Rod Dreher
Un cititor care m-a rugat să nu-i divulg numele, și care nu este alb (veți vedea de ce acest lucru s-ar putea să fie important), îmi scrie:
Făceam la un moment dat parte dintr-un echipaj care răspunde primul la situații de urgență. Cu peste zece ani în urmă, am răspuns unui apel primit de la un adăpost pentru femei victime ale violenței domestice, pentru o femeie care fusese lovită în față cu sălbăticie de soțul ei (sau fostul soț). Când am ajuns la fața locului, femeia zăcea pe jos, avea fața cumplit de umflată și avea dureri mari. Cel mai rău era că îi avea cu ea pe cei doi copii (un băiat și o fată), niciunul dintre ei nepărând să fie teribil de afectat emoțional, dar amândoi fiind probabil și prea mici ca să-și dea seama ce se întâmplă.
Îngroziți de gravitatea rănilor ei, am imobilizat-o pentru a fi transportată la spital. Odată sosită la camera de gardă, i-au fost scoase dispozitivele de fixare a capului și gâtului, iar asistenta a întrebat-o dacă poate să-și miște capul, însă femeia în cauză avea mari dificultăți să facă acest lucru. Devenise greu de privit, așa că, după ce am predat pacienta și documentele, am ieșit din încăpere cu gândul că femeia va fi îngrijită cum se cuvine.
Ca în majoritatea cazurilor, când ai o asemenea muncă, așezi fiecare lucru în sertărașul lui din mintea ta, iar în final ajungi aproape să uiți aceste incidente. Niște ani mai târziu, însă, pe măsură ce tensiunile rasiale au început din nou să clocotească, mi-am amintit de acest incident și mi-am dat seama cât de tulburat am fost din cauza lui. Nu doar faptul că o femeie fusese atât de crunt bătută și că propriii copii fuseseră obligați să asiste la teribila suferință a mamei lor, ci mai ales că genul acesta de situație se întâmplă periodic, dar cu toate acestea nimeni nu pare să-i dea atenție cu adevărat.
Ce vreau să spun este că albii sunt invocați ca fiind cea mai mare amenințare la adresa vieții negrilor din această țară (USA – n.n.). Și totuși, eu pot să vă garantez că persoana care a lovit-o pe femeia aceea neagră nu era albă. Nu știu sigur, bineînțeles, dar eu nu cred în narative. Eu cred în statistici. După toate probabilitățile, persoana care a lovit-o pe femeia aceea era un bărbat negru.
Atunci când universitarii, elitele, mass-media și stângiștii din public critică forțele de poliție, deseori îi tratează pe polițiști de ca și cum aceștia n-ar avea habar de grozăviile din realitatea vieții de zi cu zi pentru negri și pentru alte minorități etnice/rasiale din această țară, dacă nu cumva chiar ei le perpetuează. Dar eu nu asta am văzut și sunt perfect sigur că nu așa stau lucrurile în general vorbind. Mai degrabă, tocmai polițiștii și alții din echipajele de urgență sunt deseori martorii din primul rând la aceste situații revoltătoare care îi afectează în mod disproporționat pe cei din grupul demografic al negrilor. Mai rău, polițiștii sunt deseori singura lor linie de apărare împotriva prădătorilor cărora le cad victime.
Unde sunt universitarii, elitele, mass-media și ceilalți? Sunt cumva ei aceia care răspund primii la aceste incidente, în multe cazuri expunându-se riscului de a fi răniți sau uciși, ca să preîntâmpine vărsarea de sânge? Sunt ei cei care duc victimele la spital și le tratează rănile? Sunt ei cei care, după aceea, trebuie să scrie rapoarte despre situațiile la care au fost martori, să depună mărturie în instanță, să facă față posibilității ca rezultatul final din justiție să fie altul decât cel normal, iar apoi să încerce să uite tot ce au văzut și au auzit, pentru a putea trece mai departe la a se ocupa de următoarea tragedie? Ar fi dispus vreunul dintre ei să facă toate acestea? Dacă nu vor să le facă, n-are nimeni nimic cu ei, treaba lor. Dar, din moment ce vor să emită judecăți și sentințe, nu s-ar cuveni măcar să se obosească să afle câte ceva despre oamenii care le fac și despre realitatea cu care ei trebuie să se confrunte?
Asta mă înfurie pe mine cel mai mult – ignoranța voită și lipsa totală de interes în a afla cum stau lucrurile în fapt. Oamenii aceștia trăiesc în niște bule și nu au încredere decât în ce le spun propriile emoții. Ceea ce e logic – violența, în fond, ține de emoție. Și-atunci de ce le vine atât de greu să înțeleagă că până și cel mai calm și stăpânit agent de poliție nu poate întotdeauna să rămână perfect impasibil și să lase totul să treacă pe lângă el? Nu asta ne dorim de la polițiștii noștri – umanitate, iar nu comportament de roboți?
L-am pomenit pe Sam Harris o dată, îl pomenesc din nou: avea sută la sută dreptate când spunea că reacția la moartea lui George Floyd a fost o panică morală. Oamenii sunt atât de convinși că au văzut cum are loc un omor, încât nu prea știu cum să reacționeze altfel decât să apese pe butonul de autodistrugere, în timp ce se agită și se bulucesc să-și scape propria piele, ca niște lași. Eu sunt ateu, dar Dumnezeu să aibă milă de sufletele lor.
Intens.
ACTUALIZARE: Cititorul Porter Harding:
Am avut plăcerea să însoțesc un echipaj al Departamentului de Poliție al orașului Atlanta, în urmă cu câțiva ani. Acțiunea făcea parte din Academia de Poliție a Cetățenilor, programe pe care înțeleg că anumite jurisdicții de poliție le furnizează pentru a spori transparența și încrederea, și chiar să formeze un gen de legături comunitare cu populația civilă. Am avut plăcerea să merg în mașină cu un adevărat profesionist, un polițist negru care se ocupa singur de o porțiune din Zona 1 – cea mai dură și dificilă pentru forțele de poliție din Atlanta, unde se află The Bluff, raiul drogurilor și al prostituției, și unde rata omorurilor este cea mai ridicată. Când m-am prezentat la secție ca să aflu regulile și să-mi pun vesta antiglonț pe sub haine, am fost frapat de felul bănuitor în care mă priveau polițiștii albi și negri, în majoritate tineri și fără excepție în bună condiție fizică (mulți, presupun, abia ieșiți de pe băncile școlii de poliție). Sunt convins că se întrebau în gând: „Cine o mai fi și slăbănogul ăsta alb? Ar face bine să nu fie din mișcarea Occupy…”. Era pe la începuturile mobilizării Occupy/Antipoliție din America. Eu venisem cu mintea deschisă.
Ceea ce am trăit eu în timpul acestei singure ture de patrulare, în timpul acestei singure nopți de muncă din viața unui polițist, mie mi-a deschis ochii. Au fost multe cazuri, am răspuns la apeluri de toate felurile, de la abuz asupra unui vârstnic, tâlhărie, atac cu armă, asistență cu multiple arestări pentru infracțiuni legate de droguri și de încălcarea termenilor de eliberare condiționată (unde am ajutat la a-i distrage atenția unei fetițe de câțiva anișori, a cărei bunică fusese bătută în fața ei de către bunic; într-adevăr, în acest caz ar fi fost binevenită prezența unui asistent social de meserie, alături de polițist, dar majoritatea lucrătorilor sociali nu sunt în tură în acest cartier, noaptea târziu…), urmărirea pe jos a unui suspect înarmat, printr-un bloc social dărăpănat unde locatarii îi bălăcăreau pe polițiștii nevoiți să alerge pe holuri și case ale scărilor unde la tot pasul puteau fi loviți cu pungi pline cu fecale umane (mie mi s-a spus să rămân în mașină; suspectul a scăpat prin nu știu ce pasaj secret; între timp, blocul a fost demolat) și cu cel puțin trei ocazii armele au fost scoase din toc. Fiecare victimă și fiecare suspect, pe durata turei la care am participat, au fost negri, normal, Zona 1 fiind majoritar neagră. Polițiștii arondați Zonei 1 sunt în majoritate negri, șefii din poliție sunt majoritar negri. Și totuși, locuitorii Zonei 1, dintre care mulți se bizuie cu disperare pe poliție din punctul de vedere al siguranței personale și al protejării vieții și micilor afaceri pe care le aveau, se arătau extrem de reticenți să coopereze cu poliția și să furnizeze informații suplimentare. O combinație, bănuiesc, între teama de represalii locale și neîncrederea în sistemul judecătoresc general (mai bine să suporți relele comportamente ale cuiva din familie sau ale unui vecin, decât să te trezești că se răzbună sau că dispare din peisaj și nu mai are cine să te ajute cu de-ale gurii). Nici nu mai e nevoie s-o spun, ce am văzut cu ochii mei în timpul acelei singure ture de noapte mi-a schimbat într-un mod de neșters impresia despre polițiști, dintr-una de suspiciune sau indiferență, într-una de profund respect. Munca lor e periculoasă! Mulțumirile sunt inexistente. Salariul nu e cine știe ce. Repercusiunile unei greșeli (toți suntem oameni) sunt enorme și nu fac decât să devină tot mai intimidante (procurorul Paul Howard din Fulton County este un caz rușinos și cu adevărat șocant – În anul 2020, Paul Howard este anchetat de FBI pentru că ar fi folosit bani de la Primăria Atlanta ca să finanțeze organizații nonprofit aflate sub controlul său, una dintre acestea plătindu-i cel puțin 140 000 de dolari pentru uz personal. Howard a acceptat deja să achite o amendă de 6 500 dolari pentru că nu și-a dezvăluit calitatea de director general al acestor organizații. În prezent, Howard nu mai ocupă funcția de procuror general, pierzând alegerile pentru această funcție în fața unui contracandidat care l-a depășit cu 45 de procente – N.trad.). Acești oameni sunt martori la ceea ce se petrece în cele mai tulburi zone periferice ale societății, și au sarcina de a nu întoarce capul, ci de a implica activ în această parte de societate pe care elitele de fotoliu și deconstructiviștii mac-mac-academici probabil că n-o percep decât teoretic, de unde stau cocoțați pe creanga superiorității. Nu vreau să mă gândesc la sindromul de stres posttraumatic care îi afectează acești oameni obligați să răspundă primii, și la demoralizarea de care trebuie să sufere din cauza problemei noastre actuale cu insurgenții. Nu pot decât să le ofer susținerea mea și mulțumirile mele.
(Relatări după evenimentul care a generat moartea lui George Floyd cu prilejul reținerii sale de către un polițist alb)
Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/first-responders-front-row-witnesses-black-white-racial-violence/
Sursă foto: aici
Reacționarii 