p. Serafim Rose
„În cursul unei excursii în Germania, în 1932, liderul unui influent partid politic m-a chemat să mă întrebe cum de a fost posibilă ascensiunea lui Hitler și cum și-a câștigat atât de mulți adepți. I-am arătat o revistă și i-am spus să se uite la ea. Pe pagina întâi era o dansatoare pe jumătate dezbrăcată; pe pagina doi, erau soldați care exersau cu mitraliere, iar mai jos era arătat un om de știință în laboratorul său; pe pagina trei era prezentată evoluția bicicletei de la mijlocul secolului al XIX-lea până în prezent, iar lângă acest material era tipărită o poezie chinezească; pagina următoare era împărțită între gimnastica ritmică a unor muncitori în pauză și tehnica de scriere cu funii strânse la un loc a unui trib din America de Sud; pe pagina opusă, era înfățișat senatorul cutare la reședința de vară.
Astfel vede omul modern realitatea exterioară. Trage spre el în mod haotic și fără niciun fel de coeziune toate lucrurile, ceea ce dovedește că viața lui interioară este o anarhie fără niciun fel de coeziune. Omul modern nu se mai raportează la lucrurile din lumea exterioară ca având o existență solidă, iar în mintea sa lucrurile nu se mai imprimă individual; omul nu se mai apucă nici de un lucru specific printr-un act specific: omul modern cu viața sa haotică are drept corespondent o lume exterioară haotică care se învârte spre el. Ceea ce urmează nu mai este analizat, este de ajuns că mai ajunge până la urmă ceva la el. Pe această neliniște sufletească se poate suprapune orice sau oricine. Chiar și Adolf Hitler. Ajunge în sufletul omului fără ca acesta să-și dea seama cum a ajuns acolo. Din acel punct nu mai contează victima, ci abilitatea lui Adolf Hitler: dacă va trece pe acolo pasager sau se va înstăpâni.
Fragmentarea revistei, însă, pare de modă veche, aproape artizanală, prin comparație cu radioul. La radio, chestiunea fragmentării a devenit mecanizată:
6 A.M. exerciții fizice; 6:10 A.M. muzică înregistrată; 7 A.M. știri; 8 A.M. cursul de alfabetul Morse; 9 A.M. predica de dimineața; 9:30 A.M. „În satele lacustre”; 10 A.M. sonata pentru flaut și pian de Beethoven; 10:30 A.M. lecția de agricultură; 10:45 A.M. știri externe; 11 A.M. Uvertura operei „Rienzi‟ (de Wagner) — și tot așa pâna la cursul de spaniolă de la ora 10:10 P.M. și ora de jazz de la 10:30 P.M.
Această lume a radioului nu este doar fragmentată (observați că este un radio clasic și, deci, un radio bun; că programele de televiziune și rețelele sociale de astăzi au agravat de o sută de ori situația – n.n.), ci produce fragmentare: prezintă toate lucrurile în așa fel încât de la bun început nu pot să stea împreună și astfel ele sunt uitate una câte una chiar înainte de a dispărea. De la bun început sunt învăluite într-o negură a uitării. Această lume exterioară presupune că mintea omului nu mai este capabilă să perceapă lucrurile acestei lumi în niciun context – așa cum sunt ele, cum dăinuie și cum se leagă unele de altele în natura lor – mai degrabă lucrează în special spre o discontinuitate internă, către fragmentarea omului, funcționând astfel.
Nu mai există o lume exterioară care să fie percepută pentru că totul este o harababură. În același fel, nu mai există în om o minte care să perceapă cu claritate, deoarece lumea sa interioară este, de asemenea, o harababură. Drept urmare, omul nu se mai apropie de lucruri printr-un act de voință, nu mai alege obiectele din lumea exterioară și nu le mai analizează. Lumea a devenit fluidă. Obiecte fragmentate trec pe lângă un om fragmentat. Nu mai contează ce trece, contează doar să treacă ceva. În această formulă se poate strecura orice, inclusiv Adolf Hitler, iar lumea preferă ca măcar el, Adolf Hitler, să apară, față de situația în care nu apare nimic. „Heil” el! Nu doar că merge împreună cu harababura, dar în același timp veghează ca marșul harababurii să nu se oprească. Mecanizează fluxul evenimentelor și lucrurilor într-o manieră industrială și o face mai bine decât oricine altcineva.
„Marele Oraș” este expresia fragmentării ca atare. În el, fragmentarul a devenit piatră, ba mai mult, ciment. Casele aliniate sunt întrerupte constant de automobilele, autobuzele și tramvaiele în mișcare, care secționează totul precum utilajele. Figurile umane apar ca și cum s-ar dizolva în niște pete indistincte, mergând înainte și înapoi între pereții caselor și ai străzilor de parcă ar fi niște pioni ai unor puteri malefice. Cerul însuși pare și mai îndepărtat de pământ decât în alte părți, dar chiar și el și-a pierdut continuitatea cu sine, deoarece este tăiat mereu de avioane ascuțite.
Din această harababură externă, Adolf Hitler se poate strecura cu ușurință în harababura internă. În aceast fărâmițare se poate arăta pe sine lângă orice, deoarece se poate potrivi cu orice: așa cum era el, se încadra în orice lume fragmentată.
Și după cum s-a arătat pe sine în această harababură, a devenit mai distinct decât alte părți ale haosului. Oamenii s-au obișnuit cu el și l-au acceptat așa cum cineva acceptă o pastă de dinți care apare mereu și mereu în haosul paginilor de publicitate. În curând a părut că este singura realitate dintr-o lume unde orice lucru se manifestă doar o clipă, pentru ca apoi să dispară imediat.
Sorel credea că într-o democrație modernă este posibil ca o mână de oameni să uzurpe puterea și să instaureze o dictatură. Este adevărat. Dar acest lucru este posibil doar pentru că în zilele noastre toată lumea merge care-ncotro și astfel cineva poate să pună mâna pe putere fără să-și dea seama, în timp ce alții cu atât mai puțin își vor da seama de ce s-a întâmplat. Nu trebuie un efort deosebit pentru a pune mâna pe putere. Nu trebuie luptat pentru instrumentele puterii. Ele sunt apucate așa cum apuci orice lucru în haosul spre care aluneci. Este doar un accident că acest lucru trebuie să se întâmple în domeniul politicii. În această lume a momentului și fragmentării, orice alt lucru ar putea fi apucat în locul politicii și al dictaturii. Aici, așadar, nu există o istorie a preluării puterii. Nu contează nicio istorie, nicio teorie, cu excepția doctrinei haosului.
Hitler nu a avut nevoie să cucerească ceva, deoarece totul era deja pregătit pentru el prin structura discontinuității și prin fragmentarea generală. Pe cale de consecință, un asemenea dictator încearcă să se compenseze impostura din „Mein Kempf”, care nu era deloc necesară pentru preluarea puterii. Acum că are puterea, încearcă prin toate gesturile sale, cu tot zgomotul asurzitor al puterii, prin violență și crimă să demonstreze că este dictator prin propria voință și nu printr-o întâmplare a haosului.
Doar într-o lume a discontinuității totale ar fi putut o nulitate ca Hitler să devină Fuhrer, deoarece doar într-o astfel de lume comparația a ieșit din uz. Era doar Hitler, nulitatea, în fața ochilor tuturor, iar în această lume instabilă în care totul se schimbă în fiecare moment, oamenii se bucurau că măcar singura nulitate, Hitler, rămânea stabil în fața ochilor. O lume ordonată și ierarhică ar fi așezat imediat nulitatea, pe Hitler, în lipsă de însemnătate. Nu ar fi fost observat. Hitler a fost excrementul unei lumi demonice; o lume a adevărului, prin ordinea ei, l-ar fi dat la o parte.” (Max Picard – „Hitler în noi înșine”)
Părintele Serafim Rose: Noi, astăzi (anul 1975 – n.n.), trăim în același tip de lume. Noi, oamenii obișnuiți, trăim această fragmentaritate și ne-am obișnuit tocmai cu fenomenul descris, vizibil peste tot împrejurul nostru: ziare, radio, televiziune, filme, tot ceea ce ne îndreaptă spre obiecte care nu se potrivesc împreună.
Nu mai există Dumnezeu, nu mai există un model subiacent și dominant al lucrurilor. Fără Dumnezeu nu mai există ordine. Ordinea rămasă în viețile noastre aparține vechilor timpuri când oamenii mai credeau încă în Dumnezeu. Din acest motiv, Soljenițîn a afirmat, privind la America: „Va veni aici (revoluția comunistă)”.
Cumva ești separat de ce se întâmplă și nu vezi, dar va veni și aici pentru că astfel stau lucrurile și este ceea ce se întâmplă în lume. Americanii sunt bineînțeles orbi, pentru că s-au obișnuit să aibă mâncare, să se simtă protejați, dar foarte rupți de realitate. Realitatea este că ceea ce se întâmplă la nivel mondial se petrece deja și aici. Acești oameni nebuni, care de fapt nu sunt nebuni, spun ceea ce ne pregătește nouă diavolul.
După cum am discutat deja, în arta modernă poate fi sesizat, pe de o parte, acest haos și această fragmentare. Pe de altă parte, după cum a subliniat Sedlmayr, în arhitectură se remarcă această liniște artificială. Când privim la orașul modern se pot observa acei zgârie-nori uriași. În San Francisco există o astfel de clădire construită în întregime din sticlă neagră. Am cunoscut oameni care privesc acel imobil și spun: „Oh, e minunat! Exprimă sufletul și asta este ceea ce căutăm.” Bineînțeles că exprimă vremurile.
Dar ceea ce exprimă la un nivel mai profund este următorul lucru: nu mai există Dumnezeu și totul este distrus. Nu mai rămâne decât un fel de mare mausoleu al orbirii.
Extras din Cursul de supraviețuire ortodoxă.
Sursă foto: aici
Reacționarii 