Bari Weiss
Părinții cu dare de mână, speriați că nu vor fi pe placul noilor dogme din școlile particulare unde și-au înscris copiii, încep să se organizeze în taină.
Disidenții folosesc pseudonime și își închid videocamera, când se întâlnesc clandestin pe Zoom ca să discute. De obicei, grupul lor coordonează antrenamentele de fotbal european ale copiilor sau organizează care copil în a cui mașină să se suie; acum, însă, ei se adună ca să schițeze strategii. Ei spun că ar avea de înfruntat repercusiuni serioase, dacă ar ști cineva că stau de vorbă.
În ultima vreme, însă, situația a devenit prea gravă pentru e-mailuri sau văicăreli în timpul teleconferințelor. Așa că, într-un week-end, nu demult, pe o stradă umbrită de copaci din Los Angeles, ei s-au adunat în persoană și m-au invitat și pe mine să mă alătur lor.
În curtea din spate a unei case cu cinci camere, zece oameni stau în cerc, pe scaune de plastic, și mănâncă pufuleți direct din pungi. Aceștia sunt rebelii: părinți înstăriți din Los Angeles, care își trimit copiii la Harvard-Westlake, cea mai prestigioasă școală particulară din oraș.
După standardele americane normale, sunt oameni destul de bogați. După standardele Harvard-Westlake, sunt undeva spre medie. Vorbim despre cupluri unde fiecare soț are propria carieră profesională, și care își atribuie succesul nu legăturilor de familie sau averii moștenite, ci propriei educații. Așadar, îi frapează ca fiind mai mult decât paradoxal, dacă nu chiar ironic, că o școală care costă peste 40 000 de dolari pe an – din al cărei consiliu de administrație fac parte Charlie Munger, mâna dreaptă a lui Warren Buffett, și Sarah Murdoch, soția lui Lachlan și nora lui Rupert Murdoch – să-i învețe pe elevii ei că sistemul capitalist este o întruchipare a răului.
Pentru majoritatea părinților, demonizarea capitalismului e de fapt cea mai mică problemă. Copiii le spun că le e frică să-și mai spună părerea în clasă. Mai mult decât orice, părinții se tem că noul plan al școlii de a deveni „o instituție antirasistă” – dezvăluit într-un document pe 20 de pagini, publicat în iulie 2020 (vezi aici) – îi face pe copiii lor să devină obsedați de rasă și să-i acorde importanță în moduri care pe părinți îi izbesc ca fiind eminamente grotești.
„Eu am crescut în Los Angeles, deci știu că școala Harvard categoric avea probleme în materie de diversitate. Ce povestesc unii, din vară încoace, pare să fie perfect legitim”, spune unul dintre tați. El afirmă că nu-l deranjează faptul că școala face eforturi mai mari ca să repare niște greșeli ale trecutului, inclusiv prin introducerea în curriculum a mai multor reprezentanți ai minorităților. Ce îl deranjează este un curent de opinie care le spune copiilor lui că America este o țară asupritoare și că toți poartă răspunderea colectivă a unei vinovății rasiale.
„Oamenii aceștia îl fac pe băiatul meu să se simtă ca un rasist, din cauza culorii pielii lui”, spune una dintre mame. O alta pune o întrebare grupului: „Cum va reuși fixația pe rasă să remedieze felul în care vorbesc copiii unii cu ceilalți? De ce nu se poate să fie toți «copii» sau «elevi» și atât?” (Școala Harvard-Westlake a refuzat să comenteze.)
Acest grup al părinților de la Harvard-Westlake nu este decât unul din multele care se organizează pe furiș în toată țara, ca să combată ceea ce părinții numesc un curent ideologic care a acaparat școlile. Articolul de față se bazează pe interviuri cu peste douăzeci și cinci de asemenea disidenți – părinți, cadre didactice și copii –, de la școli private de elită din stalele cele mai devotate Partidului Democrat: New York și California.
Părinții din curtea despre care vorbeam spun că există mult mai mulți părinți ca ei, cărora le este prea teamă ca să-și spună deschis părerea. „Am discutat cu cel puțin cinci cupluri care spun: «Am înțeles. Și eu gândesc la fel. Dar pur și simplu nu vreau să intru în această controversă acum»”, relatează una dintre mame. Toți vor ca povestea lor să devină cunoscută – dar nici măcar unul singur nu m-a lăsat să-i folosesc numele. Se tem să nu-și piardă locurile de muncă sau copiii lor să aibă de suferit, dacă se află despre opoziția lor la această ideologie.
„Școala poate să-ți ceară să-ți retragi copilul, din orice motiv”, spune o mamă de la Brentwood, altă școală privată din Los Angeles. „După care vei fi trecut pe lista neagră a tuturor școlilor particulare și ți se va pune ștampila de «rasist», ceea ce e chiar mai rău decât «criminal»”.
Un părinte care s-a născut într-o țară comunistă îmi spune: „Am venit aici ca să scap exact de frica de represalii pe care o simte acum propriul meu copil”. Un altul glumește: „Trebuie să ne întreținem familiile. A, da, și să plătim 50 000 de dolari pe an ca să ni se îndoctrineze copiii”. Un profesor din New York City o spune mai concis: „A vorbi împotriva a ce se întâmplă azi echivalează cu a-ți pune în pericol capitalul moral”.
Părinții care și-au exprimat dezacordul față de această ideologie, chiar și numai în conversații particulare, spun că opiniile lor n-au fost prea bine primite. „Am avut o discuție cu un amic, pe care l-am întrebat: «Există ceva la curentul ăsta ideologic care trebuie pus sub semnul întrebării?»”, spune un părinte cu copii la două școli private din Manhattan. „Și el mi-a răspuns: «Frate, vezi că e teren minat în prietenia noastră, ăsta pe care pășești». Am avut deja destule asemenea conversații, ca să știu ce urmează”.
Frica este profund resimțită și de copii. Pentru ei, nu e doar teama că vor primi o notă proastă sau că li se va refuza recomandarea către un colegiu prestigios, deși și aceasta contează. Este teama de oprobriul social. „Dacă îmi publicați numele, îmi distrugeți viața. Voi fi atacat chiar și numai pentru că am pus sub semnul întrebării această ideologie. Nu vreau nici măcar să știe lumea că eu sunt capitalist”, mi-a spus un elev de la școala Fieldston din New York City, într-un comentariu la care au subscris și alți elevi cu care am vorbit. (Cei de la Fieldston au refuzat să comenteze pentru acest articol.) „Copiilor le este frică de alți copii”, spune una din mamele de la Harvard-Westlake.
Atmosfera le dă copiilor sentimente de anxietate paranoică și nesiguranță – și îi face să nu mai aibă încredere nici măcar în cei mai buni prieteni ai lor. „Băiatul meu știa că stau de vorbă cu tine și m-a implorat să n-o fac”, mi-a mărturisit altă mamă de la Harvard-Westlake. „Vrea să meargă la o universitate celebră și mi-a spus că o singură declarație negativă de-a mea îi ruinează șansele. Doamne, dar suntem în Statele Unite ale Americii! Asta e o glumă, sau ce?!”
Acestea sunt elitele Americii – familiile care își pot permite să plătească 50 000 de dolari pe an pentru a li se pregăti copiii să facă parte din cluburile studențești de la Princeton și societățile secrete de la Yale, adică toboganul care-i duce spre calitatea de stăpâni – pardon, stăpâni ȘI stăpâne – ale Universului. Ideile și valorile care li se inculcă acestor copii ne vor influența pe toți.
Și nu e singurul motiv care face ca această poveste să conteze. Școlile cu pricina se numesc „prep schools” („preparatoare”), pentru că îi pregătesc pe prințișorii Americii să-și ia în primire locul în ceea ce ni se spune că ar fi meritocrația noastră. Nimic nu se întâmplă într-o școală preparatoare de top, care să nu oglindească exact ce se întâmplă într-un colegiu sau o universitate de elită.
Ce anume spune despre starea actuală a acestei meritocrații, așadar, faptul că vrea să-i vadă pe tineri că vorbesc fluent limba teoriei critice antirasiste și cea a „fragilității rasei albe”, chiar dacă asemenea cunoștințe sunt în detrimentul lui Shakespeare? „Colegiile vor copii – clienți – care să fie deja aliniați la anumite ideologii, care au provenit inițial tocmai din aceste colegii”, spune un profesor de discipline STEM (științele naturii, tehnologie, matematică, inginerie) de la una din școlile preparatoare de prestigiu din New York. „Eu îi zic «înțărcare vigilantistă». Ăsta e produsul pe care îl oferă școlile ca a mea”.
Părinții cu care am discutat pentru acest articol sunt oameni deștepți și bine informați: își dau seama că este bizar – în cel mai bun caz – ca o școală ca Harvard-Westlake să preamărească tot timpul justiția socială, fix în același timp în care cheltuiește peste 40 de milioane de dolari pe un nou complex sportiv în afara campusului. Vorbim despre o școală care trimite un raport anual de activitate fiecărei familii, în care sunt indicate donațiile părinților. Anul trecut, din grupul „Heritage Circle” – al celor care au donat cel puțin 100 000 de dolari – făceau parte Viveca Paulin-Ferrell și Will Ferrell. O lăbuță roșie în dreptul numelor lui Jeanne și Tony Pritzker indică faptul că aceștia donează constant de peste un deceniu.
Părinții spun că este o școală unde, dacă dai mai mult, primești mai mult. Marii donatori primesc invitații la dineuri speciale, și, cel mai important, timp și atenție din partea celor care conduc școala. Între timp, copiilor lor li se predă politică șic-radicală, care, bineînțeles, nu presupune nimic efectiv radical în fond, cum ar fi redistribuirea donațiilor.
„Aceste școli sunt o culme a privilegiului suprem. Ele spun întruna că sunt devotate trup și suflet incluziunii. Dar sunt prin definiție exclusiviste. Aceste școli sunt pentru crema cremelor societății”, îmi spune o tânără mamă din Manhattan.
Puterea în America provine acum din vorbirea woke – un limbaj extrem de complex și în permanentă evoluție. Școala Grace Church din Manhattan, de exemplu, are un ghid pe 12 pagini privind „limbajul incluziv” (vezi aici), care descurajează folosirea cuvântului „părinți” – se preferă „oameni” – sau întrebări de genul „ce religie ai?”. (Când a fost rugat să comenteze, reverendul Robert M. Pennoyer II, directorul-adjunct al școlii, a răspuns: „Grace Church este o școală a cultului episcopalian. Ca parte din identitatea noastră episcopaliană, noi recunoaștem demnitatea și valoarea comună pentru umanitate”. După care a adăugat că ghidul are la bază „dorința noastră de a promova un sentiment al apartenenței pentru toți elevii noștri”.) O profesoară de engleză de la școala Harvard-Westlake își întâmpină elevii după vacanța de vară cu: „Sunt o femexn non-heterosexuală albă de origine europeană. Folosesc pronumele feminine, dar mă simt confortabil să le folosesc și pe cele plural neutre” (în limba engleză există pronumele „they”, care nu are gen, dar care în limba română nu se poate traduce fără gen: ori „ei”, ori „ele”). Acestui mesaj i-a atașat o „scrisoare de grijă față de sine”, cu un citat din Audre Lorde: „A avea grijă de mine nu înseamnă îngăduință prea mare față de mine, este un mod de a-mi păstra identitatea, ceea ce reprezintă un act de luptă politică”.
Ferească sfântul ca un copil din clasa muncitoare să ajungă la colegiu și să folosească cuvântul „Latino” în loc de „Latinx” sau să se bâlbâie când conjugă verbele, pentru că un coleg sau o colegă preferă să folosească pronumele în forma de plural neutru, they/them! Fluența în limbajul woke este un foarte eficace indicator al clasei căreia îi aparții și de acești indicatori depinde esențial ca prințișorii să-și păstreze statutul social, în mediul universitar și mai departe. Părinții știu acest lucru, iar woke este acum limbajul universal al celor mai bune școli preparatoare din țară. Cum spunea o mamă din Los Angeles: „Asta fac toate colegiile acum, deci trebuie s-o facem și noi. Ideea e: dacă o fac cei de la Harvard, trebuie să fie o chestie bună”.
„Sunt într-un cult. Mă rog, mai bine zis cultul mă înconjoară azi din toate părțile și eu încerc să-mi salvez copiii de la a deveni membrii lui”. Ai zice că stai de vorbă cu un evadat din Biserica Scientologică, dar cel în cauză este profesor de matematică la un liceu de elită din New York City. Convingerile lui politice nu sunt conservatoare. „Am studiat teoria critică și l-am văzut pe Derrida vorbind când eram student”, spune el, „deci când ideologia asta a ajuns la noi în școală, pe parcursul ultimilor ani, am recunoscut limbajul și mi-am dat seama despre ce e vorba. Dar suferise o mutație”.
Profesorul în cauză discută cu mine pentru că este alarmat de efectul nociv al acestei ideologii asupra elevilor. „Am început să observ ce se petrece cu copiii. Și asta n-am mai putut suporta. Copiii sunt educați în spiritul resentimentului și al fricii. Ceea ce este extrem de periculos”.
La cinci mii de kilometri depărtare, în Los Angeles, alt profesor de școală privată spune ceva asemănător. „Îi învață pe oamenii care au mai mult decât ce le trebuie în viață, să se vadă pe ei înșiși ca pe victime. Au impresia că suferă de oprimare într-una dintre cele mai scumpe și mai exclusiviste școli din țară”.
Pare să dea roade. Altă mamă din Los Angeles îmi povestește că prietenul negru al fiului ei i-a spus acestuia că el este „inerent asuprit”. Femeii nu-i venea să creadă. „Băiatul ăsta e multimilionar! Fiul meu i-a zis: «Explică-mi și mie de ce te simți asuprit. Ce ți-a făcut ție cineva ca să te simți înjosit?» Iar prietenul i-a răspuns: «Culoarea pielii mele». Chestia asta m-a năucit”.
Programa disciplinelor de știință la Fieldston ar face orice părinte să leșine de admirație. Printre materiile elective pentru elevii de clasa a unsprezecea și a douăsprezecea, conform site-ului școlii (vezi aici), se numără imunologia, astronomia, neuroștiința și farmacologia.
Dar știința fizicii arată altfel în ziua de azi. „Nu le mai numim legile lui Newton”, mă informează o elevă din clasele mari. „Le numim «cele trei legi fundamentale ale fizicii». Ni se spune că trebuie să «de-centrăm albul» și că trebuie să recunoaștem că există și altceva decât Newton în fizică”.
Unul din colegii ei de clasă spune că el încearcă să urmeze „disciplinele cu fapte concrete, nu cele despre identitate”. Dar e din ce în ce mai greu să faci deosebirea între cele două. „Am ales să studiez istoria Statelor Unite, gândindu-mă că, atunci când înveți istoria americană, probabil o structurezi după perioadele de timp sau după ce s-a întâmplat în fiecare mandat prezidențial. Dar noi am urmărit diverse grupuri marginalizate. Așa era structurată. N-am auzit decât vreo câteva nume de președinți, la orele de istorie”.
Brentwood, o școală care costă 45 630 de dolari pe an, a apărut pe prima pagină a ziarelor acum câteva săptămâni, când a organizat „sesiuni de dialog și consolidare a comunității”, segregate rasial (vezi aici). Dar când stau de vorbă cu părinții unui elev de gimnaziu de la Brentwood, ei vor să discute despre programa de engleză a copilului lor. „Au înlocuit toate cărțile fără măcar să ne informeze pe noi, părinții”. Din curriculum nu mai fac parte opere clasice ca Litera stacojie, Fiicele doctorului March, Să ucizi o pasăre cântătoare și Împăratul muștelor. Printre titlurile nou-introduse: Stamped, Dear Martin, Dear Justyce și Yaqui Delgado Wants to Kick Your Ass („Ștampilat – Rasismul, antirasismul și tu”, „Yaqui Delgado vrea să te snopească în bătaie” și cele două cărți despre adolescentul negru Justyce McAllister au toate ca subiect oprimarea grupurilor minoritare din America).
„Decanul mi-a spus, practic, că este important să te schimbi odată cu timpurile”, au spus părinții de la Brentwood. Într-o declarație publică, directorul de comunicare de la Brentwood a spus: „Diversitatea, echitatea și incluziunea sunt componente cruciale ale educației noastre și ale comunității noastre de la Școala Brentwood. Evenimentele din vara trecută au dat naștere unui apel la acțiune pentru noi toți, în comunitatea școlii noastre și nu numai”. Brentwood a anunțat că orele pentru clasele mici vor începe mai târziu în ziua de 10 martie, „cadrele didactice participând la studierea cărții White Fragility” („Fragilitatea albă”, de Robin DiAngelo, conceptul desemnând presupusa imposibilitate a albilor de a realiza și accepta că sunt cu toții rasiști.)
La Fieldston, liceenilor din ultimii doi ani li se oferă o disciplină numită „istoricizarea albului”. La Grace Church School, elevii din anii terminali pot să urmeze un curs numit „Aliații: De ce? Cine? Cum?”, iar curriculumul include o publicație numită „Accomplices Not Allies”, care declară că „activitatea unui complice în lupta anticolonială este să atace structurile și ideile coloniale”, având alături fotografia unei mașini de poliție care arde. În cadrul planului antirasist exhaustiv de la Harvard-Westlake, anunțat vara trecută, se menționează „refacerea cursului de Istoria Statelor Unite pentru clasa a XI-a, dintr-o perspectivă a teoriei critice antirasiste”, printre multe alte obiective similare.
Dacă pui sub semnul întrebării oricare dintre modificările curriculare, spun părinții, devii suspect: „Pe fiecare grup de discuții cu alți părinți din școală, excepție făcând grupul meu de părinți îngrijorați, are loc același tipar de comportament: oricine spune ceva care sună cât de cât politic sau nu este de acord cu narativul grupului, este ridiculizat”, îmi scrie una din mamele de la Brentwood. „Când cineva ridiculizează pe altcineva, mulți se amestecă și ei în festivalul umilirii. De fiecare dată când iau atitudine ca să-l apăr pe cel atacat, ceilalți încearcă să mă ridiculizeze și pe mine”.
În această concepție despre lume și viață, complexitatea însăși e văzută ca un soi de rasism; nuanțarea opiniei este fobie; iar scepticismul, nimic altceva decât un tip de falsă conștientizare. Ibram Kendi, autorul cărții Cum să fii antirasist, a explicitat fățiș această logică, într-u mesaj recent pe Twitter (aici): „Pulsul rasismului este negarea. Și, mult prea adesea, cu cât rasismul este mai intens, cu atât mai intensă este negarea”.
Un profesor mi-a spus că i s-a cerut să predea un curriculum antirasist care cuprindea o „piramidă” a supremației albe. În vârf era genocidul. La bază, ideea că „în orice poveste există două perspective” (vezi aici).
„«În orice poveste există două perspective». Chestia asta era pusă în piramida rasistă”.
Dar consecința cea mai importantă a ideologiei woke nu este diminuarea programei de limba engleză. Este faptul că ideologia, care pare acum să atingă toate aspectele învățământului și educației școlare, a schimbat concepția despre ei înșiși a copiilor.
Iată un exemplu de la școala de fete Chapin, o instituție privată foarte la modă din Upper East Side: o fetiță albă din clasele mici a venit acasă într-o zi și i-a spus tatălui ei: „Tututor oamenilor cu pielea mai deschisă la culoare nu le plac oamenii cu pielea mai închisă și sunt răi cu ei”. Îngrozit, tatăl a ascultat-o apoi cum îi explică că așa au învățat-o profesoarele ei. „I-am spus că noi nu așa simțim în familia noastră”. Merită să aruncați o privire pe site-ul Chapin, la prezentarea „grupurilor de afinitate” (vezi aici), care au devenit un element tacit obligatoriu la toate aceste școli. (Chapin nu a răspuns unei solicitări de a comenta.)
Pentru liceeni, mesajul este și mai explicit. Un elev de la Fieldston declară că lor li se spune deseori „dacă ești alb și băiat, nu vorbești tu primul”. Ceea ce se consideră că ar fi o redistribuire normală și necesară a puterii.
La Harvard-Westlake, a fost administrat recent la clasele a zecea așa-numitul „test de depistare a subiectivismului implicit” (aici). Teoretic, era opțional, dar mai mulți părinți cu care am discutat mi-au spus că copiii lor s-au simțit obligați să participe. Una din mame mi-a mărturisit ce i-a spus băiatul ei: „Mami, tocmai am aflat că sunt rasist și că-i prefer pe europenii albi”. Copilul ei este metis. „Să vină copilul meu acasă și să-mi povestească că școala lui i-a spus că e rasist! Am împietrit. Și m-am înfuriat îngrozitor!”
O mamă de la Brentwood îmi spune că a încercat, prin gesturi mărunte, să țină piept acestui tăvălug. „Ei îmi spun că eu nu înțeleg din cauză că am pielea albă”. Copiilor albi li se spune la școală că trebuie să renunțe la ambiție și să cedeze locurile pe care le-ar putea câștiga prin muncă, în favoarea altora care sunt mai marginalizați. „Copilul meu îmi pune întrebări evidente, cum ar fi: Dacă eu muncesc din toate puterile mele, n-ar trebui să fiu răsplătit?”
Toate acestea „pe mine m-au făcut să mă gândesc mai mult la rasă”, a spus un adolescent din Manhattan. Curriculumul, mi-a explicat el, încerca să-l determine să se simtă obsedat de rasa lui albă, adică exact opusul a ce îl învățaseră părinții să facă. A-i face pe studenții să se separe unii de alții după rasă, în grupuri de afinitate, este un gest rasist, a spus el. „Martin Luther King ar condamna ce face școala mea”.
Unii elevi se răzvrătesc, ceea ce, în acest caz, e cam cum ai deveni Republican. Dar alții aderă trup și suflet la ideologie, intrând în conflict cu părinții care i se opun. „Școala și-a arogat rolul de ghid moral, eu fiind cârcotașa din fund care nu pricepe nimic”, spune o mamă de la Harvard-Westlake.
Deci copiii învață cum funcționează noile reguli woke-iste. Ideea de a minți ca să-i faci pe plac unui profesor pare un fenoment de sorginte sovietică, dar liceenii cu care am discutat mi-au spus că și ei o fac, în diverse forme, inclusiv să recite papagalicește opinii în care ei nu cred, doar ca să nu primească note mici.
În Brooklyn, un profesor STEM cunoscut pentru atitudinea lui prietenoasă printre elevii sceptici, râdea când mi-a povestit cea mai recentă absurditate: liceenii i-au spus că programa lor de istorie avea o lecție despre Beyoncé, iar ei s-au simțit obligați să declare că le place muzica ei, chiar dacă nu era adevărat. „Mi-am zis în sinea mea: bieții de ei, nu mai au dreptul nici la propriile preferințe muzicale”, a spus profesorul. „Ce înseamnă asta, când nu mai poți spune adevărul nici măcar despre impresia pe care ți-o face muzica?” O profesoară de engleză din Los Angeles admite tacit problema: ea îi pune pe elevi să-și închidă webcamerele pe Zoom și să-și ascundă numele de pe ecran, ca să poată avea discuții lipsite de inhibiție.
Nu există date de sondaj fiabile despre libertatea de exprimare în rândul liceenilor, dar săptămâna trecută, Heterodox Academy și-a publicay raportul anual despre libera exprimare în campus (vezi aici), conform căruia, în 2020, 62% din studenții care au răspuns la sondaj „erau de acord că climatul din campus îi împiedică pe studenți să spună ce cred”.
Apelând la publicitate orală, din gură în gură, părinții încearcă să dibuie care dintre școlile private din orașul lor evită această ideologie – în caz că mai există vreuna. M-au întrebat și pe mine ce știu. „Nu mai știu unde să-l mut pe copilul meu. Îl duc în altă parte, și dau peste același lucru. Dar simt un gol în stomac, când mă gândesc să-l trimit înapoi în clasa a treia”, spune o mamă de la Riverdale Country Day School din Bronx, dând glas unei îngrijorări exprimate de mulți alți părinți. (Cei de la Riverdale au refuzat să comenteze.)
Când am început să lucrez la acest articol, nu aveam cine știe ce simpatie pentru acești părinți. Vreo 18 milioane de copii din școlile de stat nu au pus piciorul în vreo sală de clasă anul trecut. Un studiu publicat la începutul lunii decembrie de McKinsey and Co. a constatat că predarea virtuală îi afectează pe toți elevii, dar cei mai afectați sunt elevii de culoare: școala la distanță i-a dat înapoi cu trei până la cinci luni în privința competențelor matematice, de exemplu. Asemenea cifre sunt doar o palidă indicație a amplorii efectelor negative (vezi aici), inclusiv ideația suicidară, pe care anul ce tocmai a trecut le-a avut asupra a ceea ce experții deja numesc o generație pierdută.
Părinții din această poveste nu sunt părinți fără nicio altă opțiune. Majoritatea dispun de capitalul necesar – social și la propriu, în bani – ca să-și retragă copiii de la școală și să le angajeze profesori particulari. Faptul că nu-și spuneau cu glas tare părerea mi se părea o lașitate din partea lor, dacă nu și mai rău.
Motivul cinic al tăcerii lor? Teama că copiii lor nu vor mai avea acces la colegiile de elită din țară. „Categoric se vorbește pe la colțuri că școala are, de exemplu, trei recomandări posibile pentru Universitatea Duke, iar dacă tu, ca părinte, nu-ți ții gura, copilul tău va ajunge pe lista neagră, nu mai primește recomandare”, spune o mamă.
O altă explicație ar fi influența mentalității de grup și presiunea socială. „Uneori, tocmai oamenii cei mai deștepți sunt și cel mai ușor de prostit”, spune un tată care și-a mutat recent băiatul la o școală pe care o socotește doar cu foarte puțin mai bună decât cealaltă. „Dacă ai hotărât să intri în consiliul părinților de la Dalton, care a îmbrățișat la infinit concepțiile astea stângiste, și vrei copilul tău să ajungă la Harvard, nu te vei ridica în picioare ca să le spui celorlalți «stați nițel, fraților, că nu e bine». Pur și simplu n-o vei face. Majoritatea oamenilor vor să fie membri în club”.
Eu cred că este adevărat că mulți oameni ar prefera să-și încalce propriile principii declarate, decât să fie împinși afară din rețeaua lor socială. Dar aceasta este o situație care depășește niște limite – nu e cum te-ai trezi așezat într-un loc mărginaș, la gala de după premiera filmului „Robin Hood”. A te opune acestei ideologii înseamnă a fi în răspăr cu întreaga lume instituțională.
Și nu vorbim doar despre Dalton, o școală care s-a angajat să fie „vizibil, vocal și structural antirasistă”. Bain & Company dă mesaje pe Twitter despre „Luna istoriei femenx” (aici). Cei de la Cartoon Network îi imploră pe copii „să vadă culoarea” (aici). Angajații Coca-Cola au fost recent instruiți „să fie mai puțin albi” (aici). Nu mai poți să vinzi sau să cumperi pe eBay cărțile scrise de Dr. Seuss, devenite recent „problematice”. Această ideologie nu spune adevărul puterii. Ea este puterea.
Mai alarmant decât orice altceva, ideologia devine predominantă și în școlile publice locale. Viitorul inspector-șef al școlilor de stat din New York City este un susținător înfocat al teoriei critice antirasiste. La Burbank, inspectoratul școlar le-a spus profesorilor de gimnaziu și liceu să înceteze să mai predea la oră cărțile Să ucizi o pasăre cântătoare și Oameni și șoareci. Inspectoratul din Sacramento promovează segregarea rasială prin intermediul „grupurilor de afinitate rasială”, unde elevii „pot să cultive solidaritatea și compasiunea rasială și să se susțină unii pe alții, simțind disconfortul, deruta și confuzia care deseori însoțesc trezirea conștiinței rasiale albe”. Inspectoratul școlar din San Diego a organizat recent un curs de instruire în care profesorilor albi li s-a spus că „îi asasinează spiritual” pe copiii negri (vezi aici).
„Nu vreau să fac pe sentimentala, dar pur și simplu mă simt complet neputincioasă”, a spus o mamă printre lacrimi. „Mă uit la școala de stat și sunt tot atât de îngrozită. Nu-mi vine să cred ce li se face copiilor, tuturor copiilor. Mi-e prea frică. Mi-e prea frică să vorbesc prea tare. Mă simt o lașă. Mă mulțumesc să fac mici valuri”. O alta îmi spune: „E teama de represalii. Nu cumva riscăm ca fata noastră să fie ostracizată? Nu cumva riscăm ca lumea să ne ostracizeze? Deja s-a întâmplat”.
Am o prietenă la New York, mama unei fetițe de patru ani. Pare exact genul de părinte pe care aceste școli vor să-l atragă: o întreprinzătoare de succes, o feministă și o împătimită a cercurilor elitiste din Manhattan. Dintotdeauna a visat să-și trimită fata la o școală ca Dalton. Într-o zi, acasă fiind, în toiul procesului de admitere la Dalton, desena împreună cu fetița ei, care i-a spus la un moment dat, fără nicio legătură: „Trebuie să-mi desenez și culoarea pielii”. Culoarea pielii, i-a spus ea mamei ei, „e foarte importantă”. Asta învățase ea la școală.
Traducere după https://www.city-journal.org/the-miseducation-of-americas-elites
Bari Weiss scrie pe bariweiss.substack.com. De asemenea, face parte din consiliul consultativ al Foundation Against Intolerance and Racism.
Foto: Photo: Olga Kurbatova/iStock, via city-journal.org
Reacționarii 