Frăția Crucii

de Rod Dreher

Unde te vei ascunde? Cu cine vei rezista?

La noi acasă există o regulă nescrisă: nu ne uităm la varianta cinematografică a unui roman, până ce n-am citit cartea. Fiica mea a reușit în sfârșit să termine de citit „Stăpânul inelelor”, deci aseară ne-am uitat amândoi la primul dintre cele trei filme ale ecranizării, „Frăția inelului”. Sunt mulți ani de când l-am văzut pentru prima oară; uitasem cât de bun este. Dar secvența de început, în care personajul Galadriel (jucat de Cate Blanchett) trasează firele poveștii, mi-a dat fiori pe șira spinării. Iată prologul reginei elfilor Galadriel:

Frazele pe care le spune la începutul filmului:

Lumea s-a schimbat. O simt în apă. O simt în pământ. Îi simt mirosul în aer. Multe din cele ce-au fost cândva, s-au pierdut; căci nu mai trăiește nimeni acum care să și le amintească

Ascultându-le aseară, m-a trecut un fior rece, pentru că Galadriel vorbește despre noi, și despre vremea noastră. Lumea se schimbă tot timpul; asta o știm deja. Dar de data aceasta este altfel. Acest an apocaliptic, 2020, a smuls vălul de pe ce era ascuns. La fel, și moartea judecătoarei Ginsburg. În 2016, când a murit judecătorul Scalia, mulți dintre noi, conservatorii, am resimțit un șoc al pierderii, dar cred că niciunul dintre noi nu s-a temut pentru țară. Acum, însă, da. Nu pentru că judecătoarea Ginsburg, binecuvântată fie-i amintirea, a fost cine a fost, ci pentru ceea ce ea simboliza. Era un fel de katechon – o personalitate a cărei prezență ținea pe loc valul de pasiuni distrugătoare, spirituale și politice. Acum, că ea s-a dus, oștirile se adună.

Uite care-i treaba: nu pot pretinde că sunt detașat de toate acestea. Îmi știu rolul și îl accept. Nu-i o luptă pe care să mi-o doresc, dar asta-i situația în care am ajuns.

În vara care a trecut, am ascultat un podcast de-a lui Jess Fields în care politologul Ryan Burge spunea (cam pe la momentul 1:19 din înregistrare) că moartea lui Ruth Bader Ginsburg în timpul campaniei electorale va fi „o bombă nucleară pentru democrație”. Ascultați și voi aici cu urechile voastre și judecați singuri. Eu cred că are dreptate. Dar mai cred și că logica tuturor alianțelor noastre, și a tuturor lucrurilor în care credem – că suntem de stânga sau de dreapta, că suntem seculari sau religioși – ne duce inexorabil spre… ce?

Am citit acest articol apărut pe site-ul Wisdom of Crowds, scris de jurnalistul progresist Murtaza Hussain. În articol, el argumentează de ce moartea credinței religioase va dăuna stângii. Începe așa:

Pe parcursul ultimului deceniu s-a petrecut o revoluție mută în viețile interioare ale americanilor. Ei au început, colectiv, să întoarcă spatele religiei tradiționale și să adopte noi moduri de a da un sens vieții. Un studiu recent (vezi aici) menționat în Foreign Affairs subliniază amploarea incredibilă și viteza acestei schimbări. „Din 1981 și până în 2007, Statele Unite erau considerate una dintre țările mai religioase ale lumii, cu nivelurile de religiozitate schimbându-se foarte puțin”, observau autorii studiului. „De atunci, însă, Statele Unite au înregistrat cea mai numeroasă îndepărtare de religie, dintre țările pentru care avem date”.

Impactul schimbării tehnologice rapide, fluiditatea socială și colapsul instituțiilor învechite au jucat toate un anume rol în dizolvarea acestui stâlp de susținere, odinioară solid, al vieții americane. Cât ai clipi din ochi, în termenii timpului istoric, Statele Unite au ajuns dintr-o țară mai religioasă a lumii, una dintre cele mai puțin religioase pentru care există date.

Unii vor primi cu satisfacție, firește, această veste, pe când alții, nu. Dar nu i se poate nega importanța fundamentală. O asemenea transformare e prea puțin probabil să treacă fără un soi sau altul de tulburare a apelor, cel puțin la fel cum s-a întâmplat cu tranziția Europei păgâne la creștinism, acum două milenii. Moartea cu încetinitorul a religiei în viața americană ridică, așadar, întrebarea: ce fel de nouă lume își va face apariția din ruinele celei vechi?

În cel mai bun caz, un popor cu rădăcinile complet smulse din religie și-ar putea dedica energiile „domolirii sălbăticiei ființei umane, pentru a face mai blândă viața acestei lumi”, cum a spus odată Robert F. Kennedy (citându-l pe Eschil), mai degrabă decât să-și pună nădejdea într-o lume care va veni. Cu siguranță așa au sperat mulți nobili atei în trecut. Dar există și o posibilitate mai întunecată. Lepădându-ne de vechile noastre credințe și adoptând unele noi, ne-am putea trezi până la urmă că readucem la viață, în straie noi, cele mai rele aspecte ale vechilor religii, printre care cenzura morală, judecata sentențioasă, vânătoarea de eretici și persecutarea celor care gândesc altfel. Înspăimântător destul, aceste sentimente ignobile nici nu vor fi sancționate și contracarate de vreun imperativ religios înspre milă sau recunoașterea slăbiciunii omenești.

Acestea sunt întrebări pe care trebuie să le luăm în considerare, mai devreme sau mai târziu. Pentru că, în timp ce oamenii au încetat rapid să mai creadă în religia organizată, cu siguranță nu au încetat să creadă în ceva. Pe măsură ce vechile moduri de a crede se sting, mișcările de masă dezlânate au început deja să-și dezvolte propriile texte, ritualuri și mistere, propriii martiri și propriile ierarhii morale. Pandemia le-a dat acestor schimbări un enorm elan înainte. La fel ca epidemiile de ciumă de pe parcursul istoriei, COVID-19 a declanșat un potop de energie publică spirituală. Cu această ocazie, a dat la iveală și modul în care noi sisteme de moralitate și credință încep deja să umple golul cu conturului lui Dumnezeu, care și-a făcut apariția în conștiința colectivă americană.

Acum trei ani, am publicat cartea The Benedict Option, ca avertisment adresat semenilor mei creștini, dar și ca un semn al speranței, căci existau lucruri pe care le puteam face și trebuia să le facem, ca să ne pregătim pentru ceea ce urmează să vină. Dacă n-ați citit-o sau dacă n-ați luat-o în seamă, socotind-o (eronat) o dovadă de alarmism de tip „hai să fugim în munți”, îndemnul meu este să vă mai gândiți o dată. Iată un fragment din carte, dintr-o discuție pe care am avut-o cu călugărul benedictin Cassian Folsom:

Când i-am povestit părintelui Cassian despre Opțiunea Benedict, el a stat să-mi rumege vorbele și apoi a răspuns cu gravitate: „Cei care nu vor face, într-o formă sau alta, ceea ce spui dumneata, nu vor reuși să treacă cu bine prin ceea ce urmează.”

Mai departe:

A doua zi dimineață, m-am întâlnit cu părintele Cassian la mănăstire ca să stăm de vorbă. E un bărbat înalt, cu părul tuns scurt și barba încărunțite, iar aspectul general este unul serios, și, mă rog, de călugăr. Dar când vorbește, cu vocea lui blândă de bariton, ai senzația că discuți cu propriul tău tată. Părintele Cassian vorbește cu căldură și convingere despre integritatea și bucuria vieții de benedictin, care se deosebește enorm de cea a lumii noastre moderne fragmentate.

Deși călugării s-au lepădat de lume, „nu există doar un «nu»; există și un «da»”, spune părintele Cassian. „În același timp, noi respingem ceea ce nu este dătător de viață, dar și construim ceva nou. Și petrecem o mulțime de timp cu reconstrucția, iar oamenii văd și acest lucru, și tocmai de aceea vin în număr mare la mănăstire. Avem atât de mult de lucru cu oaspeții și cu pelerinii, încât devine epuizant. Dar asta facem noi. Reconstruim. Acesta este «da»-ul despre care oamenii trebuie să audă”.

Reconstruind ce? am întrebat eu.

„Ca să folosesc expresia Papei Benedict, pe care el a repetat-o de multe ori, lumea occidentală de astăzi trăiește de parcă Dumnezeu n-ar exista”, spune părintele Cassian. „Eu cred că are dreptate. Fragmentare, frică, dezorientare, rătăcire – toate acestea sunt caracteristici larg difuzate ale societății noastre.”

Da, mi-am zis în sine mea, exact așa este. Când ne-am pierdut religia noastră creștină în modernitate, am pierdut lucrul care ne ținea legați laolaltă, unii de ceilalți, și de vecinii noștri, și care ne ținea ancorați atât în ordinea eternă, cât și în cea temporală. Plutim în derivă în modernitatea lichidă, fără să avem vreo direcție care să ne ducă acasă.

Fragmentarea, frica, dezorientarea – toate acestea se accelerează. O știm, o simțim în măduva oaselor. Lumea s-a schimbat. O nou lume își face apariția din moartea celei vechi. Murtaza Hussein este un progresist, dar el știe că trecerea în neființă a creștinismului nu va garanta o lume mai bună pentru progresiști. Dacă n-ați citit cartea istoricului (secular) Tom Holland, Dominion: How The Christian Revolution Made The World, trebuie neapărat s-o faceți. Holland susține că toate lucrurile bune pe care le asociem cu modernitatea liberală au venit din creștinism. „Drepturile omului” nu înseamnă nimic în afara creștinismului. Holland spune foarte clar că Nietzsche avea dreptate în această privință. Adevărurile „evidente de la sine” ale Iluminismului nu le erau „evidente de la sine” decât acelor oameni dintr-o cultură care fusese modelată de creștinism.

Până să citesc cartea lui Holland, nu realizasem pe deplin că sclavia a fost o instituție universală, care a existat încă din zorii istoriei omenirii, chiar și prin creștinătate, până când creștinii evanghelici americani și englezi au cerut abolirea ei – și au obținut-o. Nu a părut nimănui evident de la sine, înainte de mișcarea aboliționistă, că sclavia ar fi o ofensă adusă Domnului. Această postare de pe blog nu este despre cartea lui Holland și nici despre problema sclaviei, așa că n-am să duc subiectul mai departe. Ideea pe care vreau s-o subliniez vine s-o completeze pe cea a lui Hussein, anume că pierderea creștinismului, pentru civilizația noastră, va avea efecte cutremurătoare.

Suntem postcreștini nu pentru că n-ar mai exista creștini, ci pentru că civilizația noastră nu se mai vede pe sine ca fiind creștină – adică, călăuzită de învățăturile Bibliei și de biserici. Vă îndemn cu toată puterea să aruncați o privire pe altă postare a mea de pe aceste blog (vezi aici), în care discut despre cartea istoricului Edward Watts, The Final Pagan Generation – despre tranziția făcută de Roma secolului al patrulea de la o civilizație păgână la una creștină. Împăratul Constantin s-a convertit în anul 315, dar nu transformi o civilizație cât ai pocni din degete. Păgânismul influențase lumea clasică timp de mii de ani. Și totuși, a fost nevoie doar de un secol, pentru ca fundamentele să se deplaseze spre creștinism. Watts subliniază că păgânilor le-a venit foarte greu să priceapă acest lucru la vremea aceea, pentru că toate templele lor rămâneau deschise. În a doua jumătate a secolului al patrulea, însă, devenise clar că generația mai tânără pierduse vechea credință și o adoptase pe cea nouă.

Cu cât nouă, creștinilor din acest secol, ne ia mai mult ca să privim în față realitatea aceasta, cu atât mai puțin capabili vom fi să ne construim modurile de viață care, cu voia Domnului, vor păstra credința vie în lungul drum prin întuneric care ne așteaptă. Păgânismul greco-roman n-a reușit să supraviețuiască. Creștinismul s-ar putea să reușească, chiar și numai pentru că există atât de mulți nou-convertiți în Africa și Asia.

Noua mea carte – care va ieși pe piață în mai puțin de 10 zile! – Live Not By Lies este, într-un fel, o cristalizare și o concentrare a lecțiilor din The Benedict Option. N-a pornit de la această premisă, dar eu deja văd clar evoluția doctrinei, ca să zic așa. Premisa a fost încercarea mea de a înțelege ce vor să spună imigranții din țările fost comuniste ale fostului bloc sovietic, atunci când spun că văd cum se întâmplă acum în Statele Unite (și în Marea Britanie) exact ce au lăsat ei în urmă în comunism. Explic asta în prima jumătate a cărții. Cea de a doua jumătate este dedicată sfaturilor practice pentru consolidarea rezistenței în fața totalitarismului.

Dacă urmăriți de ceva timp acest blog, știți deja că eu prevăd un „totalitarism de catifea” (soft) pentru noi. Totalitarismul dur este cel din cartea lui Orwell, 1984, și cel din blocul sovietic. Totalitarismul de catifea va încerca să capete același grad de control asupra comportamentului și gândirii oamenilor, dar folosind metode mai blânde (cel puțin la început).

De exemplu, acum câteva zile am primit un e-mail de la un doctorand în studii clasice, care îmi scria că nu trebuie să mă las dezinformat și manipulat de cei care spun că nu-i chiar așa de rău în lumea universitară. Acest doctorand mi-a trimis detalii de la o ședință organizată în departamentul lui, în semestrul curent, în care fiecare și-a mărturisit „privilegiul de alb caucazian”, și s-a discutat necesitatea desființării studiului Clasicilor. Acești oameni comit un act de sinucidere intelectuală și culturală. Doctorandul m-a implorat să nu postez detaliile, pentru că simplul fapt de a fi cunoscut ca disident al unei ideologii ce caută să provoace însăși distrugerea domeniului, este suficient pentru a spulbera o carieră. Nebunie curată!

Dar așa funcționează totalitarismul de catifea. Agenții statului nu dau buzna în universitate ca să-i concedieze pe învățați și să ardă cărți. Nici n-au nevoie. Teoria critică antirasistă îi împinge pe învățați s-o facă ei înșiși. Atunci când vom pierde departamentele de Clasici și studiul Clasicilor, înlocuindu-le cu bolboroseală ideologică, vom mai pierde încă un fundament al civilizației noastre. Totalitariștii știu că modul de a obține controlul asupra unei civilizații este prin capturarea și controlarea memoriei culturale. Cititorul care mi-a trimis acel e-mail spunea că luase legătura cu alt doctorand de la Clasici, provenit dintr-o țară comunistă, care i-a spus:

chestia asta chiar începe să arate ca atunci când comuniștii din [țara persoanei care vorbea] și din alte țări-satelit ale sovieticilor au condamnat domenii întregi să ajungă la coșul de gunoi, timp de cel puțin o generație, pentru că erau „burgheze”. Clasicii au fost și ei o țintă atunci. Numai prin efortul eroic al unor disidenți locali, cum ar fi soții Benda, și al aliaților lor, cum ar fi Roger Scruton, s-a reușit ca acele popoare să nu se uite complet pe sine. Cine are urechi de auzit, să audă, cum spune o vorbă veche.

Eu aud tot mai des vorbindu-se despre război civil aici, la noi (în SUA – n.n.), și o mulțime de conservatori se consolează cu gândul că cei din tabăra noastră au arme și știu cum să le folosească. Mă bucur că avem arme – eu însumi am, și știu și eu cum să le folosesc –, dar sunt sigur că ne legănăm într-o iluzie deșartă, dacă ne punem nădejdea numai în armele noastre de foc. Sigur, vor fi vitale, dacă se va ajunge la lupte de stradă, dar nu asta va fi sursa principală de conflict.

Trăim într-o civilizație tehnologică bogată. Oamenii care îi urăsc din ce în ce mai mult pe conservatori controlează majoritatea instituțiilor. În concepția noastră despre totalitarism, dușmanul este Statul atotputernic. Totalitarismul de catifea nu va fi așa. Mai degrabă, eu îl văd ca pe un Regim confederat: stat, corporații, universități, mass-media și principalele instituții. (Bănuiesc că seamănă cu „Catedrala” lui Mencius Moldbug – vezi aici). După o perioadă de criză, care s-ar putea prelungi, Regimul își va consolida puterea folosind tehnologia ca să-i suprime pe disidenți și să-i marginalizeze economic. Acest lucru se va întâmpla printr-o variantă americană a sistemului de credit social al Chinei. Nu vei putea să participi în totalitate în economie și nici să avansezi în profesia ta, dacă nu arzi tămâia pentru cezar, ca să zicem așa.

Majoritatea americanilor, inclusiv majoritatea creștinilor americani, se vor conforma. În primul rând, pentru că credința lor a fost deja asimilată de ideologia Regimului; deismul moralist-terapeutic este, ca să folosesc expresia lui Mustapha Mond din „Minunata lume nouă”, „creștinismul fără lacrimi”. Amintirea a ce este și a fost creștinismul s-a disipat aproape complet. În al doilea rând, va fi greu să reziști, pentru că suferința este întotdeauna greu de suportat. Atunci când discutam cu creștinii din fostul bloc sovietic despre rezistența lor, ei îmi tot spuneau că nu erau deloc reprezentativi, deoarece majoritatea creștinilor se conformau. Ar trebui să ne așteptăm la același lucru și aici.

Prețul acestei conformări, însă, va fi moartea sau aproape moartea credinței. Aici, în America, ne plac teribil poveștile despre renașterea creștinismului în fosta Uniune Sovietică. Este adevărat că credința trece printr-un proces de revenire la viață, dar e încă la o scară foarte mică. Creștinii ruși atrag atenția că, în prezent, tot foarte puțini ruși merg la biserică. Majoritatea rușilor n-au habar ce este creștinismul, mi-au spus ei, pentru că a fost suprimat cu maximă eficiență de sovietici. Creștinismul a supraviețuit, slavă Domnului, dar Biserica din fostele ținuturi sovietice încă mai are cale lungă de parcurs. Țările ocupate de sovietici în Europa Centrală sunt și ele foarte slabe în credință. Polonia este marea excepție, dar catolicii polonezi din generația mai tânără mi-au prezis, cu sumbră convingere, că țara lor va ajunge ca Irlanda într-un deceniu sau două.

Ce folos că avem arme, dacă Regimul va putea, de exemplu, să ne taie accesul la credit? Covid ne-a obișnuit să folosim mijloacele electronice ca pe ceva absolut firesc, pentru a cumpăra și vinde orice. Eu nu știu voi cum sunteți, dar eu îmi fac aproape toate tranzacțiile prin card; unele magazine nu vor să accepte decât plata cu cardul ca măsură de protejare a sănătății sau pentru că nu au destule monede ca să dea rest. Ce se va întâmpla când acest lucru va deveni obligatoriu și toate achizițiile noastre vor putea fi urmărite? Când Regimul va putea să ne taie instantaneu accesul la propriii noștri bani, doar apăsând pe un buton, pentru că și-a dat seama din datele GPS ale telefonului nostru că ne-am dus la o biserică disidentă, duminica trecută, sau că am cumpărat o carte care fusese interzisă?

Trebuie să știm cum să ne pregătim pentru asta. Cartea Live Not By Lies (puteți comanda un exemplar semnat cu autograf, exclusiv de la Eighth Day Books, dând click aici) are ca scop să ne arate cum să gândim și să începem să facem ceea ce trebuie făcut.

Uitându-mă la film aseară, mă gândeam la ce îmi spuneau creștinii din fostul bloc răsăritean, repetând iar și iar cât de important este să ne întovărășim. Din Live Not By Lies:

De fapt, toată lumea implicată în proiectul samizdatelor creștine ar fi fost trimisă la închisoare, dacă poliția secretă ar fi descoperit vreodată rețeaua. În timp ce Šimulčik îmi explică pe rând piesele mobile complexe ale operațiunii, pune un accent deosebit pe extraordinarele riscuri asumate de creștini, ca să publice aceste documente. De ce te-ai implicat? îl întreb. Puteai să pierzi totul.

„Când pui întrebarea asta, întrebi de fapt unde găseam noi sensul bisericii clandestine”, îmi răspunde Šimulčik. „Era în mica comunitate. Numai în micile comunități puteau oamenii să se simtă liberi”.

Și spune mai departe:

Când erai cu prietenii tăi din aceste comunități, aveai libertate. Știai că, atunci când ieșeai afară, acolo era totalitarism. Care controla totul și te oprima. Oamenii ca mine, care voiau cunoaștere și libertate, și voiau să știe mai multe despre credința noastră, se bizuiau pe aceste mici comunități. Erau bine organizate și aveam lideri puternici. Era singurul loc unde puteai să găsești așa ceva. La început, am făcut-o pentru că voiam să trăiesc experiența libertății personale, dar era legată de Iisus. După ce am gustat libertatea în aceste comunități, am ajuns treptat să vrem să luptăm pentru libertatea tuturor.

Šimulčik îmi spune că și ceilalți câțiva tineri bărbați catolici din celula lui se temeau cu toții. Trebuia să fii nebun, ca să nu te temi.

„Întrebarea e, cine va câștiga: frica sau curajul?” spune el. „La început, era mai ales o chestiune de frică. Dar din clipa în care prindeai gustul libertății – și o simțeai, simțeai libertatea prin lucrurile pe care le făceai –, curajul tău creștea. Am trecut toți împreună prin această experiență. Ne-am ajutat reciproc să ne întărim treptat curajul de a face lucruri mai mari, cum ar fi să ne alăturăm Demonstrației cu Lumânări, manifestația de masă a creștinilor din 1988 care a fost o precursoare a revoluției petrecute un an mai târziu, care a doborât comunismul.

„Odată cu acest curaj, ni s-a dezvoltat și simțul datoriei, precum și nevoia de a le fi de folos și altor oameni”, continuă interlocutorul meu. „Puteam vedea rezultatele muncii noastre. Puteam să ținem în mâini aceste cărți în samizdat și puteam vedea cum oamenii chiar le citesc și învață din ele. Am văzut că ceea ce făceam era în slujba Domnului și în slujba oamenilor. Dar ne-a luat ani de zile, ca să vedem roadele muncii noastre și ca să ne vedem comunitățile cum cresc”.

Mai mult:

Zofia Romaszewska este una din veritabilele eroine ale Poloniei moderne. Ea și regretatul ei soț, Zbigniew, au fost profesori universitari și activiști în mișcarea sindicală „Solidaritatea”. Cei doi s-au alăturat luptei pentru libertate și drepturile omului în anii 1960, când găzduiau în apartamentul lor întâlniri ale disidenților. Când regimul comunist a decretat legea marțială în 1980, într-o încercare de a zdrobi „Solidaritatea”, Romaszewska și soțul ei s-au ascuns și au înființat postul clandestin de radio al „Solidarității”. În cele din urmă, a fost arestată, dar amnistiată după câteva luni.

Ajunsă astăzi la optzeci de ani, Romaszewska, acum o mare doamnă a rezistenței anticomuniste, continuă să-și păstreze scânteia și tenacitatea unui luptător în stradă. După cinci minute de conversație în apartamentul ei din Varșovia, îmi este limpede că orice comisar pus față în față cu voința de fier și pasiunea înflăcărată a acestei femei nu are nicio șansă să iasă învingător.

Romaszewska este vehementă pe tema, ei da, a solidarității. Ea vede pericolul totalitarismului de catifea cum se apropie cu repeziciune, și îi îndeamnă pe cei tineri să iasă de pe Internet și să se adune laolaltă, față în față, ca să construiască rezistența.

„După părerea mea, acesta este nucleul, aceasta este esența a tot ce trebuie făcut chiar acum: formarea acestor comunități și a rețelelor de comunități”, spune ea. „Orice fel de comunități la care te poți gândi. Ideea de bază este ca membrii acelei comunități trebuie să se sprijine unii pe alții, indiferent ce va fi. Nu trebuie să fii pregătit să-ți dai viața pentru celălalt, dar trebui să aveți ceva în comun și să faceți ceva împreună”.

Abia aștept să citiți cartea și să-i cunoașteți pe acești oameni, acești eroi ai credinței. Acești oameni nu aveau arme de foc, și chiar dacă ar fi avut, armele ar fi fost neputincioase în fața statului-tiran cu s-au confruntat. Au avut însă convingeri, curaj și s-au avut și unul pe altul, în Frăția Crucii.

Sursa traducerii: https://www.theamericanconservative.com/dreher/fellowship-of-the-cross-live-not-by-lies/

Sursă foto: Doxologia

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s