Reflecții pe marginea discursului lui Soljenițîn la Harvard

Sergiu Klainerman

În discursul pe care l-a ținut în 1978 la deschiderea anului universitar de la Harvard, intitulat A World Split Apart („O lume sfâșiată”), Aleksandr Soljenițîn, un dușman îndârjit al sistemului sovietic, a făcut o critică dură și perspicace a Occidentului – o societate pe care el a caracterizat-o ca slăbită spiritual de un materialism endemic. Omul care, forțat cu patru ani înainte să-și părăsească propria țară, îi încuraja pe concetățenii lui „să nu trăiască în minciună”, ne-a dat o superbă lecție despre cum să nu ne lăsăm orbiți de propriul sentiment de superioritate și ne-a îndemnat să ne punem întrebări dure despre cine suntem și încotro mergem.

Când i-am auzit prima oară discursul, în 1978, ca tânăr refugiat din România comunistă, am putut să înțeleg vorbele lui Soljenițîn în termenii competiției acerbe de la data respectivă dintre Vest și Est, dar nu i-am înțeles sensul mai larg. Recitindu-l astăzi, în toamna acestui oribil an 2020, îl găsesc cu adevărat profetic. Îmi este acum dureros de clar că, așa cum a fost capabil Soljenițîn să discearnă în urmă cu 42 de ani, Vestul și-a pierdut treptat voința și capacitatea intelectuală de a se apăra, nu atât de armate străine, așa cum poate ar fi părut în 1978, ci de o armată de critici din interior, ferm hotărâți să demoleze tot ceea ce reprezenta el altădată.

În partea centrală a cuvântării sale, Soljenițîn a spus:

Se prea poate ca un declin al curajului să fie cea mai izbitoare caracteristică pe care un observator din afară o remarcă la atitudinea occidentală în ziua de azi. Lumea occidentală și-a pierdut curajul cetățenesc, atât ca întreg, cât și separat, în fiecare țară, fiecare guvern, fiecare partid politic, și, bineînțeles, în Organizația Națiunilor Unite. Un asemenea declin al curajului este cu deosebire de remarcat în rândurile grupurilor conducătoare și ale elitei intelectuale, dând o impresie de pierdere a curajului la nivelul întregii societăți. Chiar trebuie scos în evidență că, încă din timpuri străvechi, scăderea curajului a fost considerată începutul sfârșitului?

Multe s-au scris în ultima vreme despre fenomenul revoluționar-justițiarist Woke, cu excelente descrieri ale ideologiei, genezei și, deși nu s-a încheiat încă, ale lungului său marș prin instituții.

Nu voi putea pentru nimic în lume să înțeleg cum a reușit această ideologie simplistă, tribalistă, intelectual confuză, meschină și îngrozitor de dezbinatoare să pară gata-gata să măture la o parte vechea și magnifica noastră concepție despre lume ancorată în universalele „drepturi inalienabile cu care ne-a înzestrat Creatorul și garantate prin legile naturii”.

Scriu acest articol în speranța că, revăzând ce avea de spus Soljenițînîn 1978, am putea găsi măcar un indiciu care să ne explice de ce ne-am trezit atât de vulnerabili astăzi. Preiau din textul lui Soljenițîn două teme importante, despre care cred că sunt relevante în acest scop. Una este creșterea dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile individuale, iar cealaltă, pierderea credinței.

Drepturi și obligații

În discursul lui, Soljenițîn spune că societățile occidentale pun un accent deosebit pe libertate și drepturi. În SUA, în particular, aceste drepturi sunt apărate cu dârzenie de Constituție și implementate de un proces juridic, întemeiat pe reguli specifice, care evită cu scrupulozitate să emită judecăți morale nejuridice. În același timp, observă el, a existat un declin notabil în materie de obligații individuale sau responsabilitate personală. Aceste valori, firește, nu sunt de găsit nicăieri în Constituție, dar importanța lor a fost considerată de la sine înțeleasă de către Părinții Fondatori care au scris-o. Responsabilitatea personală, gândeau ei, este consfințită în mod firesc printr-o educație cufundată în tradiție, în noțiunile individuale ale altruismului, stăpânirii de sine, bizuielii pe propriile forțe, onestității, onoarei, sacrificiului personal etc. Părinții Fondatori n-au consemnat aceste virtuți în Constituție nu pentru că le-ar fi socotit dispensabile – dimpotrivă, erau perfect conștienți de importanța lor și socoteau că tipul de guvernare pe care îl propuneau ei ar fi fost de neînchipuit în absența lor. Dar au fost de părere că e cel mai bine să lase pe seama tradițiilor și a credințelor religioase ale oamenilor împărtășirea aceste virtuți, opinie clar exprimată în articolele din colecția Federalist Papers (notă: The Federalist Papers este o colecție de 85 de articole și eseuri scrise sub pseudonimul „Publius” de către Alexander Hamilton, James Madison și John Jay pentru a promova ratificarea Constituției Statelor Unite. Șaptezeci și șapte dintre aceste eseuri au fost publicate în serie în The Independent Journal, New York Packet și Daily Advertiser între octombrie 1787 și august 1788. O compilație în două volume cuprinzându-le pe ele și pe altele opt a fost publicată în 1788 sub titlul The Federalist: A Collection of Essays, Written in Favour of the New Constitution, as Agreed upon by the Federal Convention, 17 septembrie 1787. Colecția a fost cunoscută sub numele de The Federalist până când în secolul al XX-lea a apărut numele The Federalist Papers. Sursa: Wikipedia).

Dezechilibrul dintre drepturi și obligații în societățile occidentale crește constant, pe măsură ce înțelegerea comună a drepturilor se extinde, subminând astfel cu putere orice noțiuni rămase în privința obligațiilor individuale. Stânga include în ceea ce numește „drepturile omului” nu doar pe cele garantate de Constituție, ci și dreptul la îngrijirea pe gratis a sănătății, dreptul la educație gratuită, dreptul la servicii gratuite de îngrijire a copiilor, dreptul la avort liber și fără restricții, și emite constant cereri politice în numele acestora. De curând, am auzit voci care cereau un „Venit de Bază Universal” garantat, ca pe un alt drept al omului. Indiferent ce am crede despre meritele acestor noi drepturi, odată puse în practică prin vaste programe administrate de stat, ele vor reduce responsabilitatea personală și vor crește puterea statului. Totodată, ne-am putea întreba dacă există vreo limită la genul acesta de expansiune conceptuală? În țările comuniste, toată lumea avea dreptul să muncească, drept garantat de stat și văzut ca dreptul omului în cea mai mare măsură fundamental. În realitatea practică, aceasta însemna că oricine nu era penalizat de Partid putea să obțină o nenorocită de slujbă cu slabe șanse de avansare. Statul putea să implementeze o asemenea politică pentru că el controla toate mijloacele de producție. Ne îndreptăm cumva în aceeași direcție?

Acest dezechilibru dintre drepturi și responsabilități nu se rezumă doar la indivizi, ci afectează și instituțiilor noastre de guvernare, cele societale și cele culturale. Într-o serie de conferințe susținute la Universitatea Princeton în urmă cu doi ani, Yuval Levin deplângea felul în care aceste instituții își neglijează responsabilitățile legate de formare, în favoarea măsurilor legate de performanță. El face o analiză temeinică a modului în care parlamentarii, jurnaliștii, magistrații și profesorii universitari preferă să se comporte, deseori în detrimentul instituțiilor pe care le reprezintă, ca niște actori independenți, pe scena mai vastă pe care o asigură mass-media omniprezente, irepresibile și covârșitor de iresponsabile. Rezultatul este o accelerare a lipsei de încredere în instituțiile pe care acești indivizi le reprezintă și un declin al capitalului social, de care depinde esențial sănătatea republicii.

Prăbușirea credinței

Dar nu numai instituțiile noastre de bază sunt în declin, din cauza neglijării responsabilităților esențiale care le revin. Mult mai îngrijorător este faptul că ideile liberale care stau la temelia profundă a acestor instituții se prăbușesc și ele sub un tir neîntrerupt de critici. Cu alte cuvinte, oamenii își pierd încrederea în valorile noastre liberale de căpătâi. Acest fapt concret, abia vizibil în 1978, este un element esențial al realității revoluționaro-justițiariste Woke din ziua de azi. Exemple se pot da din belșug, dar eu mă voi rezuma doar la unul dintre cele mai revoltătoare. Conform unui material grafic expus recent la Muzeul Smithsonian de Istorie și Cultură Afro-americană, vizitatorilor li se spune că individualismul, munca perseverentă, familiile stabile, gândirea logică și obiectivitatea științifică sunt caracteristice „albilor”. Rezultă, conform acestei logici, că orice tentativă de a le enunța ca virtuți universal oportune și de dorit nu poate fi văzută decât ca rasistă. Nici nu mai e nevoie s-o spunem: în lumea revoluției justițiare Woke, logica însăși este un construct social care nu are de ce să fie folosit decât atunci când promovează obiectivele politice ale momentului.

Pentru a înțelege amploarea și intensitatea colapsului, ar fi util să rezumăm pe scurt originile acestui fenomen.

Marxismul s-a priceput foarte bine, încă de la începuturile sale, să detecteze și să critice unele dintre deficiențele mai evidente ale capitalismului – dar, precum știm deja, a eșuat lamentabil în a propune soluții fezabile.

Pe marxiști îi obseda să preia puterea și, ori de câte ori au reușit, prin insurecție sau cucerire, guvernarea lor a coborât cu repeziciune într-o formă sau alta de totalitarism respingător. Capitalismul, însă, cu excepția Rusiei subdezvoltate și ulterior a Chinei, Vietnamului, Cambodgiei și Cubei, s-a dovedit mai durabil în timp decât prevedeau primii marxiști, în parte datorită remarcabilei sale capacități de a se adapta și reforma în interiorul tradițiilor culturale și al instituțiilor democratice care îi stau alături. Ceea ce a dus la o nouă formă de critică ideologică, marxismul cultural, avându-l ca inițiator pe Gramsci, și având drept obiect al criticii „cultura hegemonică” prin care capitalismul își păstrează puterea. Concentrarea intensă pe criticarea tuturor aspectelor societăților occidentale, cu scopul final de a le slăbi și, în final, de a le distruge, a fost continuată de Școala de la Frankfurt sub denumirea de Teorie Critică, și adusă în SUA, unde și-a găsit o nișă în colegiile și universitățile americane, de unde și-a început curând marșul cel lung prin instituțiile americane.

Astăzi, diverse teorii critice domină întregi departamente universitare, cum ar fi Studiile de gen, Studiile afro-americane, Studiile etnice, Sociologia, Ecucația etc., și asigură o influență crescândă în aproape toate disciplinele de studiu universitar, poate cu excepția celor din grupul STEM (știință, tehnologie, inginerie, matematică) – deși e aproape cert că nu pentru mult timp de acum încolo. Putem lua orice grup identitar posibil, și vom găsi o teorie critică dedicată lui. Teoria critică a rasei (CRT), de exemplu, analizează societatea din punctul de vedere al rasei, în timp ce teoria critică a feminismului se concentrează pe înțelegerea inegalităților dintre genuri. Teoria critică a pedagogiei (CPT) privește cu un ochi critic relația tradițională dintre profesor și elev/student, care, din câte se pare, ar fi ca relația dintre un colonizator și colonizați. Aceste teorii furnizează foi de parcurs pentru eliberarea din structurile de putere dominante și asupritoare. De asemenea, ele sunt legate între ele prin doctrina intersecționalității, care susține că înțelege modul în care diversele identități ale unei persoane (începând cu genul, sexul, rasa, clasa, și terminând cu dizabilitatea, aspectul fizic, înălțimea, greutatea etc.) se combină pentru a crea modalități unice de discriminare sau privilegiu. Dacă mai adăugăm disprețul față de capitalism, o viziune apocaliptică asupra schimbărilor climatice și trucul dibaci al combinării relativismului moral, în teorie, cu o doză consistentă de absolutism moral, în practică, vom obține principalele contururi ale fenomenului numit Woke-ism.

După Yoram Hazony, într-un articol recent din  Quillette, principiile iluministe ale libertății și egalității sunt prea abstracte, atunci când nu se văd sprijinite de alte tradiții care să asigure o apărare eficace în fața criticii marxiste sistematice. Iată cum descrie el „dansul dintre liberali și marxiști”:

Liberalii de sorginte iluministă observă că tradițiile moștenite sunt întotdeauna deficitare sau nedrepte în anumite privințe, și din acest motiv se simt îndreptățiți să dea deoparte tradiția moștenită și să facă apel nemijlocit la principii abstracte ca libertatea și egalitatea.

  1. Liberalii declară că, de acum înainte, toți vor fi liberi și egali, accentuând că rațiunea (nu tradiția) va determina conținutul drepturilor fiecărui individ.
  2. Marxiștii, aplicând raționamentul logic, semnalează multele situații veritabile de lipsă de libertate și de inegalitate din societate, deplângându-le ca oprimare și cerând noi drepturi.
  3. Liberalii, stânjeniți de prezența nelibertății și a inegalității, după ce au declarat că toți vor fi liberi și egali, adoptă unele dintre cererile marxiștilor pentru noi drepturi.

În același spirit, Soljenițîn întreabă, retoric și profetic, cum a putut Vestul, „cu asemenea valori istorice splendide” în trecutul său, să-și piardă voința de a se apăra. Și continuă prin a spune:

Cum de a apărut această combinație nefavorabilă de forțe? Cum a decăzut Vestul din marșul său triumfal, la boala care-l macină în prezent? Să fi existat cotituri și pierderi de direcție fatale în evoluția sa? S-ar părea că nu. Vestul a continuat să avanseze social în acord cu intențiile sale declarate, cu ajutorul progresului tehnologic strălucit. Și, dintr-o dată, s-a trezit în starea lui actuală de slăbiciune.

Soljenițîn conchide că „greșeala trebuie că se află la rădăcină, la însăși temelia gândirii omenești din ultimele secole”. El se referă la

„concepția predominantă despre lume a Vestului, care s-a născut în timpul Renașterii, găsindu-și exprimarea politică în perioada Iluminismului. Această concepție a devenit baza pentru guvernare și științe sociale, și ar putea fi definită ca umanism raționalist sau autonomie umanistă. La fel de bine ar putea fi numită antropocentrism, cu omul văzut ca fiind centrul a tot ce există”.

Și mai observă Soljenițîn:

În democrațiile timpurii, la fel ca în democrația americană nou-născută, toate libertățile individuale ale omului erau date pentru că omul este creația lui Dumnezeu. Adică, libertatea îi era acordată individului în mod condiționat, presupunându-se responsabilitatea lui religioasă permanentă.

Credința în Dumnezeu a fost treptat înlocuită de o Credință în Om, ca enitate materialistă.

Din nou Soljenițîn:

Vestul a sfârșit prin a pune în aplicare drepturile omului, uneori chiar în mod excesiv, dar simțul responsabilității omului față de Dumnezeu și societate a pâlpâit din ce în ce mai slab, ca o lumânare care se stinge.

Soljenițîn subliniază că umanismul rupt cu forța de rădăcinile sale religioase nu se poate măsura cu actualul materialism al stângii ideologice. În același spirit ca Hazony, el observă:

Liberalismul a fost inevitabil dat la o parte de radicalism; radicalismul a trebuit să se predea în fața socialismului; iar socialismul nu i-a putut nicicând rezista comunismului.

Și mai spune un lucru, pe care noi, refugiații din Est, îl cunoaștem mult prea bine. Este vorba de exact același gen de sprijin din partea elitelor intelectuale de azi, care a permis fenomenului Woke să se extindă:

Regimul comunist din Est a putut să se mențină și să crească grație susținerii entuziaste din partea unui număr enorm de intelectuali vestici, care au simțit un soi de înrudire cu el și au refuzat să vadă crimele comunismului.

Comentarii personale

Aș vrea să închei cu câteva comentarii personale inspirate de textul lui Soljenițîn.

O realitate tragică a condiției umane este că aspirații și trebuințe importante ale omului, cum ar fi libertatea, dreptatea, egalitatea, siguranța personală, spiritualitatea și exprimarea de sine sunt, dacă nu exact în contradicție una cu cealaltă, măcar într-o stare de perpetuu conflict. Gradele extreme de nesiguranță personală sunt intolerabile – oamenii vor accepta încălcarea tuturor celorlalte aspirații ale lor, dacă au senzația că viața le este pusă în pericol. Libertatea personală neîngrădită, pe de altă parte, poate duce la anarhie terminală, dacă nu se vede însoțită de un sistem legislativ și juridic menit să protejeze justiția – adică, altfel spus, drepturile tuturor. Egalitatea radicală, așa cum o vedea marxismul, iar în prezent ideologia Woke, intră în conflict cu natura umană; ca atare, este incompatibilă atât cu libertatea, cât și cu dreptatea, și nu poate fi impusă decât cu forța. Nu-i deloc un accident că proprietatea privată și familiile de tip burghez, cele mai mari surse de inegalitate din orice societate, dar și garantele libertăților individuale, au fost proscrise de Marx în Manifestul Partidului Comunist.

Aspirațiile spirituale, manifestate prin intermediul religiilor instituționalizate, pot și ele conduce la anulări de libertăți și conflicte teribile. Absența religiei, totuși, ar putea fi încă și mai problematică, dat fiind că oamenii au tendința să umple golul creat prin dispariția vechilor religii cu unele noi, care deseori sunt mai fanatice și nu se simt încorsetate de vreo fidelitate față de scripturi străvechi, apte să inspire spiritualitate sau care să fie ancorate în tradiție. Mulți observatori au semnalat faptul că fenomenul Woke reprezintă o nouă religie postmodernă.

Suprapusă peste această stare de conflict mai există încă una, având la bază felul în care oamenii își fac alegerile, adică prin rațiune, credință sau simpla afirmare a puterii. Rațiunea și credința sunt deseori văzute ca două contrarii diametral opuse și despărțim principalele ere ale istoriei Vestului în cea a credinței, dinainte de Renaștere, și cea a rațiunii sau Iluminismului. Dar pot ele să fie chiar atât de clar despărțite? În absența rațiunii, credința ne poate duce pe căi greșite, dar rațiunea fără credință pare deseori să alerge în cerc, sterilă și incapabilă să ia decizii de alegere. Oamenii cred că știința sau matematica se întemeiază în totalitate pe rațiune, dar este pur și simplu greșit. O teoremă matematică este într-adevăr prezentată ca o lungă succesiune de argumente logice, dar nu așa ajung matematicienii la adevărul lor. Fiecare nouă teoremă de profunzime începe cu un salt al credinței urmat de argumente construite prin raționament, și nu invers. Nici știința nu se deosebește prea mult. Kepler, cu o pronunțată înclinație mistică, era obsedat de credința că lumea fizică observabilă trebuie să poată fi explicată prin matematică, și la fel gândeau și Copernic, Galileo, Leibniz și Newton. Pentru ei, Dumnezeu vorbea prin numere și ecuații. Einstein a fost toată viața mânat de o viziune a unei teorii unificate care să combine toate forțele cunoscute. Credința în această viziune continuă să fie forța motrice în fizica teoretică. Credința este cea care dă scop și direcție, iar rațiunea cea care ține credința în frâu. E grăitor să remarcăm, în acest sens, că vanitatea filozofică a gânditorilor raționaliști moderni, începând cu Descartes, cum că adevărul ar trebui să poată fi descoperit numai prin rațiune, a dus practic la concluzia opusă, întruchipată în relativismul radical al gânditorilor postmoderni ca Foucault și Derrida. De remarcat, totodată, că credința are un rol de jucat în orice demers uman, fie el bun sau rău, pe când rațiunea este deseori absentă.

Eu cred că extraordinarele reușite din trecut ale civilizației occidentale s-au datorat unei cumpăniri între aspirațiile omenești enumerate mai sus – o foarte norocoasă stare care a evoluat în mod natural, a fost deseori imperfectă, stricată când și când, și facilitată de un echilibru precar între rațiune și credință. Un asemenea echilibru norocos a fost manifest în sistemele democratice de guvernare la care Vestul a reușit cu multă suferință să ajungă.

Așa cum remarca Soljenițîn, diverși factori, inclusiv noile drepturi, împinse în față de stânga ideologică în numele noțiunilor mult extinse ale siguranței personale, bunăstării materiale și egalității, au diminuat nevoia omului de a se bizui pe forțele proprii și au modificat balanța care pune pe un taler libertățile și pe celălalt responsabilitățile. Acest proces, amplificat de darabana constantă a criticilor marxiste și neomarxiste aduse valorilor și moravurilor culturale, pe care mass-media, Hollywoodul etc. au copiat-o papagalicește, a dus la o epuizare manifestă a capitalului uman și la prăbușirea credinței. Nu doar credința în Dumnezeu, așa cum scrie Soljenițîn, ci și a credinței în destinul nostru comun ca americani.

Mișcarea Woke profită de confuzia și deruta actuală încercând să impună altă versiune a egalității radicale, bazată pe miriadul de identități de grup la care se poate gândi. Proiectul ei se contrazice pe sine, în mod evident și periculos, dar, cu toate acestea, conducătorii noștri par să fie ori hotărâți să-l accepte, ori prea lași ca să i se opună. Mulți oameni bine-intenționați, mai ales printre tineri, sunt derutați de un sentiment confuz al vinovăției. Acest sentiment se vede cu atât mai mult exacerbat de un narativ istoric postmodern care are obsesia să găsească motive de revoltă, în dauna unei înțelegeri rațional cumpănite a trecutului. Procesul de deteriorare este în curs de multă vreme, dar acum pare să se deruleze mult mai rapid.

Deci întrebarea pe care eu v-o pun aici tuturor, astăzi, este următoarea: poate fi stopat procesul la care asistăm? Poate fi restabilit vechiul echilibru? Și cum? Soljenițîn însuși nu pare să creadă în posibilitatea acestei restaurări a echilibrului, ci arată cu degetul în direcția unui soi de reînviere mistică. Iată cum își încheie el discursul:

Dacă lumea nu a ajuns la sfârșitul ei, s-a apropiat totuși de o cotitură crucială în istorie, de egală importanță cu trecerea de la Evul Mediu la Renaștere. Ea va cere de la noi o înălțare spirituală plină de elan: va trebui să ne ridicăm pe noi culmi ale viziunii, către un nou nivel al vieții, unde natura noastră materială nu va fi afurisită ca în Evul Mediu, ci, încă și mai important, ființa noastră spirituală nu va fi călcată în picioare ca în epoca modernă.

Sergiu Klainerman este profesor universitar de matematică la Universitatea Princeton.

Traducere după https://quillette.com/2020/10/24/reflections-on-solzhenitsyns-harvard-address/

Sursă foto: aici

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s