fără întrerupere.

Unele dintre cele mai mari nume din cultura sovietică au devenit ținte ale condamnărilor colective – compozitorii Dmitri Șostakovici și Serghei Prokofiev; scriitorii Anna Akhmatova și Iosif Brodsky; și multe altele. Hărțuirea putea continua luni și ani de zile, distrugând viața, sănătatea și, fără îndoială, capacitatea de a crea. (Brutalitatea atacurilor a subminat sănătatea lui Pasternak. A murit de cancer pulmonar un an și jumătate mai târziu.) Dar practica nu a fost rezervată doar celor mari. Fabricile, universitățile, școlile și institutele de cercetare erau toate locuri potrivite pentru a „așeza pe cărbuni” în mod colectiv câte un coleg nefericit, neafiliat ideologic, care, să zicem, nu a reușit să se prezinte „voluntar-obligatoriu” – cum circula un clișeu sovietic – la curățenia de sâmbătă dintr-un parc local, sau câte un om de știință care dorea să emigreze. Sistemul cerea, de asemenea, exprimări de condamnări colective în ceea ce privește diverse chestiuni politice: mașinațiile imperialismului și forțelor reacționare, agresiunea israeliană împotriva statelor arabe pașnice, conspirația sionistă internațională antisovietică. Condamnările publice erau, pur și simplu, parte din viața de zi cu zi.

Twitter a fost folosit, de când există, și ca spațiu în care se exersează condamnarea unanimă. Nenumărate cariere și vieți au fost distruse pe măsură ce gloate scandalizate s-au năpustit asupra persoanelor ale căror gafe de pe rețelele de socializare sau vechi întâmplări din adolescență au fost expuse disprețului public și considerate a fi de neiertat. Dar abia în ultimele două săptămâni am realizat cu o claritate teribilă similaritatea culturii noastre actuale cu practica sovietică a hăituirii colective. Poate că anumite profesii specifice și instituții culturale implicate – și anumite acțiuni ale scriitorilor care se unesc pentru a-și abuza și anula colegii – au fost cele care au readus acea istorie sordidă.

Pe 3 iunie, The New York Times a publicat un articol de opinie pe care o mare parte din personalul său progresist l-a considerat ofensator și periculos. (Autorul, senatorul republican Tom Cotton, a cerut să fie trimisă armata pentru a combate violența și jafurile care au însoțit protestele la nivel național împotriva uciderii lui George Floyd.) Țintele condamnării lor unanime – li s-a alăturat cu bucurie proletariatul Twitter, care s-a bucurat să ia parte la dezmembrarea odinioară imprialului cotidian – au fost editorul secției de opinie a New York Times, James Bennet, care avea autoritatea supremă pentru publicarea articolului, deși nu a supravegheat publicarea acestuia, și editorul și scriitorul Bari Weiss (fost membru al redacției Tablet).

Weiss nu a avut nimic de-a face cu editarea sau publicarea articolului. Cu toate acestea, pe 4 iunie, ea a postat un subiect de Twitter care caracteriza turbulența internă de la Times ca fiind un „război civil” între „jutițiariști woke (majoritatea tineri)” care „se numesc liberali și progresiști” și „liberali (mai ales peste 40 ani)” care aderă la „principiile libertarianismului civil”. Ea a atribuit comportamentul „justițiariștilor woke” viziunii lor despre „a fi în siguranță”, potrivit cu care „dreptul oamenilor de a se simți în condiții de siguranță emoțională și psihologică depășește ceea ce anterior erau considerate valorile liberale fundamentale, precum libertatea de exprimare”.

A fost doar o opinie a unui jurnalist, dar pentru colegii lui Weiss descrierea ei mai puțin măgulitoare a rupturii de acolo a fost resimțită ca un atac intolerabil împotriva colectivului. Deși Weiss nu a dat niciun nume nici din tabăra „woke”, nici din cea mai veche, „liberală”, colegii ei mai tineri s-au simțit atacați și calomniați în mod colectiv. S-au simțit loviți. Puțin timp după aceea, Weiss ajunsese deja subiect principal pe Twitter.

Pe măsură ce furia gloatei a început să se amplifice, limbajul indignării colective a devenit din ce în ce mai strident, chiar violent. Goldie Taylor, scriitor și redactor la The Daily Beast, a întrebat într-un tweet șters de ce Weiss „încă mai are dinții în gură”. În timp ce capetele deja cădeau la Times – James Bennet și-a dat demisia, iar editorul adjunct al paginii editoriale James Dao a fost retrogradat la redacția de știri – un membru al personalului a cerut concedierea lui Weiss pentru că le-a vorbit urât „colegilor ei mai tineri din redacție” și a insultat „pe toți corespondenții noștri străini care au raportat efectiv din mijlocul războaielor civile.” (Nu era clar cum i-a insultat Weiss, în afară de faptul că a folosit în editorialul său expresia „război civil” ca metaforă.)

Mehdi Hasan, un jurnalist de la Intercept, și-a exprimat celor 880.000 de urmăritori ai săi de pe Twitter părerea că ar fi ciudat dacă Weiss și-ar păstra slujba, acum că Bennet a fost înlăturat. El a sugerat că thread-ul ei i-a „batjocorit” pe colegii ei nealbi. (Nu a făcut-o.) Într-un follow up tweet, Hasan a mers mai departe, sugerând că a o apăra pe Weiss ar echivala unui ”anti-rasism rău” – o amenințare bazată pe o interpretare profund manipulatoare a postării lui Weiss, dar suficient de puternică pentru a-i face pe adepții săi să evite o astfel de eroare.

Toți cei care am ieșit din sistemul sovietic purtăm cicatrici ale practicii condamnărilor colective, indiferent dacă noi înșine am fost sau nu ținte ori participanți la ele. Este, în parte, motivul pentru care imigranții sovietici au adesea aversiune față de orice fel de manifestări ale colectivismului: am văzut cele mai urâte manifestări ale sale în viața noastră, în viața prietenilor și a familiilor noastre. Este imposibil să citești remarcile critice ale scriitorilor sovietici, pentru care Pasternak fusese prieten și mentor, fără un sentiment de rușine profundă. Rușine pentru perfidia și lipsa de decență afișată. Rușine față de denaturările și pervertirea adevărului. Rușine pentru semnalizarea ipocrită a virtuții și bifarea poziției. Rușine pentru, știm acum, trecătorul triumf al mediocrității asupra talentului.

De asemenea, este imposibil să le citești fără întrebarea neliniștitoare: Cum m-aș fi comportat eu în locul lor? Aș fi cedat și eu presiunii? Aș fi trădat și eu, aș fi condamnat, aș fi aruncat și eu piatra? Eram recunoscătoare că am părăsit URSS înainte ca viața sovietică să mă pună la încercare. Cât de ciudat și de devastator să realizez acum că aceste examene morale se află din nou în fața noastră în America.

Într-o cultură colectivistă, rezultatul așteptat al condamnărilor de grup este controlul – atât asupra țintei abuzului, cât și asupra societății mai largi. Când nivelurile suficient de largi ale societății înțeleg că prețul neconformării este umilirea în mod public, expulzarea din comunitatea „oamenilor de bine” (un alt clișeu sovietic) și întreruperea surselor de venit, forțele care trebuie să aplice regulile nu mai fac eforturi prea mari pentru asta.

Dar, în timp ce politicile din Uniunea Sovietică erau stabilite de regulă de către autorități, ar fi prea simplist să ne imaginăm că cei care trebuia să le urmeze nu au avut o alegere de făcut și nu s-au alăturat adesea cu bucurie acestor ritualuri, fie pentru un beneficiu real sau imaginat pentru ei înșiși, fie pentru a-și rezolva alte traume interioare sau pentru a-și satisface simpla plăcere de a-și exercita cruzimea față de o persoană care fusese declarată țintă legitimă a colectivului.

Potrivit Olgai Ivinskaya, care a fost iubita și însoțitoarea lui Pasternak în acei ani, grupul de partid condus de Nikita Hrușciov a fost doar parțial de vină pentru nepublicarea Doctor Jivago. Uniunea literară a jucat și ea un rol important. Citind amintirile ei despre întâlnirile de la Uniunea Scriitorilor, este greu să nu bănuim că unii dintre membrii săi au fost motivați nu atât de frica represaliilor sau de fervoarea ideologică, ci de simplul conformism și de gelozie profesională. Unii, îmi imaginez, erau fericiți să pună bețe în roate unui scriitor al cărui roman – interzis acasă, dar publicat în străinătate – a fost tradus în zeci de limbi și căruia i-a fost acordat cel mai prestigios premiu literar din lume.

Pentru oamenii obișnuiți – cei din afara instituțiilor culturale de prestigiu – nici măcar simpla participare la versiunile locale de hăituire colectivă nu era lipsită de beneficiile sale. Putea fi, de exemplu, o oportunitate de a elimina un inamic personal sau pe cineva care a avut mai mult succes și, probabil, a ocupat o poziție pe care o doreai. Puteai participa la condamnarea unui vecin din aglomeratul apartament pe care-l ocupați în comun, calculând că, odată plecat, puteai adăuga niște prețioși metri pătrați suplimentari spațiului de locuit.

Și totuși, chiar și în acest peisaj dezgustător, au fost și dintre cei care au refuzat să se alăture acestui ritual oribil. Câțiva scriitori, de exemplu, au refuzat să participe la demonizarea lui Pasternak. Și să fie karma? sau doar o coincidență faptul că majoritatea acestor oameni – mulți dintre ei dizidenți, care se aflau în afara uniunii literare – rămân iubiți printre cititorii ruși astăzi, în timp ce scrierile celor din interior, cei care au trădat și condamnat, au fost uitate?

Mulțimile care îndeplinesc ritualurile condamnărilor unanime de astăzi nu o fac pentru a respecta niște ordine venite de sus, ca atunci. Dar asta nu le reduce puterea de a exercita presiune asupra celor aflați sub influența lor. Aceia dintre noi care am ieșit din colectivismul culturii sovietice înțelegem instinctiv aceste dinamici. Cine invocă mantra „nu am citit, dar dezaprob”, o face nu numai pentru a se proteja de suspiciuni cu privire la felul cum alege ceea citește, ci și pentru a-și comunica dorința de a face parte din kollektiv – indiferent ce acțiune distructivă urmează pe agenda kollektivului. Își predă preventiv agenda personală doar pentru a fi la unison cu grupul. Și acest lucru este de înțeles într-un fel: fiind parte din mulțime, te simți mult mai bine decât să fii nevoit să reziști singur.

Cei care își amintesc sistemul sovietic înțeleg pericolul de a lăsa practica denunțării colective să ia amploare. Dar nu trebuie să vă imaginați că trebuie să vină un Stalin american în Casa Albă pentru a putea vedea unde ne duce mai întâi tolerarea, apoi normalizarea și acum legitimarea și recompensarea acestei practici urâte.

Americanii au descoperit modul în care frica de dezaprobare colectivă generează autocenzură și tăcere, lucruri care sărăcesc viața publică și creativitatea. Viața dublă la care conduce – una în care există un decalaj crescând între eul public și cel privat –  începe în cele din urmă să se simtă opresiv. Pentru o parte semnificativă a inteligenței sovietice (artiști, medici, oameni de știință), povara de a duce această viață dublă a jucat un rol important în luarea deciziei lor de a emigra.

Cei care se alătură vânătorului se confruntă cu propriile pericole. Cu cât promiți mai multă loialitate față de un grup care se așteaptă să participi la ritualuri de demonizare colectivă, cu atât ți se va cere mai mult și cu atât mai mult te vei simți la rândul tău controlat. Cât de mult din propria autonomie, ca persoană care gândește și simte, ești dispus să sacrifici colectivului? Ce compromisuri interioare ești dispus să faci pentru a face parte din grup? La ce relații personale ești dispus să renunți?

Din punctul meu de vedere, acest moment cultural din aceste State Unite pare a fi incredibil de precar. Practica condamnării colective se resimte ca o afirmare a unei culturi care în cele din urmă calcă pe individ și creează o societate opresivă. Indiferent dacă acea societate arată ca Rusia sovietică, ca 1984 al lui Orwell, precum Cuba lui Castro sau precum China de astăzi, ori precum ceva american unic din secolul al XXI-lea, eșecul instituțiilor și al indivizilor de a rezista împotriva instaurării legii gloatei nu mai este o opțiune pe care ne-o putem permite.

Izabella Tabarovsky este scriitoare, colaboratoare la Tablet Magazine și cercetătoare la Institutul Kennan de la Centrul Wilson, concentrându-se pe memoria istorică din fosta Uniune Sovietică.

Traducere după https://www.tabletmag.com/sections/news/articles/american-soviet-mentality

Sursă captură: Tablet Mag

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s