Sohrab Ahmari
Imaginația glumeață a unui jurnalist n-ar putea să depășească nici să vrea, absurditatea rugăciunii cu care Emanuel Cleaver a deschis lucrările sesiunii cu numărul 117 a Congresului american, duminica trecută. Cleaver, pastor metodist și membru al Camerei Reprezentanților, și-a încheiat rugăciunea pentru pace în țară cu cuvintele „în numele Dumnezeului monoteist, al lui Brahma și al «Dumnezeului» cunoscut sub multe nume, în multe credințe diferite. Amen și awoman”. Neîndoios că parlamentarii prezenți s-au dus după aceea să lucreze pe unele awomendments la propuneri de legi importante. („Men”=„bărbați” în engleză; „woman”=„femeie”. Cuvântul „men” se pronunță foarte asemănător cu „man”=„bărbat”. „Amendments” înseamnă, firește, „amendamente”.)
Umorul involuntar se scrie singur. Dar eu mă întreb cu care dintre două feluri de râs avem de-a face aici: râdem cu încrederea că poporul american va depăși, în timp, asemenea manifestări clare de sminteală? Sau e mai degrabă râsul amar, atât de bine cunoscut popoarelor de multă vreme învățate să îndure o guvernare absurdă? Nu mai departe de acum doi sau trei ani, aș fi ales prima variantă; în zilele noastre, sunt înclinat să cred că e vorba de ultima.
Altfel spus, mă îngrijorează gândul că nici asta nu va trece – nu cât mai trăiesc eu, oricum. Noi râdem, ei ne conduc.
Regimul absurd al justițiarismului revoluționar woke, cu mutilările lui lingvistice și cazurile de negare flagrantă a realității, s-ar putea să-și consolideze și să-și extindă domnia, indiferent câtă încredere am avea noi că rațiunea trebuie la un moment să-și spună cuvântul și să-i trezească pe oameni din letargie. Cum spunea Adrian Vermeule pe Twitter: „Oameni care s-au uitat cum are loc normalizarea și propagarea în timp real, de către numeroase instituții de elită, a absurdității «Latinx», se simt acum șocați de «Awomen». Nicio grijă, va intra curând în dicționar!” („Latinx” este un neologism neutru din punct de vedere al genului, folosit uneori pentru a se referi la persoanele cu identitate culturală sau etnică din America Latină. Sufixul ⟨-x⟩ înlocuiește terminațiile necesare pentru indicarea genului gramatical în limba spaniolă.)
Într-adevăr. Grăitor, majoritatea democrată din Camera Reprezentanților a venit să însoțească rugăciunea lui Cleaver cu o propunere de eliminare din regulamentele Camerei a oricărui limbaj „care nu include toate genurile”, nu în ultimul rând „tată, mamă, fiu, fiică, frate, soră”. Aceste cuvinte vor fi înlocuite cu termeni ca „părinte, copil, rudă, rudă a părintelui” și așa mai departe. Nonsensurile acelea de la seminariile de teorie critică pe tema „eliminării genului din familie”, din anii 1990, influențează acum regulile oficiale ale camerei inferioare a Congresului.
Conservatorii și cei cunoscuți cândva drept liberali de tendință majoritară, „mainstream”, se amuzau altădată pe seama prozei incomprehensibile și a păsăreascăi conceptuale pe care o propovăduiau de zor unii ca Judith Butler; acum, trăim într-o cultură în care există sex și gen – ca noțiuni ce nu se suprapun – așa cum o imaginează mai mult sau mai puțin unii ca Butler, precum și acoliții lor ceva mai inculți din mass-media și Hollywood, și din departamentele de resurse umane ale firmelor.
Posibil ca liberalismul, în iterația lui actuală, să devină mereu mai agresiv și mai justițiarist, accelerându-și ritmul revoluționar și intensitatea, tocmai din cauză că se simte nesigur – vulnerabil la propriile absurdități și contradicții interioare, și la mișcările globale de reacțiune care vin atât de la dreapta, cât și de la stânga. Este o teorie la care mă gândesc de mult. Dar, chiar și dacă e adevărată, nu trebuie neapărat să excludă posibilitatea unui regim woke prelungit – unul extraordinar de capabil să-și blindeze elitele în fața criticilor venite de jos, în același timp în care pedepsește disidența din rândurile acestor elite.
Într-un asemenea scenariu, nu contează dacă masele reacționează prin furie sau râs la awoman și la eliminarea din Camera Reprezentanților a „mamei”, „tatei” și „unchiului”. Vastele inegalități în materie de bogăție și dominația marilor corporații (intrate în hiperviteză de când cu carantinele COVID-19) fac ca echilibrul de forțe să fie mult prea înclinat într-o singură parte, pentru a permite vreo opoziție de masă care să însemne ceva. Mijlocașii cu o situație economică precară o vor duce de azi pe mâine cu ajutorul cecurilor primite de la stat și vor găsi un soi de consolare, cât de cât, în pornografie și droguri devenite legale.
Opinia elitelor, între timp, s-a dovedit perfect maleabilă la cenzura exercitată de Silicon Valley și la „presiunea inter pares”, față de care elitele sunt întotdeauna deosebit de vulnerabile. Uitați-vă doar la felul cum site-ului New York Post i-au fost cenzurate în această toamnă informațiile despre secretele murdare care-l priveau pe Hunter Biden. Nu doar că Twitter și Facebook au stopat difuzarea unei știri majore de presă, sub false pretexte – partea șocantă a fost că majoritatea jurnaliștilor au aplaudat cenzura, socotind-o necesară pentru „sănătatea democrației”.
„Twitterații” verificați și aprobați de pontificatul woke pot într-o zi să proclame că măștile sunt mai rău decât inutile în lupta cu noul coronavirus – iar a doua zi să insiste vehement asupra contrariului, cu emisari mediatici ca Vox mergând chiar atât de departe încât să-și șteargă materialele anterioare împotriva măștilor. Adunările în număr mare sunt echivalente cu o crimă – mai puțin când vine vorba de protestele Black Lives Matter, care sunt „practic obligatorii, în materie de igienă morală publică”, după cum a subliniat recent Jacob Siegel. Genul omului este un construct social – dar, totodată, unii oameni au un sentiment înnăscut al genului lor „adevărat”, care intră în contradicție cu sexul lor biologic.
Comunismul le cerea adepților să susțină absurdități asemănătoare, firește, ceea ce reprezintă un argument în favoarea opiniei lui Ryszard Legutko (și, înaintea lui, a lui Soljenițîn) că comunismul și liberalismul sunt copii gemeni ai aceleiași concepții despre lume. Unii ar putea găsi o consolare în acest fapt; la urma urmei, comunismul sovietic s-a părbușit după vreo șapte decenii. O variantă mai peismistă ar fi că șapte decenii înseamnă mult timp, iar aparatului central de conducere, Politburo, i-au lipsit bogăția și dibăcia tehnologică de care dispun azi Jack Dorsey și Mark Zuckerberg și Jeff Bezos.
Noi râdem, ei ne conduc.
Traducere după https://www.firstthings.com/web-exclusives/2021/01/we-laugh-they-rule
Reacționarii 