Viața e gri. Din fericire, Dumnezeu nu

Și tocmai pentru că Dumnezeu nu e gri, nu e relativ, nu e o amestecătură confuză de bine și de rău, de alb și negru, de întuneric și lumină, avem o unică șansă de a-I prinde mâna întinsă care să ne tragă din smârcul neputințelor și slăbiciunilor noastre, de a-I lăsa lumina să ne lumineze ungherele umbroase ale sufletului.

Există tot felul de situatii particulare, care pot fi dureroase, complicate, pot presupune multe presiuni (sociale, familiale), unele externe, altele pe care le producem chiar noi prin așteptările/dorințele noastre. Asta este de înțeles, căci așa este viața. Ar însemna să fii obtuz să nu înțelegi acest lucru și să nu ai empatie față de cei care se zbat în tot felul de situații, neputințe, încurcături.

Dincolo de astfel de situații concrete în care putem ajunge, cedând acestor presiuni, slăbiciunii proprii, etc., există, totuși, niste legi duhovnicești și niște adevaruri. Viața noastră e în nuanțe de gri, e adevărat, dar aceste rosturi ale vieții nu sunt în nuanțe de gri, și nici nu pot fi. Pentru că Dumnezeu Însuși nu este așa. El este desăvârșit, nu gri, nu amestecat. Și despre asta este vorba în ceea ce numim morala creștină. Nu e vorba despre niște viziuni „învechite” sau „arhaice”, ci este un mod de întrebuințare, daca vreți, al naturii umane. Când întâlnim în creștinism reguli, norme, standarde, diferența față de celelalte norme sau standarde exact în asta constă: ele nu sunt simple imperative morale, comandamente adresate unui liber arbitru care poate decide sau nu dacă le urmează. Ci ele reflectă firea noastră restaurată, ele sunt viața și cale către viață. Prin urmare, ele nu se pot învechi niciodată și nu pot deveni arhaice – ele sunt întotdeauna noi.

Acest lucru este cu atât mai mult valabil în ceea ce privește etica relatiilor trupești și a procreației. Spre deosebire de gnostici sau alte secte, noi credem, chiar știm, că ceea ce facem cu trupul nostru are o importanță foarte mare. Nu e de mirare, dacă noi credem, alături de Apostol, că trupul este Templul Duhului. Însă nu mai ajunge, pare-se, la conștiința noastră această realitate. Și pentru că nu mai ajunge, noi diminuăm, de fapt, valoarea propriei noastre firi. O devalorizăm, o folosim contrar scopului său, o murdărim. Într-un fel ciudat, ajungem să o batjocorim, și facem asta crezând că am eliberat-o de tabuuri absurde. Dar nu e nicio demnitate în a face orice putem face, orice ne este accesibil sau tolerat. Dimpotrivă, mai degrabă transformăm propriul nostru trup într-un fel de supermarket. Și, așa cum noile temple sunt mallurile, așa și trupul nostru, de la demnitatea de a fi Templu al Duhului ajunge la condiția de obiect de consum și anexă a unor industrii. Firește, facem asta crezand că de fapt, ne exercităm „liberul arbitru” sau închipuindu-ne că suntem mari originali si dotați cu personalitate, fiind, de fapt, duși de nas de negustorii de suflete.

Așadar, atunci când reafirm aceste rosturi ale vieții, nu de la înălțimea unei perfecțiuni morale mă pronunț, ci din această perspectivă, în care nu vreau să le diluez sau să le relativizez sau să le fac pe potriva mea. Pentru că ele sunt unica mea șansă să mă restaurez. Să fiu cum vrea Dumnezeu să fiu, nu cum vreau eu. Sigur că acum nu sunt astfel, ci dimpotrivă, dar nu vreau să ramân așa, nu vreau să băltesc în condiția minoră în care mă aflu, nu vreau să tai orice cale de transgresiune a condiției de om căzut în care mă aflu. Sunt în peștera lui Platon, lanțurile au căzut, dar pentru că sunt așa de slăbănog, mă zbat, încă, neputincios, pe cale. Dar văd calea de ieșire și văd lumina unui soare de dincolo. Și nu vreau să mă obișnuiesc cu gândul că asta e, că oricum așa face toata lumea, că e în regulă, se poate trai și în peșteră, ce atâta chin, până la urmă, de ce să fim absurzi, hai să ne vedem de treabă, e vorba oricum de niște mituri învechite. Nu vreau să fac asta pentru că, deși acum mă zbat neputincios, știu ca dacă păstrez adevarul, într-o zi mă voi ridica și voi păși spre lumină. Am această șansă.

Or, problema timpului în care trăim este că sunt foarte multe lucruri posibile si accesibile, sunt foarte multe căderi, mai mici, mai mari, în care ne aflăm, iar toleranța, inclusiv a preoților, e tot mai mare. Condiția în care ne aflăm, slăbănogirea, începe să treacă drept normalitate. Firea căzută este luată drept firea reala. Nu ne mai punem problema unei restaurări. Mai ales când ne descurcăm atât de bine în peșteră. Uite ce turnuri frumoase am învățat să facem aici. Ia uite ce tehnică și ce știință superbă avem la dispoziție. Facem și lumină artificială, facem și viață artificială, ce nevoie mai avem de adevăr daca ne putem produce singuri surogatul? Și uite așa uităm că, dacă multe ne sunt „îngăduite”, nu înseamnă că ne sunt și de folos, nu înseamnă că nu lasă urme dureroase, nu înseamnă că nu ne marchează viețile și nu ne apasă conștiințele. Măcar să nu negăm adevarul, să nu relativizăm rosturile, limitele dintre bine si rău, adevăr și minciună, chiar dacă viețile noastre nu sunt exemplare în acest sens. Și dacă mai și încercăm, cu toate căderile, să ne revenim și să ne reorientăm către aceste rosturi, atunci cred că suntem coerenți cu noi înșine. Cred că rămânem pe cale.

Sursă foto: aici

Un gând despre „Viața e gri. Din fericire, Dumnezeu nu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s