Ideea și practica Revoluției (IV)

p. Serafim Rose

(pentru părțile I, II și III click aici, aici și aici)

Prima figură pe care o vom descrie succint este Marx, cel care alături de Engels, a pus bazele marxismului pe care-l vedem azi în Rusia (prelegerea are loc în anii 1970 – n.n.). Engels însuși era un proprietar de fabrică din Manchester care trăia în Anglia. Marx era un gazetar evreu care, din câte se pare, nu a muncit mai deloc toată viața sa, era mereu agitat de idei revoluționare și se gândea în permanență cum să aducă la îndeplinire revoluția. În anul 1844 cei doi s-au întâlnit la Paris și au aderat la Liga Comunistă, un mic grup secret de revoluționari asemănător „Grupului celor cinci” despre care am citit în Dostoievski (în romanul ”Demonii” – n.n.). Potrivit lui Engels, acest grup mic nu reprezenta în fapt altceva decât o filială germană a societăților secrete franceze. Grupul a încercat să se infiltreze în alte grupuri, producea materiale de propagandă și lucra asupra dezvoltării unui sistem de succes.

În 1848, chiar înainte de izbucnirea revoluției, Marx a publicat „Manifestul Comunist” în care le spunea „proletarilor din toată lumea să se unească” și să-și arunce lanțurile. În tot decursul vieții sale, nu a fost niciodată preocupat de muncitori, deoarece muncitorii au fost întotdeauna mult mai conservatori. Era interesat doar în a face ca acest grup să fie cât mai nemulțumit cu putință, iar apoi să folosească această nemulțumire pentru a schimba guvernul cu unul care i-ar pune în aplicare principiile sale.

Principiile sale proveneau din surse diferite. Bineînțeles, principala inspirație era Revoluția Franceză și socialiștii idealiști – mai târziu s-a poziționat împotriva lor deoarece aceștia nu erau științifici – ideile sale milenariste provenind direct de la ei. Apoi, a fost influențat de ideile economiștilor britanici ai timpului, deși majoritatea dintre ei și-au abandonat ulterior aceste concepte, deoarece erau nerealiste. Marx însă a preferat să le preia pe primele, cele care au fost abandonate ulterior.  O altă înrâurire asupra sa a reprezentat-o filosofia idealistă germană, în special Hegel și a sa idee a marșului lui Dumnezeu prin istorie, cu singura diferență că Marx a renunțat la Dumnezeu. În realitate, spuneau că l-au descoperit pe Hegel stând cu capul în jos iar ei l-au așezat cum trebuie îndepărtându-l pe Dumnezeu; au transformat sistemul dialectic în materialism dialect sau, cu alte cuvinte, explicau tot ceea ce se întâmplă în lume ca un fel de „providență” care acționează în istorie, doar că fără Dumnezeu: un fel de cauze care nu puteau fi inversate. Este ceea ce le dă comuniștilor încrederea că se află de partea bună a istoriei, pentru că, pur și simplu, lucrurile trebuie să se îndrepte în acea direcție, acesta fiind felul în care funcționează lumea.

Aceste idei erau atee, materialiste și foarte naive: știința ne oferă răspunsul la orice problemă. În sine, este o filosofie extrem de prostească și nu există nimic care să merite crezut. Forța lui Marx provine din pasiunea de a răsturna ordinea existentă. Țapul său ispășitor a fost burghezia, clasa de mijloc, pe care o acuza că îi transformă pe muncitori în sclavi personali.

Revoluția intră acum într-o nouă fază: înainte, burghezia dorea să răstoarne aristocrația și monarhia; acum, se presupune că clasele mai de jos doresc să răstoarne burghezia. El muncea să dezvolte o conștiință de clasă, astfel încât muncitorii să urască burghezia și viceversa. Într-o bună măsură a reușit în întreprinderea sa, pentru că în revoluția care a urmat au avut loc scene foarte violente din cauza suspiciunii reciproce a acestor două grupuri.

În anul 1864, un grup de organizații muncitorești s-au întâlnit la Londra pentru a forma ceea ce s-a numit Prima Internațională. Marx a preluat conducerea și s-a folosit de această platformă pentru a-și face cunoscute ideile sale. Oricine nu era de acord cu ideile devenea un dușman căruia i se opunea cu fanatism. Era practic împotriva tuturor, inclusiv a majorității muncitorilor, deoarece nu erau de acord cu filosofia sa. Încetul cu încetul a reușit să-i dea afară din această Internațională pe toți cei care erau împotriva ideilor sale. De asemenea, îi ura pe țărani. Îi ura și pe proletari, pe care îi numea „lumpen proletariat”, proletariatul în zdrențe. Nu iubea pe nimeni. Din acea epocă, în special anii 80 și 90 ai secolului al XIX-lea, a început organizarea și dezvoltarea diverselor partide socialiste. Acela este momentul în care s-a format și Partidul Comunist Rus.

Al doilea gânditor asupra căruia ne vom opri este (Mihail) Bakunin. Marx a trăit între 1818 și 1883, Engels între 1820-1885, iar principalul obiectiv al lui Engels a fost de a-l susține pe Marx și de a fi de acord cu ideile sale. Marx avea o inteligență remarcabilă.

Pe de altă parte, Bakunin reprezintă un cu totul alt soi de gânditor. A trăit între 1814 și 1876. Provenea din nobilimea rusă, era foarte inteligent și foarte puturos. Își petrecea zilele în pat, a mers și la școala de ofițeri pentru o vreme, dar nu a reușit să o termine deoarece era atât de leneș. S-a preocupat de filosofie și a devenit într-un final un revoluționar profesionist. Împrumuta în mod constant bani pentru a merge dintr-un oraș în altul și a stârni o revoluție. Într-una din călătoriile sale în străinătate s-a împrietenit cu Marx, iar acesta din urmă a văzut imediat ce energie revoluționară uriașă avea Bakunin, deoarece era mânat de ura sa pentru vechea ordine. Ca urmare, a încercat să-l folosească pentru propriile sale scopuri.

„În mod limpede și-a dat seama de importanța rusului ca o uriașă forță dinamică care trebuie folosită și apoi îndepărtată după ce nu mai are nicio utilizare.”

Ceea ce trebuie să înțelegem este că puterea marxismului constă în ură. Când Lenin a venit la putere a fost complet crud, fără milă, ucigaș absolut, hotărât să distrugă totul. Există o descriere a întâlnirii dintre Bakunin, care pe atunci era încă tânăr, avea 29 de ani, și Marx în 1844 la Paris.

„Cu Marx ne cunoaștem de mult. L-am întâlnit pentru prima dată la Paris în 1844… Eram mai degrabă prieteni buni. Pe atunci el era mult mai avansat decât mine în ceea ce privește ideile revoluționare, cum se întâmplă de altfel și astăzi, când nu este cu mult mai avansat, dar incomparabil mai învățat decât mine.” Marx studiase toate aceste filosofii și sisteme, însă Bakunin era doar instinctiv.

„Nu știam nimic în acea perioadă de economie politică, nu scăpasem încă de abstracții metafizice, iar socialismul meu era doar intuitiv. El, deși era mai tânăr decât mine, era deja un ateu, un materialist educat și un socialist profund. Tocmai în această perioadă el și-a elaborat primele fundații ale sistemului său. Ne vedeam destul de des, pentru că îl respectam foarte mult datorită cunoștințelor și abnegației sale, serioasă și împătimită deși întotdeauna amestecată cu orgoliul personal, pentru cauza proletariatului. Căutam întotdeauna să discut cu el, pentru aveam mereu de învățat, iar conversația sa era strălucitoare, asta când nu era animată de meschinării, ceea ce din păcate se întâmpla mult prea des. Cu toate acestea între noi nu a existat niciodată o apropiere mai deschisă. Temperamentele noastre nu lăsau să se întâmplă așa ceva. M-a numit un idealist sentimental și avea dreptate. Eu i-am spus că este un om vanitors, perfid și șiret, și am avut dreptate la rândul meu.”

În anul 1848 a izbucnit revoluția în Franța și Bakunin a dorit să se implice. Unul dintre tovarășii săi socialiști francezi l-a descris astfel: „Ce om! În prima zi a revoluției s-a dovedit o comoară. În a doua s-a dovedit a fi bun doar pentru a fi împușcat!”

Nu-i păsa de ideile revoluției, ci îl mișcau doar energia și puterile demonice care erau dezlănțuite. Avem o descriere a felului în care s-a comportat în timpul revoluției de la 1870. Însă, mai înainte, vom cita dintr-o relatare privind Revoluția de la 1848.

După prima vizită la Paris, în timpul Revoluției de la 1848, el a fost trimis apoi cu o misiune în țările din estul Europei pentru a face să izbucnească și acolo revoluția. A mers în Rusia apuseană, apoi a ajuns la Praga, ulterior la Dresda unde, în cele din urmă, a fost arestat și trimis înapoi în Rusia de autoritățile germano-austriece. A fost închis la Fortăreața Sf. Petru și Pavel iar contele Orloff  l-a vizitat și l-a rugat să scrie către împărat o mărturie a greșelilor sale la fel cum ar scrie unui duhovnic. Bakunin a fost de acord. Nicolae I a citit-o și aspus: „E un băiat curajos, cu mult spirit, dar este periculos și trebuie ținut închis”.

Era o caracterizare realistă. Cu toate acestea, a reușit să evadeze și a ajuns la Londra. După ce noul împărat Alexandru al II-lea a citit confesiunea sa și a văzut că nu există niciun fel de pocăințe, Bakunin a fost prins din nou și trimis în Siberia, de unde a scăpat, iar apoi a trecut prin Asia și America pentru a ajunge la Londra. De atunci încolo și-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Londra, în Italia și în Europa Occidentală.

A fondat diverse societăți secrete și și-a făcut un discipol, un anume Neceaev, un tânăr care s-a numărat printre cei mai nemiloști nihiliști ai acelor vremuri. Bakunin era cuprins de febra revoluționară, iar în anii 1860 era înconjurat de conspiratori de toate naționalitățile, muncea mereu la comploturi noi, încerca să pornească revoluții peste tot, încerca să-i facă pe polonezi să se ridice împotriva stăpânirii.

Herzen, liberalul, l-a descris astfel atunci când l-a văzut la Londra:

„Bakunin și-a redescoperit tinerețea. Era în elementul său. Nu erau doar zgomotul revoluției, sunetele cluburilor, tumultul străzilor și al locurilor publice, nici măcar baricadele care reprezentau fericirea sa. Iubea de asemenea agitația din ziua precedentă, munca de pregătire, viața de agitație devenită neîntreruptă prin conferințe, prin acele nopți fără somn, prin negocieri și discuții, rectificări, cerneală chimică, cifre, semne secrete agreate dinainte.”

Herzen, care lua revoluția mult mai în serios, a adăugat că Bakunin „se entuziasma ca un copil ce trebuie să pregătească bradul de Crăciun”. Cu alte cuvinte, nu era neapărat foarte serios, dar avea această patimă revoluționară, foarte utilă pentru cei care doresc să răstoarne guverne.

Neceaev, tânărul anarhist, a fost la început un discipol al lui Bakunin. După care Bakunin a început să-și dea seama că era în fapt mult mai revoluționar decât el bănuia. L-a ajutat pe Bakunin să scrie un manifest intitulat „Catehismul Revoluționar”, unde printre altele scrie:

„Revoluționarul nu trebuie să lase nimic să intervină între el și opera sa de distrugere … Pentru el nu există decât o singură plăcere, o singură consolare, o singură răsplată, o singură satisfacție – succesul revoluției. Noaptea și zi trebuie să aibă un singur gând, un singur țel: distrugerea implacabilă… Dacă continuă să trăiască în această lume o face doar pentru a fi cât mai sigur că o va distruge.”

În jurul anului 1870, Bakunin a descoperit că Neceaev, deși pretindea că îi este cel mai credincios ucenic, era în același timp membru al unei alte societăți chiar mai secrete ale cărei taine intime nu le divulgase lui Bakunin.

Bakunin îi scria astfel unui prieten:

„Neceaev este un fanatic devotat, dar în același timp este un fanatic foarte periculos, cineva cu care a te alia înseamnă a te îndrepta spre dezastru. Iată motivul: La început a fost membru al unui comitet ocult care a existat într-adevăr în Rusia. Acest comitet nu mai există, deoarece toți membrii săi au fost arestați. A rămas în libertate doar Neceaev, iar el reprezintă ceea ce el numește a fi comitetul. Odată distrusă organizația rusească, el încearcă acum să creeze o nouă organizație în străinătate. Toate acestea ar putea fi perfect naturale, legitime și foarte folositoare, dar felul în care lucrează face ca totul să fie detestabil. Puternic impresonat de catastrofa care tocmai a distrus organizația secretă din Rusia, a ajuns treptat la concluzia că pentru a fonda o societate serioasă și indestructibilă, trebuie adoptată politica lui Machiavelli și preluat în întregime sistemul iezuiților: violență fizică și un suflet mincinos.

Adevărul, încrederea reciprocă, solidaritatea serioasă și rigidă pot exista doar între zece indivizi care formează acea sanctum sanctorum a societății. Toți ceilalți trebuie să slujească precum un instrument orb și ca o materie de exploatat de către mâinile acestor zece indivizi uniți cu adevărat. Este permis și chiar obligatoriu ca să fie înșelați, compromiși, să li se fure din lucruri, și dacă este nevoie chiar să fie ruinați. Sunt furaje pentru conspirație…

În numele cauzei, trebuie să dispună de întreaga ta persoană fără să-ți dai seama. Pentru asta, te va spiona, va încerca să-ți afle secretele și în acest scop, atunci când nu ești în cameră, îți va deschide toate sertarele, îți va citi toată corespondența, iar când o scrisoare i se va părea interesantă, adică din punctul lui de vedere compromițătoare pentru tine sau pentru vreunul din prietenii tăi, o va fura și o va păstra cu grijă ca o mărturie împotriva ta sau a prietenului tău.

Când a fost condamnat de adunarea generală, a avut îndrăzneala să ne spună: „Da, este sistemul nostru. Îi considerăm dușmani pe toți cei care nu sunt în întregime cu noi, iar pe aceștia avem datoria să-i înșelăm și să-i compromitem.”

Dacă i-ai făcut cunoștință cu un prieten, primul lui gând va fi cum să stârnească zâzania, bârfa și intriga între voi. Cu alte cuvinte, să vă facă să vă certați. Dacă prietenul tău are o nevastă, o fiică, el va încerca să o seducă, să-i facă un copil, pentru a o îndepărta de moralitatea oficială și a o forța astfel să adopte un protest revoluționar forțat contra societății.

Toate legăturile personale, toate prieteniile sunt considerate de ei ca un rău, iar datoria lor este să-l distrugă, deoarece reprezintă o forță care, fiind în afara organizației secrete, diminuează forța unică a acesteia. Să nu crezi că exagerez, toate acestea au fost amplu dezvoltate și dovedite de mine.”

Totuși Bakunin nu avea mare temei penru a-l critica, filosofia lui fiind foarte similară. Singura diferență consta în aceea că el nu era atât de sistematic precum Neceaev.

În Catehismul Revoluționar a scris: „Misiunea noastră este groaznică, distrugerea totală, universală și inexorabilă.” Mai departe spune: „Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge și anihiliează doar pentru că este sursa veșnic creatoare și tainică a întregii vieți. Patima distrugerii este de asemenea o patimă creatoare.”

Când a fost întrebat o dată ce ar face dacă revoluția ar fi încunată de succes iar o nouă ordine, cea visată de el, ar lua ființă, el a spus: „Atunci, fără să stau pe gânduri aș începe dintr-odată să dărâm tot ceea ce am făcut.” Vedem în el o voință umană primordială de a distruge și de a se revolta. Este patima revoltei pe care o vedem chiar și la scriitori recenți precum Camus, scriitorul existențialist care susține că singurul lucru care dovedește că exist este faptul că am voința de a mă revolta.

În 1871, când lăuda proletariatul în ceea s-a numit mai apoi Comuna din Paris, Bakunin îl numea „Satana modernă, autorul sublimei insurecții a Comunei”. De asemenea, discutând despre revoluția de la 1871, el afirmă:

„Cauza este pierdută. Se pare că francezii, clasa muncitoare însăși, nu sunt foarte preocupați de starea de lucruri existentă. Dar cu toate acestea, ce lecție înfiorătoare! Nu este, însă, suficient. Trebuie să apară catastrofe și mai mari, șocuri mai puternice. Totul te face să întrevezi că nici una, nici cealaltă nu vor lipsi. Iar atunci probabil se va trezi și demonul. Dar cât timp doarme nu putem face nimic. Ar fi cu adevărat păcat să fim nevoiți să plătim oalele sparte…

Treba noastră este de a face munca de pregătire, de a organiza și de a ne împrăștia astfel încât să fim gata atunci când demonul se va fi trezit.”

Trebuie să înțelegem că această dorință de revoltă reprezintă o latură foarte profundă a întregii mișcări revoluționare. Nu este ceva accidental. Revoluția nu este provocată de pierde vară visători care doresc să-și facă loc într-o ordine a lucrurilor mai bună sau care doresc revizuirea guvenrului. Cel mai adânc motiv de revoltă, așa cum vedem în acești gânditori radicali de la sfârșitul secolului al XIX-lea, este în realitate ideea că totul trebuie distrus. Și nu pierdeau foarte multă vreme gândindu-se ce va urma după. Erau stăpâniți de un gând satanic de distrugere.

Vom vedea mai târziu, în 1914, cum apare o mișcare artistică numită Dada, considerată a fi foarte influentă de artiștii moderni. Acești artiști lipeau în colaje bucăți cu reclame din ziare sau puneau cu capul în jos copii ale Vechilor Maeștri, doar pentru a arăta bizar. Însă exista un sens în spatele a toate acestea. Filosofia artei dadaiste este rezumată într-unul dintre manifestele lor: „Să lăsăm totul să fie distrus. Să nu mai existe ceva. Nimic. Nimic. Nimic.”

Acesta este nihilismul, dorința de a distruge pe Dumnezeu, statul, moralitatea, arta, cultura, civilizația – totul.  Este ceea ce începe cu filosofia lui Weishaupt și a Illuminatilor: răsturnarea completă a civilizației. Ceea ce vine apoi, așa cum vom vedea, este altceva.

Dar în faza aceasta ne aflăm încă la stadiul filosofic. Trebuie să vedem cum a fost pusă în practică această gândire. În realitate, dacă nu am vedea în ultima sută de ani cum a fost pusă în practică această filosofie, nu am putea înțelege această filosofie. Am crede în continuare că au fost incidente izolate conduse de niște nebuni. Dar începând în special cu anul 1871, această filosofie începe să fie pusă în practică.

Extras din Cursul de supraviețuire ortodoxă (capitolul ”Revoluția franceză”). Pentru părțile I și II, click aiciaici și aici)

Sursă foto: aici

Un gând despre „Ideea și practica Revoluției (IV)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s