Fenomenul transgender sucește mii de copii

Lilly Curran (în partea dreaptă a fotografiei), 11 ani, este transgender și face parte dintr-un grup de copii „trans” din zona Austin, care biologic sunt băieți și se consideră fete. Aici, alături de prietenele ei trans Zuri Jones și Fiana McKillop, și cu Ruby Ryan (care nu este trans – la mijloc), în ziua de 7 iulie 2018, la Round Rock, statul Texas. (Adam Gray/Barcroft Media via Getty Images/Barcroft Media via Getty Images)

de Jonathon Van Maren

În 2014, revista TIME l-a pus pe copertă pe actorul transgender Laverne Cox, sub titlul „Moment decisiv pentru transgenderi”. Un an mai târziu, în 2015, CNN anunța sosirea oficială a „momentului transgender” în Statele Unite. În luna iunie a aceluiași an, poza lui Caitlyn Jenner pe coperta revistei Vanity Fair oficializa lucrurile: e musai să acceptăm moda „trans”, chiar de-o fi să ne cadă cerul în cap. 

Dacă anul 2015 a fost momentul de început al mișcării transgender, cartea lui Abigail Shrier intitulată „O deteriorare ireversibilă – nebunia transgender care ne seduce fiicele” (Irreversible Damage: The Transgender Craze Seducing Our Daughters), publicată luna trecută de editura Regnery, este o cumplit de necesară dare de seamă asupra acestui moment. Cartea lui Shrier se citește ca o fișă de raport, spre care ne vom întoarce ca să facem referire în anii ce urmează, pentru avertismentele ei profetice și presimțirile care s-au adeverit. Având în vedere climatul viciat care înconjoară dezbaterea despre transgenderism, lui Shrier i-a trebuit mult curaj ca să scrie această carte. Deja este atacată și acuzată de transfobie, iar cei de la Amazon nu au permis să se facă reclamă cărții. În ciuda atacurilor la care a fost supusă, cartea nu este vreo tiradă ideologică. Este o descriere cumpătată și implacabilă a răului pe care mișcarea transgender a reușit să-l facă într-un interval de timp incredibil de scurt.

Atunci când Shrier folosește termenul „nebunie”, se referă la sensul lui științific. Disforia de gen cu debut rapid (Rapid Onset Gender Dysphoria – ROGD) este ceea ce dr. Lisa Littman numește „o contagiune socială” și are în primul rând efect asupra fetelor foarte tinere. Cu puțin timp în urmă, doar 0,002% – 0,003% din fetițele americane se identificau drept transgender. Astăzi, numărul lor atinge 2%, și Shrier mi-a spus că, după părerea ei, rata a crescut cu mii de puncte procentuale (în Marea Britanie, numărul fetelor care se identifică drept trans a crescut cu peste 4000%). Majoritatea persoanelor tinere care se identificau ca transgender erau altădată de sex masculin – acum, acest raport s-a inversat. În 2016, de exemplu, fetele dădeau 46% din cazurile de schimbare chirurgicală a sexului în Statele Unite. Un an mai târziu, procentul lor a atins 70%.

În mult-hulitul ei studiu din 2018, intitulat „Raportări parentale asupra adolescenților și adulților tineri percepuți ca manifestând semnele unei disforii de gen cu debut rapid”, Littman a descoperit că nu mai puțin de 70% din adolescenții trans aparțineau unui grup de congeneri în care cel puțin unul se declarase deja ca fiind trans și, conform declarațiilor părinților, o treime din aceștia nu dăduseră anterior niciun semn că ar fi disforici. În ciuda insistenței cu care activiștii trans caută să ne convingă că e vorba pur și simplu de „transfobie” din partea părinților, 85% din părinții chestionați erau simpatizanți ai mișcării LGBT. Dar, pentru că pun întrebări, pentru că își imploră fiicele să amâne administrarea medicamentelor de blocare a pubertății și operațiile chirurgicale, acești părinți sunt repudiați de activiștii trans și etichetați „bigoți înrăiți”.

Interviurile luate de Shrier părinților cu copii trans sunt sfâșietoare. Mulți dintre ei au arătat cu degetul spre Internet, ca sursă a interesului arătat de copiii lor transgenderismului – conform studiului lui Littma, 65% din fete au descoperit transgenderismul prin intermediul platformelor sociale –, și spre celebritățile trans extrem de populare pe rețelele sociale, care le influențează pe fete și le îndeamnă „să le-o reteze scurt” părinților care le pun sub semnul întrebării noua identitate. Acești părinți, spun influensării trans, sunt „toxici” și „un factor de risc”, fiind cel mai probabil să le provoace ideație suicidară. Acești părinți, sugerează vedetele transgender de pe YouTube, pot fi înlocuiți de alți „tranși” – „familia voastră de licurici”.

Influencerii trans sunt în general tineri și extraordinar de carismatici, producând materiale video care „îți arată cum să faci” și ținând vloguri care adună vizionări cu sutele de mii. Shrier remarcă o serie consecventă de mantre: dacă crezi că s-ar putea să fii trans, atunci ești; sunt foarte bune benzile de compresie (un fel de bandaje folosite de fete pentru aplatizarea sânilor, ca să arate ca niște băieți), ca să vezi cum e; dacă părinții tăi chiar te-ar iubi, te-ar susține; dacă nu primești susținere, probabil că te vei sinucide; și e OK să-i minți pe medici, dacă asta te ajută să obții tranziția. Influencerii trans le ajută pe fete să cumpere benzi de compresie de pe Internet, le explică ce să le spună medicilor și psihoterapeuților ca să li se pună diagnosticul de trans și le îndrumă cum să facă rost de testosteron, adică „T mare”, cum i se spune în jargonul specific. Există peste 6.000 de materiale video care îți arată cum să-ți injectezi „T”, și toate le asigură pe fetele care se uită că e o chestie formidabilă.

Deși activiștii trans insistă că hormonii de blocare a pubertății nu comportă riscuri, dovezile citate de Shrier sugerează altceva. Hormonii de blocare a pubertății au un impact asupra dezvoltării creierului, diminuează densitatea oaselor și afectează creșterea. Persoanele care le folosesc riscă să nu ajungă la nivelul maxim al coeficientului de inteligență, li se inhibă funcția sexuală, li îngroașă sângele, le crește de până la cinci ori riscul de infarct, le crește riscul de a face diabet, cheaguri de sânge și cancer, iar un alt rezultat poate fi atrofia vaginală. De asemenea, ele transformă dezvoltarea naturală a organelor genitale. După ce iau o vreme testosteron, fetele tinere riscă să-și vadă clitorisul cum crește, putând ajunge la dimensiunea de cinci centimetri. După câteva luni, fetelor le crește păr pe corp și barbă, vocile li se îngroașă și vor face acnee, iar uneori vor începe să chelească la fel ca bărbații. Nasul în general se borcănează, falca de jos devine pătrățoasă, iar mușchii încep să iasă în evidență. Raportul sexual devine dureros, dacă nu chiar imposibil. Unele schimbări sunt permanente: chiar dacă fata nu mai ia testosteron, părul de pe față și de pe corp probabil că va rămâne, la fel și clitorisul mărit.

Benzile de compresie a sânilor pot să provoace dureri de spate și de umeri, junghiuri în piept, respirație deficitară și fracturi de coaste. De asemenea, există riscul de „afectare permanentă a țesuturilor, sânii ajungând să arate ca niște baloane dezumflate, turtiți și cu pielea încrețită”. Iar dacă fetele își fac „operație sus”, în jumătatea superioară a corpului – o dublă mastectomie –, dauna este permanentă. În ciuda faptului că dr. Johanna Olson-Kennedy de la Center for Transyouth Health a spus, în fața unui auditoriu din Los Angeles, pe un ton glumeț-frivol, că „Dacă vreți sâni mai târziu în viață, vă puteți duce să vă luați”, nu e chiar așa. E adevărat că puteți să vă coaseți niște bucăți de carne care să semene cu sânii, dar capacitatea de alăptare și zonele erogene s-au dus – pentru totdeauna. Până la 36% din persoanele de sex biologic feminin care se identifică drept bărbați trans apelează la chirurgia sânilor, iar alte 61% vor s-o facă. Din fericire, relativ puține fete sunt interesate să-și facă „operație jos”, adică faloplastie – atașare de penis.

În multe cazuri, adolescentele au voie – și pot – să obțină tratament cu hormoni de blocare a pubertății înainte de a căpăta dreptul să bea alcool, să fumeze, să conducă un automobil sau să voteze. Rezultatul? Deseori, sterilitatea permanentă și mutilarea corporală. 

Nebunia transgender a primit un ajutor nesperat de la școlile publice, unde ideologia genderistă se predă ca și cum ar fi un fapt incontestabil. De exemplu, Shrier citează această „perlă nestemată” din broșura Comisiei pentru Educație a statului California, intitulată Who Are You? The Kid’s Guide to Gender Identity („Cine ești tu? Ghidul copiilor pentru identitatea de gen”): „Bebelușii nu pot să vorbească, așa că oamenii mari încearcă să ghicească uitându-se la corpurile lor. Acesta este sexul care ți s-a atribuit la naștere, masculin sau feminin”. Pe scurt: „Tu ești cine spui tu că ești, pentru că TU știi cel mai bine”. Tata – sau mama – bineînțeles că ”nu știe” mai bine decât tine, iar politica școlii este ca părinților să nu li se dezvăluie dacă copiii lor se identifică drept trans sau fac tranziția spre celălalt sex. Cum i-a spus-o pe șleau lui Shrier un profesor care preda la clasa a cincea, pe nume C. Scott Miller: „Părinții … vin și spun «Eu nu vreau să i se spună așa copilului meu». Foarte frumos, dar drepturile lor părintești au luat sfârșit, atunci când copiii lor au intrat în școala de stat”. Școlile îi învață pe copii că pot să fie de ce gen vor ei. Nu întâmplător, singura alegere pe care n-o sărbătorește nimeni este „cisgender” – genul identic cu cel biologic.

Costul tuturor acestor lucruri se vede deja cu ochiul liber. Shrier a discutat cu psihoterapeuți, oameni de știință și experți reputați, dar pe care activiștii trans răzbunători i-au acuzat că facilitează ideația suicidară la copiii trans (o gogoriță pe care Shrier o demontează meticulos cu dovezi). Shrier discută cu persoane care au apelat la „dez-tranziție” după ce și-au dat seama că nu disforia de gen era cea care putea să explice de ce nu se simțeau bine în propria piele (sentiment des întâlnit la fetele adolescente, așa cum semnalează Shrier) sau de ce aveau probleme de ordin psihic. Comunitatea „dez-tranșilor” este deseori ostracizată și calomniată de mișcarea trans, care practic pretinde că asemenea persoane nici nu există. Dacă te-ai dezis, explică ei nonșalant, înseamnă că nici n-ai fost trans. Așadar, niciun trans nu se dezice. Realitatea este că multe fete suferă în cadrul unui scenariu sfâșietor, pe care Shrier îl descrie în termeni care-ți dau fiori. Într-o zi, spune Shrier, multe fete se trezesc fără sâni și fără uter, și se miră: Dar eram doar o adolescentă. Eram un copil. De ce nu m-a oprit nimeni?

Oricât de devastator este tabloul pe care îl zugrăvește, Shrier îi lasă totuși o speranță cititorului. Există multe lucruri pe care părinții pot să le facă pentru a-și proteja fiicele; ea mi-a spus că este esențial ca părinții să ia foarte în serios această „nebunie transgender”. Ea îi sfătuiește pe părinții copiilor trans să găsească un grup de sprijin, alcătuit din alți părinți care se izbesc de aceeași problemă; să nu le dea copiilor un smartfon și să combată ideologia de gen care acaparează educația fetelor lor. Mai presus de toate, spune Shrier, părinții nu trebuie să renunțe la autoritatea lor părintească și să înceteze să mai susțină fără rezerve aceste noi curente ideologice la modă. Adulții au o responsabilitate față de copii, acum mai mult ca niciodată. Pot fi necesare măsuri drastice – Shrier citează cazuri ale unor părinți care s-au văzut nevoiți să se mute la propriu în altă parte, pentru a-și despărți fiicele de un grup de congeneri care le otrăvea mintea și de influența unei școli axate pe „discriminare pozitivă”. Și, mai presus de orice, spune Shrier cu sinceră emoție, trebuie să încetăm cu această patologizare a feminității. Fetele sunt altfel decât băieții, iar pubertatea este o perioadă dificilă. Dar nu este ceva care se cere vindecat. E minunat să fii fată, scrie Shrier, iar o ideologie bazată pe niște stereotipuri depășite, pe care feministele de altădată s-au străduit să le elimine, nu trebuie să fie o cale spre medicamente, mastectomii și o dorință de a scăpa de feminitate.

Shrier ne dă posibilitatea și ocazia să regândim nebunia transgender care mătură în prezent lumea occidentală. De dragul fiicelor noastre, ar trebui s-o ascultăm.