R.J. Snell
În penultimul meu an de colegiu, am citit și m-am lăsat convins de cartea lui Alan Bloom, Closing of the American Mind („Închiderea minții americane”), care era „o meditație despre starea sufletelor noastre”, iar Bloom clar știa câte ceva atât de despre sufletele noastre, cât și despre minți. Ca urmare, după ce mi-am început propria carieră didactică, reveneam deseori la textul lui Bloom ca să mă ajute să-mi înțeleg învățăceii, și, în general vorbind, mi-a fost utilă.
Bineînțeles, am citit-o prima dată în 1995, când trecuseră doar opt ani de la apariție. Acum, la 33 de ani, „Closing of the American Mind” a atins vârsta mijlocie și trebuie să recunosc că n-o mai găsesc chiar atât de convingătoare, deși unii amici inteligenți îmi spun că mă înșel profund.
Iată rândurile cu care se deschide Introducerea cărții, în care Bloom afirmă că un profesor poate avea certitudinea că:
aproape orice student ajuns la universitate crede sau spune că crede că adevărul este relativ. Dacă această convingere este pusă la încercare, poți conta pe reacția studenților: nu vor pricepe… Relativitatea adevărului nu le este o revelație teoretică, ci un postulat moral, condiția unei societăți libere, sau cel puțin așa o văd ei.
Ceea ce concordă cu experiența-mi proprie din studenție și prima perioadă a carierei mele de profesor, în care genul de expresie „mă rog, eu personal cred că X, dar cine sunt eu să spun că se înșală cineva care crede altfel” era o declarație dureros de frecventă la cursurile introductive de filozofie. „Stai puțin”, se întâmpla uneori să răspundă profesorul sau să răspund eu însumi, „crezi că sclavia e ceva rău, dar în același timp nu poți să spui că este rău ca altcineva să aibă sclavi?” Studentul: „Sclavia este ceva rău pentru mine, eu n-aș deține sclavi, dar poate că pentru altcineva sau pentru altă cultură ar fi ceva normal. Eu n-aș face așa ceva, dar cine sunt eu să spun ce este bine sau rău pentru ei?” Profesorul: „Și dacă eu aș avea sclavi și aș încerca să te înrobesc pe tine, ar fi în regulă pentru tine?” Studentul: „Bineînțeles că nu, pentru că eu personal sunt împotriva sclaviei!”
Cât de mult s-au schimbat lucrurile! Nu mai auzi așa ceva la seminarul din facultate. Deși exista, firește, o anume naivitate juvenilă într-o asemenea afirmație, izvorâtă din lene intelectuală – niciunul dintre acei studenți nu credea, la urma urmei, că sclavia ar fi admisibilă din punct de vedere moral –, relativismul furniza cu toate acestea o vastă și exuberantă permisivitate a punctelor de vedere. „Pericolul” de care studenții fuseseră „învățați să se teamă”, ca să-l citez pe Bloom, era „nu eroarea, ci intoleranța”, așa că studenții, în numele toleranței, se lansau cu insolență în afirmarea celor mai năucitor de absurde erori – și așteptau să le fie tolerate –, căci „unica virtute” în spiritul căreia fuseseră educați era „deschiderea”, ”să fie deschiși”. Deschiderea, scria Boom, și „relativismul care o face să fie unica atitudine plauzibilă”, este „marea revelației a timpurilor noastre”. Iar cel mai mare pericol era considerat „credinciosul convins”.
Poate ar fi mai bine să spunem că deschiderea a fost revelația acelor vremuri. Pentru mulți, acum, nu deschiderea, ci dogmatismul descrie „marea revelație” și „virtute”. Or fi rămânând ei teoretic dedicați relativismului, în sensul că le lipsește o referire justificată la sursele morale, dar nu puțini se arată fundamental dogmatici în prescripțiile lor. Deși Bloom își caracteriza studenții ca fiind devotați relativismului ca postulat moral – în ochii lor, însăși condiția sine qua non a unei societăți libere –, mulți au făcut o piruetă considerabilă: acum, niște concluzii dogmatice care nu pot fi supuse dezbaterii sunt clamate ca fiind condițiile unei societăți juste.
Mark Lilla descrie starea de spirit actuală în care argumentația și dezbaterea au fost înlocuite cu un punct de vedere în care critica este tabu:
„Câteodată, campusurile noastre mai privilegiate pot părea împotmolite în lumea religiei arhaice. Numai cei cu un statut aprobat al identității au voie, la fel ca șamanii, să vorbească despre anumite chestiuni”.
Din nou, acesta este un gen de relativism, prin devotamentele sale teoretice, din moment ce dezbaterile despre justificare sunt considerate irelevante pentru discursul moral, dar care nu se dă în lături să prescrie ”ortodoxia”, să-i proscrie pe eretici și să-i pedepsească pe cei ce nu se conformează.
Dar cum se combină acest relativism teoretic cu dogmatismul? Răspunsul, aș spune eu, este dat de renașterea unui soi de antifascism distorsionat și anarhic.
Antifasciștii anarhici
În câteva capitole ale cărții The Age of Secularization („Era secularizării”) care meditează pe marginea protestelor studențești de la sfârșitul anilor 1960, Augusto Del Noce susține că „nu există nicio îndoială că extremiștii se văd pe ei înșiși ca pe cei mai radicali și mai desăvârșiți antifasciști”. Numai că „există mai multe feluri diferite de antifascism” și se vădește în final că antifasciștii au separat două aspecte fundamentale ale fascismului – naționalismul și anarhismul –, respingând în totalitate naționalismul, în același timp însă în care au păstrat „partea pur anarhică”. Prin urmare, tinerii care n-au trăit nicicând fascismul ca atare „i-au redescoperit cel mai negativ aspect (anarhismul), în timp ce erau convinși că sunt cei mai radicali antifasciști”.
După Del Noce, antifasciștii sfârșitului de deceniu 1960 au îmbrățișat cu arme și bagaje tendința de negare anarhică a fascismului. „Nu există”, spune el, „nici măcar o singură tematică a extremismului studențesc care să nu fie o redescoperire a leitmotivelor fascismului timpuriu”. Printre acestea se numără țelurile cu final deschis, nedefinit, rezumate cel mai bine prin ideea „eu vreau”; „dreptul tinerilor de a pune mâna pe putere”; o preocupare pentru „schimbarea generațională”, mai degrabă decât grija pentru interesele de clasă; clamarea revoluției, mai ales a uneia conduse de tineri; negarea stării de fapt existente; antiintelectualismul; și mitul noutății. Încă și mai grăitoare decât aceste similitudini este negarea „oricărei posibile autorități a valorilor”, astfel încât „tot ce mai rămâne este un pur și total negativism, și vrerea a ceva atât de nedefinit, încât se apropie de «nimic»”. Dacă fascismul de la început de secol douăzeci avea totuși un țel, oricât de deformat, în naționalismul său, antifasciștii au numai negații (ce nu vor – n.n.), care se vădesc a fi un soi de „anarhism de sorginte fascistă” sau „voință de putere”, cu o clară „orientare totalitară”. Dar, a se lua bine aminte, un „totalitarism al distrugerii”. Ei vor să distrugă, inclusiv vechile sisteme etice și religioase.
Extremiștii studenți ai anilor 1960 s-au vârât singuri într-o situație spinoasă: respingând tradiția, metafizica clasică și ambele fire călăuzitoare ale Occidentului, cel iudeo-creștin și cel al Greciei Antice, s-au trezit lipsiți de orice justificare etică plauzibilă pe care să-și întemeieze pretențiile în materie de dreptate și nedreptate. Din moment ce tot ce era vechi trebuia să dispară, cadrele de referință etică disponibile se vedeau respinse ca „mistificări” și false „legitimizări”. Diversele valori etice erau privite cu suspiciune, văzute ca nelegitime, vinovate de vestigii ale unor revendicări teologice, și, ca atare, trebuia să fie respinse. Bine, dar atunci cum mai poți justifica pretențiile că „sistemul” ar fi, cumva, injust sau greșit? Categoriile morale pe baza cărora ai putea invoca asemenea argumente fuseseră aruncate la gunoi.
Dacă rațiunea, legea firii, legea eternă, Imaginea Lui Dumnezeu, drepturile naturale, datoria, demnitatea umană, teleologia și altele asemenea sunt cu toatele respinse ca făcând parte dintr-o tradiție vinovată, extremiștii s-au întors în schimb spre ceva mai atavic și mai barbar – adică eliberarea realizată prin „eliminarea reprimării instinctelor”. Nu e deloc un accident că revoluționarii anilor 1960 (și ai momentului prezent) sunt obsedați de transgresia sexuală, susține Del Noce, căci răul pe care ei doresc să-l înfrângă nu este injustul, nedreptul, nerezonabilul sau oricare dintre celelalte candidate pentru identificarea dezordinii sociale și personale. În loc de toate acestea, Răul cel mare devine „reprimarea”. Reprimarea provoacă nefericire și violență; reprimarea înjosește și împuținează; și reprimarea dăunează și anihilează experiența trăită a anumitor identități. Eliberarea are loc prin „dezlănțuirea forțelor primitive și barbare”, iar „revoluția devine o revoltă absurdă împotriva a ceea ce există”. Cu alte cuvinte, dacă ceva participă la tradiția politică și morală, devine necesarmente pătată de asocierea cu reprimarea. Legea reprimă și oprimă, religia reprimă, civilizația reprimă, planificarea zonală urbană reprimă, la fel și banii și proprietatea, căsătoria și monogamia reprimă și ele, ecuația care pune semnul egal între sex și gen, familia și interdicțiile la adresa jafului, toate reprimă.
Ca urmare, revoluția, la modul absurd, nu poate să facă distincție „între ce este pozitiv și ce este negativ în realitatea existentă” – iată, de exemplu, recenta dărâmare a monumentelor ridicate în cinstea unor personalități confederate, ca Jefferson Davis (vezi aici), și dărmarea statuilor lui Abraham Lincoln (aici) și Frederick Douglass (aici). Cu siguranță pare să fie o mânie dezlănțuită de-a valma, incapabilă de diferențiere, una care pur și simplu neagă totul și orice, într-o furie a distrugerii anarhice.
La momentul actual, vedem un soi de „furie binecuvântată” a distrugerii. Dăm jos, desființăm și demascăm narațiuni culturale și instituții în numele „rezistenței” sau al „libertății” ori „justiției”, dar, în același timp, am deconstruit rațiunea, normele morale, tradiția, religia și datoria. Drept rezultat, criticăm și cerem imperativ, dar pornind de la o negație; știm, sau unii cred că știu, ce nu vor, dar nu e deloc limpede dacă știu ce vor. Și, dat fiind că au respins normele morale, le este imposibil să dea o justificare rațională pentru ceea ce doresc și ceea ce le displace. O simplă exercitare a voinței vedem din partea lor, căci ei au exorcizat logosul, și-atunci nu mai rămâne decât voință și atât – vrere.
Așa se face că antifasciștii noștri, ai zilei de azi, recapitulează o anumită hidoșenie a fasciștilor. Ei au respins rațiunea, au negat codurile morale, iar acum vor să cârmuiască. Ei au devenit, așa cum prezicea Platon în Republica, „trântori cu ac care înțeapă”. Trântorii de acest fel, conform viziunii lui Platon asupra disoluției regimului politic, tind spre tiranie – la fel ca antifasciștii propriului nostru moment. Nu poți trăi drept prin negare; întotdeauna îi vei nega pe alții. Și, într-adevăr, dogmaticii tiranici ai actualei revoluții sunt profund și fundamental nedrepți.
Traducere după https://www.thepublicdiscourse.com/2020/11/72676/
Sursă imagine: thepublicdiscourse.com
Reacționarii 