Rod Dreher
Extras din cartea Live Not By Lies, despre cum își folosește China sistemul de credit social ca să le impună cetățenilor să se conformeze:
Teoretic, nu trebuie să apară poliția la ușa suspectului ca să-l facă să plătească pentru nesupunerea lui. Sistemul de credit social al Chinei urmărește în mod automat vorbele și faptele fiecărui cetățean chinez, în mediul online și în afara lui, și acordă recompense sau puncte de penalizare în funcție de obediența manifestată. Un chinez care face ceva considerat pozitiv din punct de vedere social – ajută un vecin bătrân sau ascultă o cuvântare de-a liderului suprem Xi Jinping – primește puncte, „bile albe”, care se adună într-un scor de credit social mai mare. Pe de altă parte, cel care face ceva negativ – își lasă câinele să-și golească intestinul gros pe trotuar, de exemplu, sau face un comentariu sarcastic pe rețelele sociale – este sancționat cu o retrogradare a scorului de credit social.
Pentru că activitatea în spațiul digital, inclusiv tranzacțiile comerciale, este monitorizată automat, chinezii cu scoruri bune de credit social câștigă privilegii. Cei cu scoruri mai mici constată că au o viață mai grea. Nu li se dă voie să cumpere bilete la trenuri de mare viteză și nici bilete de avion. Ușile anumitor restaurante li se închid în nas. Există riscul pentru copiii lor să nu mai aibă voie să urmeze studii superioare. Există riscul să-și piardă locul de muncă și să nu mai găsească altul decât cu mare greutate. Și un inconoclast al creditului social se va trezi izolat, pe măsură ce sistemul algoritmic îi retrogradează și pe cei care au vreo legătură cu contravenientul.
Concluzia? Un cetățean chinez nu poate să ia parte la economie sau la viața în societate decât dacă are semnul aprobării din partea lui Xi Jinping, atotputernicul lider al țării. Într-o societate fără plăți cu bani numerar, statul are capacitatea de a-i falimenta instantaneu pe dizidenți, tăindu-le pur și simplu accesul la Internet. Iar într-o societate unde toată lumea este conectată digital, statul poate transforma pe oricine, pe loc, într-un paria, dacă algoritmii îl fac să radieze credit social negativ – chiar și în raport cu membrii familiei sale.
Dintr-un material apărut în 2018 în publicația The Globe & Mail, iată un caz real, care ilustrează cum a fost folosit sistemul de credit social împotriva unui jurnalist chinez care a iritat autoritățile scriind despre corupție (vezi aici):
Liu Hu a petrecut două decenii luptându-se din toate puterile cu cenzura din China. Jurnalist de succes, el s-a folosit de un blog ca să acuze de corupție și fărădelegi mai mulți oficiali de rang înalt și să publice detalii ale unor abuzuri comise de autorități.
La sfârșitul anului 2013, el a fost arestat și acuzat că „fabrică și răspândește zvonuri”. În a doua jumătate a anului 2016, într-un proces separat, instanța l-a găsit vinovat de defăimare și l-a obligat să-și ceară scuze pe contul lui de pe rețelele sociale, care la data respectivă avea 740.000 de urmăritori. În caz contrar – se spunea în hotărârea curții – putea să plătească publicarea sentinței într-un mijloc de comunicare în masă autorizat. Domnul Liu a achitat instanței suma de 115 dolari, despre care el spune că era convins că acoperă costurile publicării verdictului.
Judecătorul i-a spus însă că trebuie publicat tot textul sentinței, costul fiind de cel puțin 1.330 dolari.
La începutul anului 2017, chiar în timp ce domnul Liu încerca să-și găsească dreptatea, făcând apel la sentința primei instanțe, a descoperit că viața i se schimbase brusc: fără niciun fel de avertisment, fusese prins în tentaculele unui sistem de credit social pe care China îl dezvoltă, în chip de nou instrument atotprezent pentru exercitarea controlului social – menit să ajungă într-o zi să strângă menghina în care statul își ține cetățenii. Cei care îl critică îl numesc „creație orwelliană” – un nou soi de „poliție a gândirii”.
În cazul domnului Liu, aceasta însemna că, atunci când încerca să cumpere un bilet de avion, sistemul online de rezervare îi refuza achiziția, spunându-i că nu este „eligibil”. Curând au ieșit la iveală și alte restricții: i s-a interzis să cumpere proprietăți imobiliare, să ia împrumuturi sau să călătorească cu trenurile de mare viteză din țară.
„N-a existat niciun dosar, niciun mandat de la poliție, nicio notificare oficială. Pur și simplu mi-au tăiat accesul la lucrurile pe care aveam înainte dreptul să le cumpăr sau să le folosesc”, spune domnul Liu. „Partea cu adevărat înfricoșătoare este că nu ai ce să faci. Nu ai cui să raportezi, nu ai unde să faci reclamație. Ești blocat într-un loc al nimănui”.
Nu poți să vinzi, nu poți să cumperi nimic, decât dacă ai aprobarea autorităților. De remarcat următorul paragraf:
Dezvoltarea sistemului de credit social este totodată o tentativă de a redobândi aceeași amploare a controlului exercitat altădată de Partidul Comunist asupra țării, prin intermediul unităților de muncă și al economiei de stat, înainte ca ascensiunea întreprinderilor private să erodeze această putere.
OK, dar ce s-ar întâmpla aici, în Vest, dacă întreprinderile private ar începe să impună asupra noastră un sistem neoficial de credit social? Gavin Haynes, într-un articol- publicat pe site-ul britanic UnHerd (vezi aici), spune că acest lucru li se întâmplă deja unor membri ai extremei drepte. Un exemplu în acest sens este cel al „identitarilor albi” din Marea Britanie cărora băncile la care aveau deschise conturi le-au refuzat fără niciun preaviz accesul la oricare din serviciile lor – inclusiv accesul la propriii bani. Există și alte cazuri, inclusiv aici, în SUA (cum ar fi Laura Loomer). Extras din articol:
Nu e cazul să te pui cu oamenii care fac produsele de bază de la temelia sistemului financiar. În 2018, ca răspuns la presiunile activiștilor, compania MasterCard a început să ”sufoce” diverse personalități ale extremei drepte și ale dreptei de pe Internet. Ceea ce, mai departe, a făcut ca și conturile lor Patreon, în multe cazuri aducătoare de venituri consistente, să fie anulate: Carl Benjamin, „liberalul clasic” de pe YouTube a pierdut 12.000 de dolari pe lună. Acum, într-o lume post-covid, în care ni se spune deseori că banii numerar nu mai pot fi acceptați, unora li se spune și că serviciile bancare electronice nu mai sunt și pentru ei. Iată o răscruce de drumuri interesantă.
Se prea poate ca personajele de soiul [activistei de extremă dreaptă Laura] Towler să fie respingătoare. Dar dacă numai acest lucru reprezintă etalonul pentru exercitarea arbitrară a puterii de către, să zicem, departamentul de PR al băncii NatWest, atunci felurite categorii de oameni – pornind de la femeia care și-a aruncat pisica la gunoi și coborând tot mai jos – se pot vedea transformate în non-persoane.
Dreptul de a-ți alege clienții este întotdeauna rezervat – știm cu toții acest lucru – și am putea spune că exemplele de mai sus nu arată altceva decât că piața funcționează. Atâta doar că unele lucruri sunt în asemenea măsură fundamentale pentru viața noastră cotidiană, încât nu țin de piață, ci constituie lucrul de care ai nevoie pentru a putea avea acces la piață.
Spre amurgul carierei de prim-ministru britanic a lui Gordon Brown (aici), s-a încercat impunerea garanției ca orice cetățean să aibă dreptul la un cont bancar. Tentativa a fost iute înăbușită în fașă de cele mai mari cinci bănci ale țării (la urma urmei, nu se putea spune că ar fi datorat guvernului vreo favoare). A trecut un deceniu de atunci, iar acea tendință e mai îndepărtată ca niciodată.
Citiți tot articolul aici.
Cu toții am face bine să dăm atenție tuturor acestor semnale. Dacă vă închipuiți că băncile și alți paznici-cerberi ai sistemului financiar se vor opri doar la extremiștii dreptei politice, vă faceți iluzii deșarte. Spuneam mai deunăzi, tot aici, că conservatorii ar trebui să insiste ca legiuitorii să lupte împotriva militantismului vigilantist justițiar woke cu politici publice și acte legislative de fond, nu de formă. Iată un exemplu: introduceți o lege care să garanteze tuturor cetățenilor dreptul la un cont bancar. Tuturor – chiar și oamenilor răi.
Așa cum observă Gavin Haynes, e cu totul altceva decât dreptul unei firme private de a refuza, într-un anumit mod particular, accesul clienților îndoielnici la produsele sau serviciile sale – deținerea unui cont bancar este o condiție obligatorie, pentru a putea participa la activitatea economiei altfel decât într-un mod primitiv. A-i refuza cuiva dreptul la un cont bancar echivalează cu a-l exila din viața contemporană. Mai mult decât atât, pe măsură ce economiile noastre se apropie de modelul funcționării fără bani numerar, celor lipsiți de un cont bancar (și de un card de debit aferent) la va fi cu atât mai dificil să ia parte în orice fel la economie.
Nu se poate lăsa la latitudinea departamentelor de resurse umane și de relații publice ale băncilor și ale firmelor financiare să decidă cine are și cine nu are dreptul să participe la economie – și categoric nu în baza faptului că oamenii au opinii politice, religioase sau culturale care îi scot din pepeni pe decidenții acelor entități private. Dacă legiuitorii nu se folosesc de autoritatea statului pentru a menține deschis accesul în economie și acelor indivizi pe care clasa conducătoare îi consideră deplorabili, atunci trebuie să înțelegem că toți suntem pe cale să permitem capitalismului woke să creeze un sistem american al creditului social.
Și, așa cum susțin eu în cartea Live Not By Lies, oamenii care își dau seama din ce parte bate vântul, trebuie să înceapă să se organizeze de acum, construind rețele de legătură reziliente și practici la fel, cât timp mai avem încă libertatea să facem acest lucru.
Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/woke-capitalism-american-social-credit-system-live-not-by-lies/
Foto preluat din aceeași sursă.
Reacționarii 