Opțiunea Benedict pentru disciplinele umaniste

Rod Dreher

Universitatea California din Santa Barbara vrea să angajeze un profesor de alchimie woke (vezi aici):

(Migrații queer

Departamentul de Studii Feministe al Universității California din Santa Barbara invită candidaturi pentru un post cu posibilitate de titularizare, la nivelul de asistent universitar în domeniul migrațiilor queer. Cercetarea se poate axa pe geografiile trans/queer, imigrație și migrație, diferențiere rasială, decolonizare și fluxuri umane, ideatice și materiale peste granițe. De un interes deosebit pentru noi sunt abordările metodologice inovatoare în materie de cetățenie de gen și sexuală, discursurile apartenenței și drepturilor omului, în contextul violenței de stat și al violenței sociale împotriva comunităților LGBTQ, în cadre istorice sau contemporane, naționale și transnaționale. Postul face parte dintr-o inițiativă de angajare colectivă în domeniul migrației/imigrației, la nivelul întregului campus, în ideea unei colaborări permanente între cadrele universitare angajate.)

Vă puteți imagina cum ar fi să vă pierdeți timpul, banii și energia mentală, studiind asemenea gunoaie? Cum spunea un urmăritor de-al meu de pe Twitter:

(David Shane Răspuns pentru Rod Dreher

Chiar îmi pare nițel rău pentru studenții teribil de prost inspirați să studieze aceste domenii și să-și umple creierul cu absurdități care vor avea viață foarte scurtă.

Una din problemele educației în spiritul unei ideologii este că… asta-i tot ce primești. Deci firește că vei lupta cu pasiune pentru continuarea existenței ei, căci dacă ideologia moare, educația și patalamalele tale devin inutile. Nu riști chestia asta dacă studiezi, să zicem, o știință naturală.)

Ross Douthat are un articol (aici) extrem de lucid, ca un duș rece, despre colapsul disciplinelor umaniste din mediul universitar (acest post în domeniul „migrațiilor queer” sună mai degrabă a științe sociale, nu umaniste, dar tema generală rămâne valabilă). Începe așa:

Rubrica mea încearcă să-și păstreze calmul, dar săptămâna trecută am cedat pentru scurt timp în fața sentimentului de criză și teroare existențială, a sentimentului că o lume întreagă se dizolvă sub picioarele noastre – instituții care se năruie, autorități corupte, evaporarea credinței în întregul experiment.

Ce l-a împins pe Douthat spre această stare de spirit? O culegere de eseuri din Chronicle of Higher Education (aici), care vorbește despre ultimul suspin al disciplinelor umaniste din colegiile americane:

Titlul selecției este scurt și percutant: „Sfârșitul jocului”, iar textul de deschidere are aerul unui sinopsis pentru un film cu dezastre. „Studiul academic al literaturii nu mai este doar pe buza prăpastiei. Se află în plin picaj”. Posturile dispar, subdomeniile se evaporează, înscrierile de noi studenți s-au poticnit, iar în mijlocul dezastrului general, custozii umanismului stau „năuciți și inutili”.

Mai departe:

O mie de forțe diferite omoară interesul studenților pentru disciplinele umaniste și interesul societății pentru cultura înaltă, și atât păstrarea lor, cât și revenirea din colaps, depind de mult mai mult decât o simplă credință în adevăr și frumusețe, o credință că „tot ce s-a gândit și s-a spus mai bine” nu rămâne doar o vorbă goală. Dar ele depind cel puțin de această credință, cel puțin de ideea că anumite cărți, arte și forme de exprimare sunt superioare și transcendente, cel puțin de credința că studenții trebuie să învețe să pună preț pe aceste texte și forme, înainte de a încerca să le disece critic.

Citiți tot articolul articolul.

Am mai povestit aici cum am ținut odată un discurs despre felul în care lectura lui Dante mi-a salvat viața, iar apoi am răspuns la întrebări din auditoriu. O tânără cam de vârsta studenților la masterat m-a întrebat, cu evidentă sinceritate, de ce ar trebui să dăm atenție cuiva ca Dante, care reprezintă o cultură europeană sexistă și rasistă. Am crezut inițial că mă provoacă, dar se vedea limpede că vorbește foarte serios. Nu-mi mai amintesc cum am răspuns. Tot ce-mi aduc aminte este șocul meu în fața ideii că se poate pune această întrebare, mai ales după ce tocmai explicasem, foarte amănunțit, cât de uluit am fost să descopăr că acest poem toscan medieval conținea revelații care mie mi-au salvat viața. Un profesor de literatură a venit la mine după partea de întrebări și răspunsuri, și mi-a spus că întrebarea acelei tinere oglindește modul cum se predau Marii Clasici în colegiile și universitățile de azi.

Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că ele, colegiile și universitățile, distrug disciplinele umaniste și merită să se sinucidă! Dar noi trebuie să salvăm această artă și această literatură de barbarii educați care le au în custodie, dovedindu-se însă cu totul inepți în sarcina de a păstra tradiția. Iată mai jos un extras dintr-un eseu aparținând universitarului australian Simon During, despre care Douthat spune că este cel mai bun din selecția amintită mai sus. În textul său, During vede colapsul disciplinelor umaniste ca pe o „a doua secularizare” din Occident. În cadrul primeia, religia a fost marginalizată. În această a doua secularizare, cultura înaltă este cea marginalizată. Spune During:

Cum rămâne cu rezistența la secularizarea culturală? Ea ne va ajuta să ne întoarcem mai întâi spre trei tipuri majore de rezistență la secularizarea religioasă. Primul tip este unul absolutist: secularizarea greșește, pentru că revelațiile și miracolele lui Dumnezeu sunt reale. Al doilea tip este unul funcționalist: religia asigură cadrul de referință în care se ancorează cu maximă siguranță societatea noastră, cultura și moralitatea, și, ca urmare, tentativele de marginalizare a ei trebuie anihilate. Al treilea tip este cel existențial: ființele umane se simt pierdute într-un cosmos pe care nu și-l pot explica, și, ca urmare, sunt atrase către un transcendentalism care formulează în cuvinte minunarea, admirația amestecată cu uimire și anxietatea resimțite atunci când se apropie de Ființare. Religia, spune acest raționament, exprimă cel mai bine aceste nevoie afective și existențiale, în parte pentru că face legătura cu generațiile dinaintea noastră.

Analogia secularizării este revelatoare aici. Unii dintre cei care vor să țină piept secularizării culturale o fac din rațiuni absolutiste, invocând argumentul, de pildă, că locul unde rezidă veritabila frumusețe și adevărul este cel al canoanelor culturale care susțin marile realizări, motive de mândrie al civilizației occidentale. Alții vin cu argumentul funcționalist: disciplinele umaniste asigură o temelie de neînlocuit pentru o bună societate democratică. Ele pot, de exemplu, să formeze sensiblitățile morale ale empatiei și toleranței, cu mai multă eficacitate decât orice alternativă.

În sfârșit, unii care rezistă în fața secularizării culturale o fac din rațiuni existențiale. Ei spun că tradițiile și artefactele culturii înalte, alături de practicile interpretării și analizei critice dezvoltate ca răspuns la ele, ne oferă cele mai puțin reductive, cele mai subtile, cele mai profunde, impersonale și atent cugetate experiențe și învățăminte care ne stau la dispoziție, experiențe care păstrează și confirmă moștenirea culturală.

Niciuna dintre aceste argumentații nu mi se pare deosebit de solidă. Cei mai mulți dintre noi vom fi de acord că propriul nostru canon nu poartă în sine niciun adevăr și frumos absolut, ci, mai degrabă, aparține unei (mici părți) dintr-o cultură particulară sau dintr-un grup de culturi. Argumentul funcționalist este șubred pentru că, după cum am văzut, disciplinele umaniste propovăduiesc multe alte mesaje pe lângă empatie și toleranță și virtuțile democratice și cosmopolite.

Și oricum nu par să-i facă pe oameni să fie mai empatici și mai toleranți. Argumentul existențial este imposibil din punct de vedere politic, din cauza elitismului său implicit: el divide și ierarhizează lumea între cei care sunt formați de disciplinele umaniste și cei care nu sunt. În răspărul caracterului structural al ideologiei contemporane, el retrogradează experiențele care au loc în, să zicem, natură sau sport, mai degrabă decât în proximitatea artefactelor înalt culturale. Dar este șubred și pentru că este irelevant. Unii, mai ales printre membrii păturii superioare a clasei mijlocii, vor continua fără îndoială să perceapă operele culturale canonice ca fiind incomparabil mai apte să ne îmbogățească spiritual (eu însumi aparțin acestei categorii), dar lucrul acesta nu va ține pe loc secularizarea culturală. Sub regimul secularizării, admirația și devotamentul față de canon și vechile discpline vor rămâne o simplă opțiune (mai ales pentru elite), la fel cum religia rămâne o opțiune (mai ales pentru neelite).

Iată o idee importantă. Dacă atât religia, cât și umanioarele tradiționale sunt văzute ca tangențiale pentru existența omului, evident că trebuie să întrebăm de ce. Regretatul sociolog și specialist al criticii culturale Philip Rieff ne este de foarte mare ajutor aici. Carl Trueman a scris un rezumat foarte bun și clar al teoriilor lui Rieff (aici). Iată un extras:

În cartea Sacred Order/Social Order („Ordinea sacră/Ordinea socială”), Rieff propune un sistem de clasificare a culturilor după criterii istorice, în lumina acestor idei de bază. Rieff le numește culturi de Lumea Întâi, Lumea a Doua și Lumea a Treia. Lumea Întâi se caracterizează printr-o varietate de mituri care ancorează și justifică elementele culturii prin ceva care transcende prezentul imediat. Aceste mituri ar putea fi poveștile despre zei și eroi din Iliada sau din legendele nordice, filosofia lui Platon sau poveștile mitologice ale originii lumii pe care le găsim în societățile amerindiene. Indiferent de conținutul lor specific, ceea ce au cu toatele în comun este faptul că țin cultura prezentă răspunzătoare în fața a ceva mai mare decât ea. Rieff spune că, probabil, cheia de boltă a acestei concepții este o credință în soartă.

Lumea a Doua se caracterizează nu printr-o credință în soartă, ci prin credință – punct. Marile exemple ar fi aici iudaismul, creștinismul și islamul, unde codurile culturale își au rădăcinile în credința într-o Ființă anume, divină și suverană, care stă peste și deasupra creației, și în fața căreia toate creaturile dau în cele din urmă socoteală. Lumea Întâi și Lumea a Doua se aseamănă prin aceea că ambele își întemeiază ordinea socială pe o ordine mai profundă, chiar sacră. Lumea a Treia este cea care reprezintă o ruptură decisivă în această privință.

Culturile de Lumea a Treia se caracterizează prin repudierea oricărei ordini sacre. Nu există nimic într-o Lume a Treia care să fie dincolo de această lume, și prin care cultura să poată fi justificată. Implicațiile, după Rieff, sunt cuprinzătoare și catastrofale. În primul rând, din cauza respingerii unei ordini sacre, culturile de Lumea a Treia se confruntă cu o dificultate fără precedent: aceea de a se justifica pe ele însele prin ele însele. Nicio cultură din istorie, observă Rieff, nu a reușit vreodată să facă acest lucru. Înseamnă să umbli după cai verzi pe pereți, iar finalul nu poate fi decât un colaps cultural:

Nicio cultură din istorie nu s-a susținut pe sine doar ca simplă cultură, oricât de atrăgătoare și plină de autoritate. Culturile se bazează pe ordinea lor sacră predicativă și se sfarmă în bucăți ori de câte ori predicatele lor sunt distruse. În principal, tocmai de aceea culturile din ultima parte a Lumii a Doua și cele din prima fază a Lumii a Treia sunt din ce în ce mai instabile.

Revenind la întrebarea noastră inițială – de ce are loc în măsură atât de mare o schimbare culturală traumatică, și cu atât de mare rapiditate și intensitate, în ziua de azi –, ne ajută mult să aplicăm această sistematizare asupra contextului nostru actual. Proliferarea identităților, alături de militantismul haotic rezultant al politicilor identitare (“gen”, rasă, ”orientare sexuală” – n.n.), sunt inextricabil legate de colapsul sacrului, de demolarea oricărei baze metafizice transcendente pe care ar putea fi întemeiată o ordine socială coerentă. Până și întrebării „Ce este natura umană?” devine imposibil să i se răspundă cu vreun grad cât de cât relevant de certitudine sau consens.

Citiți tot articolul (https://www.thepublicdiscourse.com/2019/02/49239/). Nimeni n-are cum să oprească acest colaps, acest suicid al Occidentului, ai cărui intelectuali au încetat să mai creadă nu numai în ordinea lui sacră tradițională (care cuprinde forța canonică a artelor și umanioarelor tradiționale apusene), ci și în însăși ideea de ordine sacră. „Decolonizarea” disciplinelor umaniste este o etichetă ideologică menită să mascheze distrugerea. Dacă nu credeți că, într-un anumit sens, cultura voastră își are rădăcinile în transcendență („ordinea sacră”), fie ea explicit religioasă sau ancorată în vreo altă concepție metafizică, ea nu va rămâne în picioare.

Așa cum subliniază Rieff, nu este suficient să spunem că umanioarele „îți fac bine”. Asta e terapie. Nu dă rezultate – adică, mai bine zis, nu dă rezultate cât timp totul e eminamente terapeutic. Cartea mea How Dante Can Save Your Life („Cum îți poate salva Dante viața”) este, de ce să nu recunosc, scrisă într-un filon terapeutic. N-am de ce să mă scuz pentru asta. Dar motivul pe care lectura lui Dante m-a ajutat pe mine în chip terapeutic se datorează faptului că eu cred că frumusețea poeziei a scos la lumină, pentru mine, virtuți și realități care într-adevăr există, dar care mie îmi rămăseseră până atunci ascunse. Înțelegeți ce vreau să spun? Dante mi-a arătat lumea așa cum este ea în realitate, și m-a arătat pe mine așa cum sunt în realitate. Mi-a revelat adevăruri care sunt cu adevărat adevărate (adică „asta e ceva real”), nu doar instrumental adevărate (adică „asta mă ajută”). N-ar fi putut să aibă efect terapeutic, dacă n-ar fi fost totodată și cu adevărat adevărate.

Evident, nu susțin că Infernul lui Dante ar fi un loc real. Spun că lumea creată de imaginația lui Dante Alighieri – o lume care n-ar fi putut să fie creată de nimeni altcineva decât de un poet occidental – a scos la iveală adevăruri eterne despre condiția umană și despre natura realității. Nu susțin că occidentalii ar avea vreun monopol asupra acestei viziuni. Dar susțin cu tărie că occidentalii – și creștinii, inclusiv creștinii din Orientul cultural – au o perspectivă particulară, care este valoroasă prin sine și în sine, și care ar trebui să fie privilegiată, pentru că este un mod mai demn de încredere de a percepe adevărul suprem decât oricare alt cadru analitic concurent. Ceea ce nu înseamnă, firește, că alte culturi nu ar avea idei valoroase din care putem și trebuie să tragem învățăminte. Înseamnă să afirmi valoarea superioară, intelectuală și culturală, a moștenirii occidentale. Evreii au fost privilegiați prin acordarea unui acces particular la Dumnezeu, și la fel au fost, la rândul lor, și creștinii, care au primit acea moștenire și au combinat-o cu geniul filozofic al grecilor și au creat, de-a lungul secolelor, ceea ce noi numim azi civilizația occidentală. Iată un dar ce se cuvine sărbătorit cu recunoștință. Este o tradiție vie, care există, sau ar trebui să existe, într-un dialog permanent cu alte civilizații și cu moștenirile acestora. Tradiția occidentală de azi, spre exemplu, îl cuprinde în ea pe Duke Ellington în la fel de mare măsură ca pe Gustav Mahler. Albii occidentali i-au luat sclavi pe africani, dar când aceștia au ajuns aici și au preluat în viața lor instrumente și tradiții muzicale occidentale, au creat opere de artă de o forță și o frumusețe extraordinare. Care sunt și ele tot ale noastre, pentru că afro-americanii sunt și ei occidentali, la fel ca asiaticii și toți ceilalți care fac parte din această civilizație.

Rieff, evreu prin etnie, nu era deloc un credincios al religiei. Era însă un credincios pasionat al culturii înalte. Nu știu destule despre el încât să pot spune dacă era convins că cultura înaltă a Occidentului ar putea exista ruptă de rădăcinile ei din religia abrahamică. Bănuiesc că trebuie să existe un răspuns la această întrebare, dar sunt nevoit să-i invit pe învățăceii lui Rieff să-l dea.

În ce mă privește, eu nu cred că poate să existe în acest fel. Ceea ce cred eu că este de netăgăduit, este că această culttură nu poate să supraviețuiască în absența unei credințe împărtășite în transcendență. Tocmai de aceea insist întruna să spun că nominalismul și voluntarismul sunt puncte de cotitură cruciale pentru civilizația occidentală, întrucât ele ne conduc în ultimă instanță spre a crede că nu există nicidecum vreo semnificație în afara semnificației pe care noi alegem să le-o dăm fenomenelor. Cu alte cuvinte, sensul este în totalitate o creație a oamenilor, ba încă impusă unui Univers fără sens.

Ani de zile am tot auzit spunându-se că, până la urmă, nu vom mai putea primi o educație umanistă tradițională decât în colegiile și universitățile creștine, pentru că numai aceste instituții pot să vadă disciplinele umaniste ca fiind ancorate în transcendență. Mai recent, însă, universitarii creștini înșiși mi-au spus că instituțiile lor sunt în colaps și pe acest front. Cu riscul suprasimplificării, multe dintre aceste școli s-au debarasat și ele de credința în faptul că științele umaniste au cumva rădăcini în transcendență și sunt legate de misiunea creștină. Și ele au început să se supună aceleiași boli care a secularizat cultura înaltă.

Sunt eu de părere că trebuie să crezi în Bach, Dante și Shakespeare, ca să fii un bun creștin? Evident că nu. Dar sunt de părere că trebuie să ai credința că există o ordine sacră, ca să folosesc termenul lui Rieff, și că artele și umanioarele tradiției occidentale oferă o posibilitate particulară de exprimare a acestei ordini sacre și de acces la această ordine sacră. Cărturarul Stephan Gardner este cel care a spus, dacă nu mă înșel, că Rieff era un evreu secular, dar un filozof catolic, prin aceea că credea într-o ordine și o ierarhie sacre. Oricare ne-ar fi angajamentele religioase sau filozofice, dacă nu suntem catolici în sens filozofic, atunci nu putem susține niciun fel de umanism, fie el secular sau creștin.

Dacă arta și literatura nu sunt nimic mai mult decât o expresie a puterii bazate pe etnie, sex, religie și orice altceva vreți, atunci studiul disciplinelor umaniste nu mai este și el nimic altceva decât o luptă pentru putere. Și, după cum vedem cu ochii noștri, exact asta s-a întâmplat. Așa cum observă cu mult discernământ Douthat, întreaga structură trebuie

să depindă cel puțin de această credință, cel puțin de ideea că anumite cărți și arte și forme de exprimare sunt superioare și transcendente, cel puțin de credința că studenții trebuie să învețe să pună preț pe aceste texte și forme, înainte de a încerca să le disece critic.

Lucrul de care avem nevoie este o Opțiune Benedict pentru disciplinele umaniste tradiționale. Dacă le înțelegem colapsul în postmodernitate ca pe o variantă a ceea ce i s-a întâmplat creștinismului occidental în modernitate, atunci am face bine să creăm echivalentul mănăstirilor și al comunităților monastice înăuntrul cărora această cunoaștere și aceste practici pot să supraviețuiască acestei epoci de întunecare și barbarie. Aceste locuri vor respecta tradiția occidentală a artei și literaturii ca având valoare în sine și prin sine, nu doar în raport cu ce pot face ele pentru noi.

În plus, așa cum argumenta Sir Roger Scruton în eseul său despre valoarea școlilor independente (aici), nu putem fi siguri niciodată cât și cum ne va folosi tradiția pe care o primim și o transmitem mai departe. Iată un fragment:

Școlile independente, cu un etos propriu, au evoluat ca reacție la acele deziderate. Ele întruchipează cunoașterea procesului de învățare care nu poate fi predat cu ușurință pornind de la zero. Pe parcursul ultimelor două secole, ele s-au dovedit capabile să producă o elită educată, care ne-a condus prin vremuri grele, în care am fost provocați să ne întrecem în toate domeniile: intelectual, militar, etic și economic. Iar acea elită s-a dovedit hotărâtoare pentru supraviețuirea noastră națională.

În sfârșit, și mai important decât orice altceva, este interesul față de cunoaștere, care este cel mai important lucru aflat în pericol, în toate experimentele noastre educaționale. Cunoașterea este o valoare intrinsecă, pe care n-o poți cântări din punctul de vedere al costurilor și beneficiilor. Este valoarea pe care se clădesc civilizațiile și spre care, așa cum spunea Aristotel, aspiră în mod natural facultățile noastre umane. [Sublinierea îmi aparține – Rod Dreher]

Educația presupune transmiterea de cunoștințe, dar cu această ocazie se pierde deseori cunoaștere. Educaționaliștii influențați de Rousseau și Dewey au tot insistat în ultima vreme pe drepturile copilului, punând accent pe predarea „centrată pe copil” – adică o predare care lucrează cu interesele și aptitudinile celor care nu au încă niciun fel de educație. Dar nu există aproape deloc dovezi concrete că o asemenea metodă de predare reușește să-și atingă scopul principal, care nu ține în niciun fel de interesele copilului, ci de transmiterea cunoștințelor. Cunoașterea netransmisă este cunoaștere pierdută. Și, indiferent dacă cunoștințele transmise sunt – sau sunt considerate a fi – utile, ia naștere o datorie care ne incumbă tuturor, de a avea grijă ca ele să fie păstrate și, pe cât posibil, amplificate.

În orice caz, nu putem ști dinainte care frânturi de cunoaștere vor fi cele mai folositoare în mersul înainte al istoriei. Limba latină, limba greacă, istoria antică, condamnate pentru futilitatea lor de toți progresiștii epocii victoriene, s-au dovedit a fi exact lucrurile de care era nevoie pentru sarcina de guvernare a unui imperiu dobândit „într-un acces de nebăgare de seamă”. Cum altfel te poți pregăti să guvernezi țări cu zei concurenți, limbi ciudate și o concepție tribală a obligațiilor, decât studiind singurele civilizații care au fost capabile să scrie pe hârtie despre această chestiune?

Invers, matematicienii nebuni ai perioadei, cum ar fi Boole, le păreau contemporanilor clasiciști niște zănatici pierduți în probleme futile despre nimic: ce-ar putea depinde de a ști cum arată granițele mulțimii vide sau care este succesiunea numerelor cardinale transfinite? De fapt, acest magnific bagaj de cunoaștere s-a dovedit a fi exact lucrul de care avea nevoie știința calculatoarelor.

Așa cum am spus de multe ori aici, mișcarea pentru școli creștine clasice este un fel de Opțiune Benedict. Educația clasică presupune din start că există o ordine corectă a minții și inimii omului, și că putem să învățăm care este acea ordine, și ne putem forma pe noi înșine după ea, studiind înțelepciunea civilizației occidentale. Într-un eseu pe tema sensului și scopului educației clasice (aici), Martin Cothran spune:

Educația de azi se constituie într-o inversare aproape directă a tradiționalului accent classic pus pe cum să gândești și ce să faci; accentele politice și vocaționale din educația de azi îi învață pe elevi și studenți nu cum să gândească și ce să facă, ci ce să gândească și cum să facă. Scopul său politic este să folosească școlile pentru a schimba cultura, iar scopul cultural, să schimbe învățăceii ca să se conformeze culturii.

Țelul educației clasice era mult diferit. Interesul nu era să schimbe cultura sau să-i facă pe copii să se conformeze unei culturi. Țelul ei era să transmită mai departe o cultură – și o cultură anume, în particular: cultura Occidentului creștin.

În educația clasică, învățăceii îi studiază pe clasici. Ei își concentrează atenția pe ceea ce cărturarul victorian Matthew Arnold numea „tot ce s-a gândit și s-a spus mai bine”. În civilizația occidentală, direcția noastră de concentrare ar trebui să fie pe ceea ce eu numesc „cele trei culturi”: Atena, Roma și Ierusalim – grecii, romanii și vechii evrei.

Dar de ce să studiem aceste culturi? Trebuie să-i studiem pe greci pentru că grecii au fost arhetipul omului filozofic și literar. Grecii au fost filozofii și poeții originari. Fiecare idee mare – și fiecare idee nefericită – a venit de la vreun grec de undeva. Tot ce avem de făcut este să-i căutăm originea înapoi în istorie.

De ce să-i studiem pe romani? Îi studiem pe romani pentru că romanii au fost arhetipul omului practic și politic. Romanii au fost constructorii de drumuri și republicanii vremurilor antice. Aceștia sunt oamenii care au condus lumea timp de  o mie de ani. Ei au avut cel mai durabil sistem de guvernare pe care l-a cunoscut istoria vreodată. De fapt, Părinții Fondatorii ai Americii au luat ca model vechea republică romană, atunci când au gândit structura guvernării americane.

De ce să-i studiem pe vechii evrei? Îi studiem pe evrei pentru că ei sunt arhetipul omului spiritual. De la evrei aflăm cum îi tratează Dumnezeu pe indivizi și cum se poartă cu națiunile.

În studierea acestor trei culturi, educația clasică nu ignoră istoria și cultura americană. De fapt, pentru a putea înțelege pe deplin civilizația americană, este crucială o cunoaștere a acestor trei culturi, pentru că, așa cum arăta filozoful politic Russell Kirk, toate trei au fost esențiale în formarea modului nostru de gândire, a instituțiilor noastre politice, a principiilor noastre morale. Noi studiem aceste trei culturi și marile opere pe care ele le-au produs, pentru că ele constituie moștenirea noastră ca oameni occidentali.

Lynne Cheney, fosta șefă sub Ronald Reagan a Consiliului Național pentru Disciplinele Umaniste, a spus odată că, dacă ieși ca absolvent din școală fără să știi ce este civilizația occidentală, atunci nu ești de fapt educat. Avea dreptate.

Dacă nu credeți că există ceva care să se cheme natură umană, dacă nu credeți că există vreo ordine care să fie în exteriorul nostru și pe care s-o putem cunoaște, măcar în parte – atunci tot ce vă spun eu aici n-are niciun rost. Dar dacă asta credeți, atunci ar trebui să vă pregătiți să vă luați rămas-bun de la civilizația occidentală.

Cei care nu sunt pregătiți să vadă umanioarele și artele liberale cum se pierd în neant, ar face bine să treacă la acțiune, și să acționeze acum! Aceste colegii și universități, la fel ca multe din bisericile și seminariile noastre, s-ar putea să fi ajuns prea departe pe drumul pierzaniei, ca să mai fie salvate. A venit momentul să creăm comunitățile și instituțiile care pot să păstreze tradiția vie și să le întărească pe cele care se ridică acum în chip de contracultură (de exemplu, The Circe Institute).

ACTUALIZARE: Un cititor îmi scrie:

Rod, sunt student la Clasice într-o universitate publică solidă. Am ales Studiile clasice din pură dragoste pentru aceste cărți vechi, în particular Filozofia clasică, aceasta salvându-mi mie viața la fel cum Dante a salvat-o pe a ta. Din nefericire, după ce am avut cele mai bune rezultate în programul meu de studiu și am avut ocazia să întâlnesc o mulțime de oameni și să văd cu ochii mei cam cum va arăta „viitorul disciplinei”, am văzut destul ca să-mi dau seama că nu există nicio speranță pentru aceste instituții, și, prin extensie, pentru viitorul civilizației occidentale tradiționale, atât în interiorul studiului clasicilor, cât și în exterior. Studenții sunt de cea mai proastă calitate, niște trântori habotnici și complet fanatizați, dar problema cea mai mare o reprezintă profesorii, care și dacă cred că există ceva de valoare în moștenirea noastră culturală, sunt prea umili ca-i ia apărarea. Înțeleg că ei înșiși sunt produsul unor tendințe istorice.

Mi-a fost foarte greu să diger această realitate. Probabil că aș fi putut intra la orice școală doctorală mi-aș fi dorit, dar mi-am dat seama că n-are niciun rost. În loc de asta, plănuiesc să încerc să demarez un soi de polis, undeva la țară, unde să ne adunăm câțiva prieteni care gândim la fel și să ne dedicăm studiului acestor opere vechi și să nu lăsăm să se stingă flacăra binelui, adevărului și frumuseții, într-o eră a marii prosperități materiale și a întunericului etic.

Un alt cititor îmi scrie:

Nietzsche însuși a știut că asta urmează. În Human, All Too Human: A Book for Free Spirits (1878) („Omenesc, prea omenesc – o carte pentru spiritele libere”), el a recunoscut legătura dintre marile opere de artă ale Occidentului creștin și credința creștină pe care ele se întemeiau:

„Nu fără adâncă durere se recunoaște că artiştii tuturor timpurilor, în supremul lor avânt, au înălţat la nivelul unei transfigurări cereşti tocmai acele reprezentări pe care noi le descoperim azi ca false [iar aici el se referă la credințele de bază ale creștinismului] … Acum, dacă, în general, credinţa într-un asemenea adevăr slăbeşte, dacă pălesc culorile curcubeului la extremităţile cunoaşterii şi imaginaţiei umane, atunci nu poate reînflori niciodată genul acela de artă care, precum Divina Comedie, pânzele lui Rafael, frescele lui Michelangelo, catedralele gotice, presupune nu numai o semnificaţie cosmică, ci şi una metafizică a obiectelor de artă. Din faptul de a fi existat o asemenea artă, o asemenea credinţă a artiştilor, se va naşte o legendă emoţionantă”.

ACTUALIZARE.2: O cititoare îmi scrie:

Rod, mai demult, înainte să începi să folosești Disqus, am postat aici odată și am arătat că eu însămi, în calitate de profesoară de științe umaniste la un colegiu, sincer nu știu cum am putea face o Opțiune Benedict care să conteze cât de cât. Asta pentru că, din clipa când noi, profii, deschidem gura ca să opinăm ÎN ORICE FEL că civilizația occidentală este una măreață și că bărbații albi morți nu sunt inerent răi, ne sinucidem profesional. (Curând voi fi șomeră, din nou, tocmai din acest motiv. Și sunt femeie! Nici măcar asta nu mă mai protejează!) Odată ce numele tău se vede asociat cu persoane și mișcări incorecte politic, te-ai ars. Faptul că ești titular nici măcar nu te ajută, poți să-i întrebi pe James Tracy (fost) la Universitatea Florida Atlantic și pe Anthony Esolen (fost) la Providence College. Deci cum am putea să ne adunăm laolaltă, în stil Opțiunea Benedict, și să facem ceva, orice – în afară de a ne pierde slujbele în masă?

În ziua de azi, să predai arte liberale e cam la fel cum era pentru profii ruși în perioada sovietică, cel puțin așa mi-au povestit unii dintre ei: țineau capul plecat, îngânau tot soiul de aiureli fără noimă despre Marx și Lenin, de un număr adecvat de ori, ca să-i mulțumească pe stăpânii lor, iar în rest se străduiau din toate puterile să predea orice chestie bună pe care puteau s-o facă scăpată de de vigilența zbirilor – fiind tot timpul conștienți că li se poate întâmpla oricând varianta profesională a descinderii poliției secrete la ușa ta, în miez de noapte.

Mă rog, dacă poate cineva să vină cu vreo propunere de variantă academică a Opțiunii Benedict, care mie nu-mi trece prin cap, eu una sunt numai ochi și urechi. Și, dacă tot suntem la temă, hei, nu mă angajează și pe mine cineva, dintre cei care citesc chestia asta? Sunt mari șanse să avem deja atât de multe în comun, încât mi-ar face o nespusă plăcere să lucrez pentru voi! În fine, de fapt câți dintre cititorii lui Rod chiar lucrează într-o administrație universitară?

În Statele Unite, cel puțin, există un număr de școli cu programe dedicate Cărților Mari, și e visul oricărui prof de umanioare să predea în vreuna din ele. Poate trebuie pur și simplu să ne dăm seama că (a) avem nevoie de mai multe, și (b) trebuie să-i încurajăm pe copiii noștri să le urmeze. Nu credeți?

Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/where-are-the-humanities-fundamentalists/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s