Ideea și practica Revoluției (V)

p. Serafim Rose

(pentru părțile I, II, III și IV click aici, aici, aici și aici)

Când Imperiul Napoleonian, Al Treilea Imperiu, a fost abolit după înfrângerea dezastruoasă în fața prusacilor în 1870, revoluția a izbucnit din nou în Franța. La început a izbucnit în provincii. Bakunin, care se afla în acel moment în Italia, a fugit cât de tare a putut la Lyon pentru a lua parte la tulburări. El și discipolii săi erau principalii instigatori ai revoltei. A împrumutat, bineînțeles, niște bani pentru a ajunge acolo și s-a instalat în centrul civic, unde noul guvern revoluționar se găsea în tranșee, fără ca cineva să aibă habar ce doresc. Au avut loc întâlniri publice foarte violente în care s-au avansat cele mai sângeroase petiții primite de public cu entuziasm. Era ceea ce iubea Bakunin.

„Pe 28 septembrie, în ziua în care a sosit, oamenii au ocupat Hotel de Ville. Bakunin s-a instalat acolo. Apoi a venit momentul critic, momentul așteptat de atâția ani, în care Bakunin putea să-și aducă la îndeplinire cel mai revoluționar act pe care l-a văzut lumea vreodată. El a decretat abolirea statului. Dar statul, sub forma a două companii de burghezi din Garda Națională au intrat printr-o ușă din dos și l-au dat afară. Cu toate acestea, acolo a apărut ideea de a aboli statul.

Apoi, revoluția a izbucnit la Paris, iar Prima Internațională, aflată sub comanda lui Marx, a încercat să direcționeze mișcarea revoluției de la Londra. Nu erau însă capabili să facă lucrul acesta foarte bine, astfel că revoluția din Paris și-a urmat propriul curs, devenind din ce în ce mai violentă. Bisericile au fost închise și transformate în cluburi, preoții au fost arestați și uciși cu mare cruzime, iar instituțiile primei revoluții de la 1793 au fost reînviate. A fost restaurat Calendarul Revoluționar, a fost proclamat că acela era anul 79 al noii ordini; Comitetul Siguranței Publice (al Terorii) a fost restaurat; crucea din vârful bisericii Pantheonului a fost distrusă și în locul său a fost pus un steag roșu, iar templul a fost închinat „marilor oameni din toate timpurile. Mai era și un obelisc, înalt de 150 de picioare, comparabil în dimensiune cu Monumentul Washington din Place Vendome, ridicat inițial în memoria lui Napoleon și care avea scene din timpul marilor sale victorii, iar deasupra sa era o statuie măreață a lui Napoleon în togă. S-a decis că acesta reprezenta un simbol al trecutului și erau porniți să-l dărâme. Au deliberat multă vreme modalitatea în care aveau să-l distrugă. În cele din urmă s-au hotărât să-l taie pur și simplu la bază iar apoi să cadă ca un pom. Era făcut din ciment și bronz sau ceva asemănător așa că au tăiat într-o parte, au săpat în cealaltă și s-au pregătit pentru marea zi în care aveau să-l dărâme și să termine cu vechea ordine.

Nu aveau nici cea mai mică idee cu privire la ce se va întâmpla. Unii se gândeau că va produce un cutremur, deoarece cântărea mii de tone. Alții su spus vă sparge conductele din Paris și va distruge complet canalizarea orașului. Dar au ajuns la concluzia că merita chiar și așa. Drept urmare, au pus tone și tone de paie pentru a ateriza pe moale și la ora 3 după amiaza, au sosit cu toții, au privit și au ordonat ca frânghiile să fie trase. Au tras de ele dar nu s-a întâmplat la început nimic. Mai mulți oameni au fost uciși în această întreprindere iar cineva a început să strige „trădare, trădare”. Au încercat din nou și într-un final tot monumentul s-a prăbușit în bucăți, iar statuia lui Napoleon s-a spart. Iar acesta era pentru ei un simbol al triumfului asupra vechii ordini – o acțiune complet lipsită de măsură, dar, din punctul lor de vedere, un act simbolic care demonstra că vor fi imuni la orice influență venită din trecut. L-au arestat pe Arhiepiscopul Parisului, iar mai târziu l-au omorât.”

Pe măsură ce revoluția a luat amploare, a devenit din ce în ce mai violentă. Au încercat să-l aresteze chiar și pe pictorul Renoir care era ocupat să deseneze niște bărci pe Sena. Au crezut că este un spion și l-au arestat imediat, urmând a fi executat de îndată deoarece așa funcționau lucrurile: arestezi un spion și imediat îl execuți. Întâmplarea a făcut ca șeful poliției secrete să fie un prieten de-al său și astfel a fost eliberat. Altfel, Renoir nu ar mai fi apucat să picteze niciodată acele tablouri care nouă ne sunt atât de familiare astăzi. Cu toate acestea, în rândurile revoluționarilor se găseau mulți pictori radicali, ca de exemplu Gustave Courbet, unul dintre liderii Comunei. Una dintre ideile sale era de a dărâma turnul deoarece reprezenta „o jignire la adresa bunului simț artistic”.

Când armata republicană a invadat Parisul – la acel moment nu mai exista nici monarhia, nici Napoleon – bătălia s-a dat între republicani și comunarzi, cu o violență extremă din partea ambelor tabere, bucuroase să se măcelărească una pe alta. În momentul în care comunarzii și-au dat seama că revoluția este înfrântă, pierzând stradă după stradă în Paris, au decis că vor distruge Parisul. Așadar, au pus o cantitate imensă de dinamită și praf de pușcă la Tuilleries, palatul regilor unde se aflase Napoleon al III-lea. L-au aruncat în aer, clamând „ultima relicvă a regalității tocmai ce a dispărut”. Apoi au trecut la următorul obiectiv. Au aruncat în aer Hotel de Ville, o clădire din secolul al XIII-lea unde se găsea centrul civic. După, s-au îndreptat spre Catedrala Notre Dame dar au descoperit că lângă ea se găsea un spital al camarazilor lor. Așa că au decis să o cruțe.

Apoi, unele femei foarte sălbatice, de felul celor care luaseră parte la prima revoluție din 1793, au început să cutreiere străzile aruncând materiale inflamabile și stârnind incendii. Bulevarde întregi din Paris ardeau. Noaptea părea că întregul Paris era în flăcări. (Există și o carte intitulată „Parisul în flăcări”.) Trebuie să înțelegem că nu avem de-a face cu un eveniment excepțional, ci cu o întruchipare a aceluiași duh care îl stăpânea și pe Bakunin: „să distrugem vechea orânduire”, chiar dacă nu știau cu ce o vor înlocui. Vom vedea mai târziu că duhul acesta nu a dispărut la 1871.

Marx a fost principalul apologet al Comunei, despre care spunea că reprezintă un pas uriaș spre Revoluția Roșie: „Acesta este standardul pentru ceea ce trebuie să facem în viitor. Oamenii sunt acum ațâțați și de asta avem nevoie pentru a porni o revoluție.”

De atunci și până în 1917, revoluția a început să ia forme din ce în ce mai violente, deși era mai mult sau mai puțin o chestiune de reușite sporadice. Țarul a fost asasinat în Rusia în 1881. În SUA, președintele Garfield a fost ucis de un revoluționar roșu. În 1901, președintele McKinley a fost la rândul său omorât de un anarhist. Președintele Franței a fost asasinat în 1890, dar pe lângă toate aceste omucideri au existat multe atentate asupra prinților din Rusia, asupra regilor și președinților din Apus. Toate aceste tentative nu aveau un scop clar, în afară de acela de a distruge vechea ordine. Este duhul al cărui reprezentat de seamă era Bakunin, dar care acum devine moștenirea întergii mișcări revoluționare: distrugerea vechii orânduiri.

Extras din Cursul de supraviețuire ortodoxă. Pentru părțile I, II, III și IV, click aiciaici, aici și aici.

Sursă foto: aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s