Viața sub comunism a fost bizară și paradoxală, observă profesorul universitar polonez și politicianul Ryszard Legutko în noua lui carte, intitulată The Cunning of Freedom: Saving the Self in an Age of False Idols („Viclenia libertății – salvarea sinelui într-o eră a falșilor idoli”). Era o viață rigidă și constrânsă într-o „cămașă de forță ideologică”. Și totuși, abolirea vechilor forme și instituții a stimulat în același timp o anume „instabilitate permanentă”, în care „niciun principiu nu era sigur și suprem, nicio lege fermă și incontestabilă, nicio promisiune aptă să nască obligații… Ce era obligatoriu într-o săptămână putea fi anulat în săptămâna următoare”.
Arhitecții și inginerii Blocului Sovietic impuneau „reguli absurde” și o conduită grotescă până la ridicol, care pătrundea „în intimitatea vieții cetățenilor”. Lucru care, la rândul lui, favoriza o artificialitate de comportament al cetățenilor forțați să adore idoli falși, „să-i condamne pe prieteni și să-i elogieze pe dușmani”. Dacă vi se pare că seamănă până la bizarerie cu America anului 2020, nu sunteți singurii.
Cei care au trăit sub regimuri comuniste în Europa de Est au multe să-i învețe pe occidentali despre totalitarism, atât în varianta lui „de fier”, cât și în cea „de mătase”, după cum a observat scriitorul conservator Rod Dreher. Legutko a avut de suferit în mod direct nu doar sub forțele socio-politice opresive și intolerante din Polonia comunistă, ci și sub cele din Occidentul democratic și liberal.
În timpul comunismului, Legutko a fost editorul unui samizdat, o publicație trimestrială clandestină a disidenților din Polonia. Mai recent, în 2019, conferința pe care trebuia s-o susțină la Middlebury College din Vermont a fost anulată, din cauza presiunilor făcute de studenții activiști woke care voiau să-l reducă la tăcere. Comunismul și justițiarismul woke au, într-adevăr, multe în comun.
În Cunning of Freedom, Legutko descrie trei concepții ale libertății care se bucură de popularitate în Occidentul contemporan: negativă, pozitivă și interioară. Toate trei există din motive bine întemeiate și toate trei au neajunsuri semnificative și distructive, care au subminat libertatea autentică. Dar, înainte măcar de a putea înțelege natura adevăratei libertăți și cum poate fi restaurată, trebuie să înțelegem unde greșește liberalismul.
Constrângerea înșelătoare a libertății negative
Libertatea negativă este absența constrângerii. E cert că nimănui nu-i place să fie constrâns, deși, explică Legutko, libertatea absolută are ca rezultat o lume nenorocită, fiindcă un asemenea lucru nu e posibil decât în totală izolare. Dacă omul este un animal social și politic, dorința lui de a-și afirma autonomia intră necesarmente în conflict cu cei care încearcă să facă același lucru.
Așadar, firește că societățile trebuie să exercite o oarecare constrângere asupra cetățenilor – preîntâmpinând acțiuni care dăunează statului (crime, furturi) și încurajând comportamentele care îl perpetuează (munca utilă, relațiile stabile de familie). Constrângerea de acest fel, însă, țintește să capaciteze, mai degrabă decât să descurajeze, dorința polisului de a supraviețui și a-și exercita mai bine libertățile: de exprimare, religioase, de asociere etc.
Există totuși o anume tensiune inconturnabilă aici, mai ales pentru societățile pluraliste cum e a noastră. Diversele angajamente religioase, politice și economice, cum ar fi creștinismul, islamul, capitaliștii, socialiștii, ecologiștii, au cu toatele propriile manifestări publice. Un credincios creștin are anumite loialități care îi influențează modul cum va practica medicina, de exemplu, sau modul în care își educă copiii, iar aceste acțiuni își vor prelungi efectele în piața publică.
Astfel, într-o societate liberală, există două tipuri de loialitate: una față de angajamentele ideologice personale și cealaltă față de rolul nostru în mediul public. Nicicând nu sunt acestea două în perfectă armonie. Iar acum se află tot mai mult într-un conflict deschis.
Parte din problema pe care o vedem tot mai des în societățile democratice liberale este aceea că legi care se pretind neutre în a permite anumite comportamente nu sunt nici pe departe așa. Legutko explică:
Odată intrată în vigoare, o asemenea lege nu implică doar admisibilitatea juridică, ci și acceptarea morală a practicilor ei. La urma urmei, nu poți trăi într-o societate unde legea permite ceva care este reprobabil din punct de vedere moral. Ca urmare, curând după o asemenea legiferare, sunt introduse noi legi care să facă opoziția la prima lege încă și mai dificilă și riscantă juridic. Cei care se opun acestor practici din rațiuni morale sunt curând etichetați ca reprezentând un tip de înapoiere, bigotism și autoritarism…
Legutko citează exemplul unei declarații a guvernului canadian, cum că accesul la avort este „la baza” politicii sale externe. Alte exemple sunt legile privind divorțul de comun acord sau anularea interdicțiilor privind pornografia.
Ce se întâmplă, spune Legutko, este că libertatea anumitor grupuri se confundă acum cu cadrul juridic al libertății. Politica identitară, care interpretează politica și societatea prin prisma rasei, sexului, etnicității și identității sexuale, reprezintă probabil cel mai bun exemplu în acest sens. Deși propovăduitorii politicii identitare susțin că promovează libertatea negativă, în fapt țintesc să restricționeze libertatea de exprimare, libertatea de cercetare și libertatea de gândire. Firmele care resping premisele politicii bazate pe identitatea sexuală sunt pedepsite prin lege (vezi aici). Universitarilor li se spune că studiile lor de cercetare trebuie să se conformeze preceptelor ideologiei woke. Cei care obiectează riscă să se aleagă cu sancțiuni disciplinare, să fie concediați sau să fie ostracizați public – „anulați”.
Pe măsură ce aceste tendințe se intensifică, libertatea negativă se dovedește tot mai mult a fi o himeră. Societatea noastră este dominată de instituții – statul, învățământul, mass-media, industria divertismentului – care exercită o colosală forță culturală și politică asupra pârghiilor de putere și nu se tem să le folosească pentru a-și intimida opozanții ideologici.
Într-adevăr, în multe cazuri asistăm la o bătălie asupra „ideilor fundamentale despre bine și rău, viață și moarte”. Canada și Franța îi penalizează acum pe cei care spun lucruri care ar putea fi interpretate ca opunându-se identității de gen sau accesului la avort.
Libertăți pozitive deturnate de ideologia stângistă
Libertatea pozitivă, la rândul ei, este „un ansamblu de însușiri și condiții necesare pentru îndeplinirea unor țeluri importante”. Pentru a reuși profesional, artistic și politic, oamenii au nevoie de o lume civilizată și organizată. Libertatea pozitivă este discriminatorie și ierarhică, pentru că unii oameni au în mod inevitabil un statut superior altora, datorită unei combinații între ce le-a dat natura și ce au asimilat din mediul în care au crescut. Pe parcursul istoriei occidentale, Legutko identifică mai multe roluri preeminente care au perpetuat libertatea pozitivă, despre care el consideră că au fost deturnate într-un mod sau altul de ideologia stângistă.
Primul asemenea rol este cel al filozofului, care caută condițiile pentru a se bucura de viața contmeplativă și adevărurile aflate dincolo de constrângere. Oamenii de acest fel își dau seama că adevărata libertate are loc atunci când spiritul, nu trupul, le dictează acțiunile, și atunci când intelectul este cultivat ca un bun în sine și prin sine. Dar istoria modernă recentă a viciat existența filozofică, pentru că universitatea servește acum drept loc unde se inculcă priceperea expertă, deprinderile practice și utilitatea, mai degrabă decât o considerare a ce este bine și adevărat. Mulți universitari, mai departe, își exploatează pozițiile de putere ca să promoveze și mai susținut țelurile politicii stângiste.
Întreprinzătorii, dinspre partea lor, își demonstrează libertatea pozitivă prin fixarea unor țeluri de afaceri și apoi exploatarea propriilor abilități și resurse ca să le atingă. Dar într-o societate liberală, unde libertatea este cel mai important bun, consumul hedonist și fără limite este mult-lăudat. Mai mult decât atât, întreprinzătorii de azi sunt deseori motivați nu de care bunuri sunt cu adevărat bune, ci de orice îi va face pe consumatori să se simtă temporar bine. Ei se mișcă astfel cu agilitate dintr-un moft cultural într-altul, așa cum a demonstrat atât de recent capitalismul woke prin atacurile sale la adresa guvernărilor statale (aici) și a echipelor sportive (aici).
Artistul este multe prea îndeaproape aliniat ideologiei stângiste. Scrie Legutko:
Nu doar că artiștii se grăbesc să preamărească liberarea rasială și sexuală, să condamne discriminarea homosexualilor și a grupurilor de non-albi, să combată imperialismul și patriarhatul, să demaște noi forme de inegalitate … ci o fac cu sprijin masiv din partea prietenilor și aliaților lor puternici.
Nici nu trebuie să privim mai departe de industria divertismentului, ca să observăm efectul acestei alianțe politice. Același lucru se întâmplă și în cazul elitelor tehnocrate, cei pe care Legutko îi numește „aristocrați”, care și-au cedat rolul tradițional în a-și controla pasiunile, pentru putința de a se desfăta cu plăceri senzuale (noutate sexuală, răsfăț alimentar, vacanțe luxoase) la care majoritatea americanilor ori nu au acces, ori, dacă se înfruptă și ei, riscă niște consecințe cu mult mai dezastruoase pentru proasta lor purtare.
Paradoxul libertății interioare
În sfârșit, libertatea interioară se definește ca fiind starea de a fi autor al propriilor fapte și se manifestă în precepte banale ca acea replică hamletiană deseori prost înțeleasă: „Fii ție însuți credincios”. Aici, Legutko identifică un paradox îngrijorător.
Pe de o parte, omul se presupune că ar fi unic, creativ și nonconformist. Pe de alta, ni se cere totodată să ne asimilăm unor identități uniforme, colectiviste și care înăbușă creativitatea. Trebuie să fim excepționali, dar trebuie și să ne plecăm fruntea, supuși, în fața celei mai recente cauze woke, cu gândirea devenită captivă „în aceleași clișee”.
Nici nu-i greu să găsim exemple ale acestei contradicții. Mișcarea de emancipare a femeilor, în plan declarativ, cheamă la eliberarea invidualismului din cătușele normelor patriarhale considerate asupritoare. Alternativ, ca să fii un veritabil feminist sau o veritabilă feministă, trebuie totodată să îmbrățișezi ideologia sexuală stângistă, care include avortul, accesul la mijloace contraceptive finanțate de stat și libertinajul sexual.
Din nou, mișcarea antirasistă condusă de Ibram X. Kendi și Robin DiAngelo se bazează pe o credință că inechitățile rasiale rezultate din rasismul instituțional trebuie învinse în numele libertății. Dar acești antirasiști pretind o conformare deplină și fără rezerve din partea tuturor, pentru a-și realiza obiectivele ideologice.
O libertate mai adevărată și mai autentică
Lucrul cu adevărat minunat la libertatea omului nu este acela că permite o șansă la exprimarea de sine, ci că dă la ivală ceva transcendent despre noi înșine. Libertatea noastră ne deosebește de restul ordinii naturale.
Drept rezultat, parte din răspunsul la întrebarea despre ce fel de libertate trebuie să încercăm să protejăm și să promovăm, trebuie să fie „o libertate care recunoaște natura transcendentă a sinelui uman”. Mai mult decât atât, motivul pentru care „tânjim să aparținem” este pentru că și dorința de apartenență face parte din natura noastră. O libertate pur libertariană este ceva greșit, fiindcă ne face să fim incapabili de a ne uni cu niște identități colective – familie, biserică, societate civilă – care în fapt ne lărgesc libertățile.
Legutko oferă exemplul a doi artiști: unul care timp de mulți ani își perfecționează meșteșugul, în lumina celor mai bune tradiții și deprinderi; și un altul care își urmează pur și simplu capriciile personale, fără pic de respect față de vreo tradiție sau comunitate. Primul este mai liber pentru că este capabil să creeze ceva frumos și nou, care se clădește pe cele mai strălucitoare lumini ale trecutului. Ultimul, neavând nicio fântână din care să se adapte, nu ne oferă decât egoul său subdezvoltat și autoflatant.
Cercetarea metafizică ne eliberează și ea, pentru că percepem că trupurile și sufletele noastre sunt menite pentru mai mult decât răsfăț și vanitate, căutând eternitatea. Nu întâmplător cei mai inspirați și mai sclipitori scriitori, artiști și muzicieni, oameni ca Dante, Michelangelo și Bach, au fost oameni ai credinței – orizontul lor artistic și intelectual nu era îngustat de adevărul transcendental, ci era extins de acesta. Fără metafizică, ne lipsește un limbaj cu care să ne descriem cele mai înalte și splendide aspirații, ajungând în schimb să acționăm și să ne exprimăm în jargonul plin de platitudini al ideologiei materialiste woke.
Legutko propune o revenire la vechea formă de libertate care înțelege demnitatea umană ca fiind mai mult despre obligații, decât drepturi, mai mult despre teleologia libertății, decât libertate pur și simplu ca un scop în sine. Cu siguranță rămâne loc pentru libertate negativă, pozitivă și interioară în viziunea socio-politică a lui Legutko.
Dar dacă Occidentul vrea să dureze în timp, trebuie să fie o libertate adânc înrădăcinată în tradițiile și practicile noastre sociale cele mai bune, legată de o recunoaștere a virtuții și a legii naturale, și, în cele din urmă, orientată spre Dumnezeu. Altfel, așa cum ne-a arătat acest veteran care a îndurat oprimarea comunistă sovietică, ne vom trezi supuși atât totalitarismului de mătase, cât și celui de fier.
Traducere după https://thefederalist.com/2021/01/27/freedom-from-morality-and-obligations-isnt-freedom/
Reacționarii 